De urmărit…

N-am apucat să citesc toate articolele. Dar, din câte am apucat să citesc, mai-mai că-mi vine să mă abonez!
Știu, poate să pară ciudat ca un blogger, revenit după trei ani de absență, să facă publicitate unui alt blog!
Dar… realitatea merită promovată. Cu cenzura inteligentă de rigoare, cu selectare înțeleaptă, cu aprofundare critică…
Așadar…

https://antimaterie.ro/

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Pentru că…

E Cina Domnului.

Îi privesc pe oamenii aflați în fața mea cum întind mâna să ia bucățica de pâine sau păhărelul cu vin. Încerc să-mi imaginez cam ce mi-ar răspunde dacă i-aș întreba de ce fac acest gest și, invariabil, în mintea mea mai toate răspunsurile încep cu „pentru că…”

Închid ochii și mă întreb pe mine însumi de ce mă frământă ideea aceasta.

Și, dintr-un cotlon al gândurilor îmi vine același răspuns: „Pentru că…”

Da… pentru că…

Publicat în Biserica, Frumuseţi, Odăiţa rugăciunii, Pe gânduri, Picături | 5 comentarii

TRUMP, REGELE LEAR, BUFONUL ȘI… ANALIȘTII

Toată lumea, sau, mă rog, aproape toată lumea își dă cu părerea despre ce s-a petrecut, se petrece și se va petrece în Statele Unite.
Unii l-au catalogat pe Trump drept nebun…
Alții l-au văzut ca un adevărat Mesia, care ne va scăpa de valul de progresism deșănțat care bântuie lumea…
Eu gândesc că e, de fapt, vorba de câte puțin (sau mai mult?) din amândouă…
Și nu spun asta ca să fiu pe plac ambelor „tabere”!

O spun fiindcă, aflat pentru câteva luni în Statele Unite, în 2005, pe când deja se cam știa și că Obama va candida, și cam ce idei și intenții aveau democrații lui, le spuneam prietenilor americani care mă tot întrebau cum a fost viața în socialism și comunism, că dacă vor ajunge Obama și democrații la putere, vor avea ocazia să „guste” puțin din ceea ce înseamnă socialismul.
Am avut parte de zâmbete… condescendente. Păreau să spună: „Here? Never!”
Deh, eu mai studiasem câte ceva din scrierile lui György Lukács, Theodor Adorno, Antonio Gramsci, Herbert Marcuse, Russell Kirk, ca să pomenesc doar câțiva, fără intenția de a mă erija neapărat în… specialist. Și celebrul roman al lui Orwell… Ei, nu!

Drept pentru care nu intenționez să mai fac astfel de „previziuni”. Și nici analize. Sunte destui care le fac. Stau și privesc. Constat.

Și nu știu de ce (sau nu spun!), zilele acestea mi-au revenit în memorie două lucruri: un text și o fotografie.

Textul e un dialog dintre regele Lear și bufonul (nebunul!) lui.

Vă las acest text ca pe un alt fel de a percepe ceea ce se întâmplă. Rămâne să aprofundați singuri semnificațiile, paralelele, similitudinile.

