„Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni…” (Coloseni 3:23)
Există în zilele acestea de „ţintuire” momente în care îmi amintesc mereu şi mereu o piesă. Cu o jumătate de faţă care zâmbeşte şi cu o altă jumătate tristă…
Telefonul sună mai mereu… „Ce-ai păţit, frate Marinel?” Şi, cu răbdare, explic… unde duce graba, prostia, neatenţia…
Ieri, în timp ce stăteam, privind „spre un punct fix pe tavan”, m-am gândit la cei care m-au sunat. Unii, de la care nu mă aşteptam. Alţii, pe care încă îi mai aştept…
Da!
Există oameni care au tot ce le trebuie şi nu folosesc nici jumătate din ceea ce au. Dar există şi oameni care au o inimă atât de mare încât ea poate ţine loc la tot ceea ce le lipseşte…
cetatea de piatră 
Îmi amintesc că prin studenție îmi povestea cineva foarte drag mie cum s-a uitat fix pe tavan și a avut o conversație destul de lungă cu Lucian Blaga, parcă… Experiența nu s-a repetat, așa că sigur n-a fost „periculoasă”.
Se pare că nici tu n-ai fost singur cu tavanul. 🙂 Erau și cei ce te-au sunat, pitiți undeva în gânduri.
Şi se mai zice că Blaga era „mut ca o lebădă”!…:D
Da, nu eram singur… De fapt, nici dacă aş fi vrut n-aş fi putut fi! Mai ales datorită celor „pitiţi undeva, în gânduri”, dar şi celor care se simt bine, măcar câteodată, în „Cetatea de piatră”!
Nu inteleg reprosul. Doar te-am tot sunat. 😀
Dacă tu consideri că e reproş… 😉
Pingback: Când surpriza e mai mult decât surpriză | cetatea de piatră