Iar fotografia e cea de mai jos…

LEAR:  – Amar nebun!
BUFONUL:  – Ascultă, copile, poţi să-mi spui care-i deosebirea dintre un nebun amar şi unul dulce?LEAR:  – Nu, băiete, Învaţă-mă şi asta.
BUFONUL:  – Stăpânul care te-a-nvăţat
Că tot pământul ţi l-ai dat
Aicea, lângă mine, vie,
Să-mi ţină dânsul locul mie;
Atuncea doi nebuni vor fi
Și doi nebuni ţi-or năzări:
Unul – eu, care vorbeşte,
Altul – cel ce mă priveşte.
LEAR: – Mă faci nebun, adică?
BUFONUL:  – Dat fiind că la celelalte titluri ai renunţat, e tot ce ţi-a mai rămas, fiindcă pe ăsta îl ţii din născare.
KENT:  – Dar nu-i nebun chiar de tot, stăpâne.
BUFONUL:  – Nu-s chiar de tot, fiindcă lorzii şi marii seniori nu-mi dau voie să deţin monopolul nebuniei. Căci dacă au pus monopol pe toate bunurile regatului, îşi cer partea leului şi la asta. Și cucoanele cele mari tot aşa, să aibă şi dânsele, acolo, cât de cât. Dă-mi un ou, unchiule, şi-ţi fac rost de două coroane regale.
LEAR:  – Ale cui coroane adică?
BUFONUL:  – Coroanele oului, după ce-l sparg !n două şi-i beau gălbenuşul. Când ţi-ai spart coroana-n două şi ai dăruit jumătăţile, ai făcut tocmai ca ăla de-a luat măgarul în cârcă să-l treacă şanţul. Puţină minte mai era sub coroana cheliei tale, dacă pe cea de aur ai dat-o de dar! Dacă şi-acuma-s nebun, să pună biciul pe spinarea ăluia de n-o zice ca mine:
(Cântă)
Anul ăsta nebunia
E la mare trecere,
Că-nţelepţii cu nebunii
S-au luat la-ntrecere.
LEAR:  – De când ştii atâtea cântece, păcătosule?
BUFONUL:  – De când ai lăsat pe seama fetelor tale autoritatea părintească. De când le-ai pus în mână harapnicul, iar tu ţi-ai lăsat nădragii-n jos.
(Cântă)
Ele sar de bucurie,
Eu mă scarpin de necaz,
Iar un rege cu nebunii
Joacă-n horă, face haz.
Fii bun, unchiule, şi tocmeşte-i nebunului tău un dascăl de minciună. Ar vrea grozav să înveţe ştiinţa asta.
LEAR:  – Dacă minţi, ticălosule, pun biciul pe tine.
BUFONUL:  – Mă uit şi mă minunez ce prost te înrudeşti cu fiicele tale. Ele pun să mă bată cu biciul când spun adevărul, iar tu eşti gata să pui biciul pe mine dacă mint. Ca să nu mai adaug că sunt bătut şi pentru că tac. Mai bine orice, zău aşa, decât nebun la Curte. Orice,dar numai în locul tău n-aş vrea să fiu. Ți-ai cojit deşteptăciunea prea din gros, până nu ţi-a mai rămas nici o fărâmă din miez. Uite că vine una din coji.
(Intră Goneril)
LEAR:  – Ei, fata mea, ce gărgăuni ai în cap? De la o vreme parcă şi s-au înecat corăbiile.
BUFONUL:  – Erai un băiat de viaţă când nu ţineai socoteala gărgăunilor ei. Acum joci rolul unui zero pe lângă numerele celelalte, fiindcă un zero singur nu !nseamnă nimic. Eu preţuiesc mai multdecât tine, fiindcă eu sunt bufon, iar tu nu eşti nimic.
(Către Goneril)
Lasă, că-mi ţin limba. Mutra dumitale îmi porunceşte asta, chiar dacă nu spui nimic. Sst-sst!
Când n-ai nici miez şi n-ai nici coajă,
Îți şade-n poartă foamea strajă.
(Către Lear)
Ce văd? O păstaie de mazăre fără boabe…

Publicat în Întrebări întrebătoare, constatări, Pe gânduri, Politichie, Simţul civic | Lasă un comentariu

Și, după nebunia americană, ce urmează?

Toată, sau aproape toată lumea are o părere despre ceea ce se petrece în ceea ce au numit toți „model de democrație”…

Până voi ajunge să cristalizez opiniile mele (de ce aș face eu excepție, de vreme ce lucrurile care se petrec acolo ne „cam” afectează pe toți, oricât de mult sau puțin vrem să recunoaștem asta?), iată, vă ofer celor care continuați să credeți că Dumnezeu, da, Cel pe care unii încearcă să-l scoată din lumea pe care El a creat-o, este la cârma lucrurilor, dar, să nu uităm…

Cerurile sunt cerurile Domnului, dar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (Psalm 115:16)

așadar, vă ofer un moment de meditație, cum altfel?, muzicală:

Binecuvântarea Domnului
Zilnic să vă însoțească,
Calea să v-o netezească
Binecuvântarea Domnului.

Până când ne-om vedea
Și-naintea Lui vom sta,
Să avem ne-ncetat
Binecuvântarea Domnului.

Binecuvântarea Domnului
Pe-aripi sfinte să vă poarte,
Pâinea vieții să v-o-mpartă
Binecuvântarea Domnului.

Binecuvântarea Domnului
Prin furtuni să vă-ntărească,
De căderi să vă scutească
Binecuvântarea Domnului.

Binecuvântarea Domnului
În iubirea Lui vă țină,
Să vă dea prin har lumină
Binecuvântarea Domnului.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Slujesc sau MĂ slujesc?

Sărbătorile îmi prilejuiesc întotdeauna oportunitatea unor gânduri mai… aparte.

Predicăm, cântăm, scriem pe Facebook (unde altundeva, că doar aia e platforma de… socializare).

Mă întreb, și VĂ întreb: pe cine am slujit?

Constat, cu amărăciune, recunosc, că în majoritatea cazurilor NE-am slujit EGO-ul! Am predicat frumos, am cântat ca nimeni alții, am scris despre cât de bine am priceput NOI cum e cu Sărbătoarea asta, cât de exactă e data, cât de important e ce am găsit noi… important, cât de „artiști” sau… amatori am fost, am scris despre toate!

Am uitat un lucru esențial…

Am uitat că în ieslea de la Betleem Cineva a decis să se dezbrace de toată gloria Sa pentru a ne oferi posibilitatea… gloriei!

Am uitat că între două lemne, cel al leagănului din iesle și cel al crucii, stă destinul nostru, al celor care, lăsând la o parte duioșia ieslei, dar prăbușiți la poalele crucii, ne recunoaștem nevrednicia, dar ne întrezărim speranța…

Asta e adevărata sărbătoare a Întrupării! Și nimic altceva…

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

După trei ani…

Am încetat activitatea în „Cetatea de piatră” exact acum trei ani. Îmi propusesem să nu mai scriu până nu voi termina cartea. Din păcate, unele evenimente, precum și „apariții” editoriale (suprinzătoare… mai mult sau mai puțin) m-au determinat să revizuiesc cele scrise. Asta fiindcă nu-mi doresc „suprapuneri și amestecuri”, chiar dacă este vorba despre un „borcan” cu religie.

Am aflat apoi că, deși într-o oarecare măsură (măsură cât se poate de onestă) am crezut că sunt un artist, de fapt NU sunt. Cum de altfel se pare, în baza unor criterii ciudate, n-au prea fost mulți artiști, fie ei scriitori, pictori, muzicieni etc. Trist să constați cât de puțini artiști au existat de-a lungul timpului…

În fine, poate că asta are mai puțină importanță.

Important este ca să reîncep activitatea pe blog într-un fel apropiat celui în care am oprit-o. Publicam atunci un articol scris de Vasi Duma, bunul meu prieten și pastor.

Ei bine, acum voi împărtăși cu voi un gând:

Atenția mea s-a concentrat la această Sărbătoare a Întrupării Mântuitorului la… o formă particulară a pronumelui personal, cazul dativ, neaccentuat:

VI… NI… MI…

Ca să fiu mai exact cu acest lucru, iată câteva citate care ne vor ajuta să „personalizăm” așa cum se cuvine rostul Întrupării:

„astăzi, în cetatea lui David, VI s-a născut un Mântuitor…” (Luca 2:11)

„Căci un Copil NI S-a născut, un Fiu NI s-a dat…” (Isaia 9:6)

„Căci cu privire la Hristos, vouă VI s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1:29)

„După ei toţi, ca unei stârpituri, MI S-a arătat şi mie” (1 Corinten 15:8)

Opriți-vă puțin din alergarea zilnică și cugetați la rostul acestor forme gramaticale.

Nu-i așa că înțelegem cu totul altfel Sărbătoarea?

Mai apoi, gândiți-vă la Calvar, la cruce, la mormânt, la Înviere…

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

VIS DE CRĂCIUN – guest post by VASI DUMA

Din iesle aș face creioane

Cu ele aș scrie multe bilețele și le-aș ascunde în traista magilor

Să se știe în tot Răsăritul ce Mare Rege s-a născut

Pe Irod… nu l-aș ucide, ci l-aș lăsa să trăiască încă 34 de ani

Să vadă, iradiat sau… irodiat de ciudă, ce impact a avut tânărul rival.

Steaua. Știți ce aș face cu Steaua?

Aș pune-o să lumineze toate străzile ce duc la azile și orfelinate.

Pe cărturari i-aș lăsa în continuare să citească, să tot citească…

Să împietrească în biblioteci, să se mineralizeze ca soția lui Lot.

Magilor le-aș returna aurul, smirna și tămâia. Le-aș spune să nu se oprească din mers.

Pruncul nu este un tonomat care așteaptă fisele noastre duminicale. Mai căutați, magilor!

Grajdul l-aș face loc de pelerinaj pentru înauriții episcopi, pentru predicatorii bogați.

Mamelor cu pruncii uciși le-aș face statui. Nimeni să nu uite prețul respingerii.

Ciobanilor docili le-aș confisca oile, le-aș lua șubele… le-aș lăsa doar fluierul și vedenia.

Rătăciți în lume ar putea astfel să-și doinească bucuria.

Pruncul?

Pruncul a plecat în lume ca porumbelul lui Noe, a luat Atlasul pe umeri

A scris cu propriul sânge DRAGOSTE

A plecat Înviat

Și iarăși va să vie cu slavă…

Publicat în Biserica, De-ale păstorului..., Frumuseţi, Pe gânduri, Poeme | Etichetat , , , , | 5 comentarii

Atunci şi acum… mărire şi decădere

Doar câteva rânduri…
Doar câteva gânduri…

Aşa arăta Gara regală din Curtea de Argeş, construită în 1898 în timpul domniei Regelui Carol I al României, după planurile arhitectului francez Andre Lecomte de Nouy. O construcţie simplă, decentă, lipsită de fastuozitate arhitecturală…

Aşa se prezintă astăzi aceeaşi gară, lăsată în paragină, deşi fusese declarată monument arhitectural. Un gest, e drept, lăudabil, din partea unui deputat PSD de Argeş, a făcut ca pentru a nu ne face de râs în faţa străinilor care vor participa la înmormântarea Regelui Mihai I al României alături de strămoşii săi regali la Curtea de Argeş, în Necropola Catedrala Arhiepiscopală Curtea de Argeş, gara lăsată în paragină să fie acoperită cu un mesh uriaş pe care este pictată imaginea originală a gării.

De ce scriu aceste rânduri?

Pentru că ele trădează un adevăr dureros, extrem de dureros…

Şi acest adevăr ne arată o gară construită după chipul şi asemănarea „ctitorului” ei: frumoasă, simplă, decentă.

Prezentul ne arată însă cam acelaşi lucru: o gară după chipul şi asemănarea celor care ne conduc în prezent. Respectiv, o faţadă de falsitate, care arată o imagine frumoasă, un patriotism rămas la nivel de drapel, un respect tardiv şi lipsit de viaţă, toate acestea ascunzând sub ele doar rugină şi ruină, mizerie şi gunoi…

Vă spune ceva lucrul acesta?

Publicat în Întrebări... stânjenitoare, constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Politichie, Sare... amară, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , | 1 comentariu

De ce plâng…

Nu plâng doar fiindcă mi-a murit Regele… Am un alt Rege, care este Regele regilor !

Şi totuşi plâng…

Plâng pentru că nu plânge ţara aşa cum ar trebui să plângă. Nu plânge pentru ce ar fi putut să fie, nu plânge pentru ceea ce este, nu plânge pentru ce va deveni mult prea curând. Nu! Ţara taie porcul, trage vin în sticle şi se pregăteşte să se bucure de ziua de azi… Carpe diem! Fatalul românesc „carpe diem”…

Plâng pentru că ţara mea a ajuns să îşi vândă viitorul pentru un prezent care seamănă tot mai mult cu un trecut pe care am spus că îl urâm…

Plâng pentru că oamenii au uitat cum stăteau la cozi pentru un litru de ulei iar acum îşi vând un vot inconştient pentru acelaşi litru de ulei. Într-o pungă din plastic cu o siglă de partid…

Plâng pentru că, dacă în primii ani ai unei libertăţi mincinoase românii strigau: „noi nu gândim, noi muncim”, acum nici nu gândim, nici nu mai muncim…

Plâng pentru că ne-am temut că vor veni moşierii să ne ia „averea poporului”, iar acum ne uităm cu invidie şi admiraţie la averile noilor ciocoi.

Plâng pentru că oameni precum Coposu au suferit cu speranţă în închisorile comuniste şi au murit cu durere de nemăsurat în suflet în vreme ce lichelele se pun la adăpost de braţul justiţiei ucigând-o cu nebunia cu care o femeie împinge sub roţile metroului o tânără nevinovată…

Plâng pentru că ţara asta a refuzat un Rege, un Coposu, un Raţiu şi a îmbrăţişat cu nepăsare un Iliescu, un Dragnea, un Tăriceanu, un Năstase, un… Doamne, ce scurtă e lista şanselor şi ce lungă este cea a nimicniciei şi ticăloşiei !

Plâng pentru că stau de vorbă cu oameni ca mine şi realizez cât de „autişti” sunt faţă de un prezent absolut năucitor la care au ca singură reacţie fatalul românesc „asta este!”

Plâng pentru că am fost obligat să învăţ o istorie cu oameni extraordinari şi trăiesc una cu oameni ordinari…

Plâng pentru că sunt prea în vârstă să mai sper ceva de la ţara mea…

Plâng de dorul de a-L vedea pe singurul Rege pe care oricâţi L-ar respinge rămâne totuşi Rege. Pe El nu mi-L poate lua nimeni.

Şi atunci plâng de bucurie că deşi mi-aţi furat Ţara niciodată nu-mi veţi putea fura Împărăţia !

Publicat în Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Odăiţa rugăciunii, Sare... amară, Simţul civic, Trecător prin lume, Zidul plângerii | 2 comentarii

A murit Regele ţării mele… Cu Regele lumii ce facem?

 

Am fost şi rămân monarhist. Împotriva a tot ce s-a încercat de-a lungul vieţii mele pentru a se compromite imaginea Majestăţii Sale, Regele Mihai, eu am fost şi voi fi convins că Regele Mihai a rămas deasupra tuturor acestor mizerii umane…

În decembrie 89 românii strigau în pieţe „Dumnezeu este cu noi”… Undeva, în Elveţia, Regele spera să fie lăsat să-şi iubească în mod practic şi concret ţara căreia îi dăruise inima. Ţara era însă deja ocupată de neocomuniştii lui Iliescu. Urmaşii acestuia o ocupă şi acum.

Am avut un om vertical în istoria recentă: Regele. Acum l-am pierdut şi, odată cu el, regret, eu am pierdut şi ultima frântură de speranţă pentru ţara aceasta.

Da, am strigat atunci „Dumnezeu este cu noi”, şi curând după aceea am rămas numai… cu noi. Pe Dumnezeu L-am exilat în biserici… În unele…

 

În mod fatal, de pe stema regală, din acel NIHIL SINE DEO, vom rămâne printr-o fatidică şi nefericită calchiere doar cu NIHIL…

Căci pe DEO mă tem că ni-L vom aminti ca popor prea târziu…

Publicat în Biserica, constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Politichie, Sare... amară, Simţul civic, Trecător prin lume, Zidul plângerii, Ştiri | Etichetat , , , | 4 comentarii

Un text cât… o lume – VASI DUMA (guest post)

Solus Christus –  

Înaintea Lui ar trebui să se aștearnă tăcerea, vorba lui Wittgenstein: „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”!

 

L-am asimilat prin toți porii sufletului meu adolescentin, am făcut din El coloana vertebrală a tinereții mele. Mi-a înnobilat panteonul credinței mele devenind unica și cea mai de preț figură salvatoare. Icoana la care mă închin și astăzi, bucuria și măreția mea. Nu știu vocabularul unei mistici, discursul colorat al unui orator, ori estetica unui scris care să mi-L pigmenteze în adevăratele Lui ipostaze.  

El mi-a reglat primele prietenii, mi-a conturat identitatea, m-a orientat spre oameni, mi-a scos din zăcământul propriei mele subterane lucrurile bune și rele. El mi-a dresat impulsurile, mi-a irizat primul orizont metafizic. Mi-a așezat primul grund teologic, mi-a dat mereu un sentiment pletoric, o armură de cavaler, o minte contemplativă, o gramatică a iubirii, un nimb al sfințeniei.

El deschide pentru mine – continuu – noi și nuanțate perspective de a vedea oamenii, natura, textele… mai ales textul Scripturilor. El este Logosul supraordonat oricărei teologii grecești ori latinești, iraționalul ce se sustrage oricărei metafizici, spiritul ce scapă din literă, gramatică, logică.

Centrul a toate, Viață a toate, făuritor și plăsmuitor de veșnicie, aproapele și departele nostru, Alfa și Omega a toată știința.  Deși Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat Își găsește mereu chipul teluric sub masca unui copil desculț, într-o mână zbârcită, într-o inimă de carne. Exfoliat în liturghii omenești, adorat de ceruri, torturat constant de antropomorfismele homiletice ale preoților imperfecți, El, veșnicul de El, se lasă sorbit de limitele noastre.

Vorbesc de El după versete, mi-L închipui în ample și varii ipostaze omenești. Cânt pentru El, deși nici un cântec nu I se potrivește, vorbesc despre El, deși nici un vocabular nu Îl poate descrie, mă rog Lui, deși nici un gând nu mi-L poate apropia îndeajuns. Fără El aș fi o scoică abandonată pe plaja Nimicului.

El este Domnul și Mântuitorul meu: Isus Hristos. Slavă Lui în veci!

 

Publicat în Biserica, De-ale păstorului..., Frumuseţi, Picături, Poeme, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , | 6 comentarii

Între REformarea bisericii şi… DEformarea ei (actul III)

Încheiam episodul anterior în felul următor:

Deşi am o vârstă relativ înaintată, o oarecare „vechime” în mediul evanghelic, am ajuns să prefer entuziasmul sincer al tânărului alipit „în felul lui” de Cristos mai degrabă decât „alipirea” unora de tradiţiile care dau iluzia umblării cu Cristos! Problema cu tinerii nu e entuziasmul lor, uneori lipsit de profunzimea pe care am dori-o, ci lipsa de ucenicizare a lor spre acele „adâncimi” despre care le scria Pavel efesenilor. După cum problema multora dintre adepţii „vremurilor trecute” e „traiul de chilie” din care se elimină complet ideea de… relevanţă! Spus altfel, retrăim la 500 de ani de la Reformă la un soi de luptă între o nouă „reformă” şi o „recatolicizare” a mediului evanghelic.

Încerc în acest nou episod să cobor puţin la nivelul generaţiilor, asta după ce am văzut felul în care un aparent conflict între generaţii duce la rupturi. Spun „aparent” fiindcă în realitate el nu este neapărat o dispută între mentalităţi ale generaţiilor ci mai degrabă o modalitate a unor (mai mult sau mai puţin justificaţi) lideri de a profita de nemulţumiri individuale.

Dacă este să vorbim totuşi despre un conflict între generaţii el este mai degrabă unul latent, rareori concretizat în acţiuni care să ducă la rupturi. Acest conflict se produce mai degrabă în încercarea de impunere sau menţinere a unor forme. Este destul de trist să constat că acest „război” se duce cel mai adesea la nivelul formelor, deşi există suficiente motive să ne îndoim şi de „fondul spiritual” care se vrea justificator în această bătălie pentru forme.

Ce se întâmplă, de fapt?

În generaţiile mai vechi de credincioşi există un segment, destul de semnificativ, din păcate, de oameni care, deşi şi-au însuşit temeinic învăţăturile Cuvântului, au căzut într-un soi de rutină. De regulă nu ezită să-şi însuşească atitudinea la care se referea Pavel în Romani 12:16. Pentru acest gen de oameni simplul fapt de a avea o frecvenţă regulată la biserică, de multe ori manifestată până şi la o „strană” anume, cunoaşterea a porţiuni întregi din Biblie, purtarea de „haine adecvate” sunt lucruri suficiente care, adăugate la „vechimea” într-o anumită biserică par să inducă o auto-suficienţă spirituală. Oamenii de acest fel sunt cei care „ştiu cel mai bine” cum şi ce trebuie să predice pastorul, de ce este sau nu potrivit „cutare” într-o anumită slujire etc. Eu îi numesc pe aceşti oameni „credincioşii lui Procust”, căci ei au la îndemână mereu o unitate de măsură cu ajutorul căreia determină „ce e bine şi ce nu e bine, ce e potrivit şi ce nu e.” Păcat că, deşi cum spuneam, cunosc bine Biblia, au omis exact versetul acela cu… măsurile din Matei 7.

Cum am mai spus, datorită rigidităţii cu care stau lipiţi de formele cu care s-au obişnuit de-a lungul timpului ei nu manifestă deloc acea deschidere spre contextual, cum a făcut de exemplu Pavel în Atena. Acesta este şi motivul pentru care corul, orchestra de mandoline, fanfara etc sunt singurele forme muzicale admise şi, ca atare, considerate spirituale. Asta dacă vorbim despre muzică, subiectul predilect al disputelor din bisericile evanghelice contemporane. Dar inapetenţa lor (ca să mă exprim „blând”) pentru un limbaj nou nu se opreşte doar la muzică. Ei preferă „predica textuală sau expozitivă” – acel tip de predică în care un text este explicat prin el însuşi, eventual prin reformulări sau insistări pe anumite fragmente sau idei din textul respectiv, cu concluzii referitoare la modul de aplicare în viaţa creştinului. Să ne înţelegem, nu am nimic împotriva acestui tip de predicare atunci când este necesar ca predicarea să se adreseze unor oameni care nu au profunzimea cunoaşterii Cuvântului aşa cum pretind aceşti… credincioşi de viţă veche. Pentru ei însă o „predică tematică” – aceea în care se pot parcurge şi explica mai multe pasaje în contextul unei teme ce se doreşte propovăduită este maximul suportabil. Devin insuportabile acele predici complexe, cele care fac recurs şi la contextul istoric al textului folosit, ca să nu mai vorbesc despre acele predici din acest gen în care se face referire şi la contextul cultural, filozofic. Deja aici există o reacţie adversă care te duce cu gândul la un soi de „proletcultism religios” (iertaţi forţarea termenului, dar n-am găsit altul mai potrivit!). O reacţie exprimată verbal adesea prin fraze de genul „păi, despre filozofi ne predică el?” sau „ce rost are să vorbeşti despre Cioran, sau Proust, sau Camus când noi vrem să auzim ce are de spus Domnul?”, ca şi când le-ar fi greu să „cearnă” şi să „contextualizeze”, să integreze şi să digere altceva decât… laptele duhovnicesc, vorba lui Pavel, „nefericitul” care a avut nesăbuinţa să citeze din poeţi şi filozofi.

Tot de domeniul rigidităţii acestui tip de credincioşi ţine şi subiectul vestimentaţiei. O spun de la bun început ca să nu las loc la alte interpretări. Şi eu sunt de părere că la biserică nu vii îmbrăcat oricum. După cum există o decenţă vestimentară atunci când mergi la teatru, la o aniversare, tot aşa trebuie să existe o decenţă şi când vii la Casa Domnului. În fond, credem că mergem în prezenţa lui Dumnezeu şi mă îndoiesc că dacă această prezenţă ar fi una fizică ar mai exista vreo discuţie pe marginea acestui subiect!

Nu sunt deloc încântat să văd tineri venind la biserică „îmbrăcaţi” după ultimul răcnet al modei, şi aici mă refer de exemplu la faimoşii blugi rupţi sau la tricourile cu inscripţii dintre cele mai ciudate. Categoric nu! Dar… a-i condamna pe ei atunci când tu vii îmbrăcată cu… draperia, porţi o pălărie „şic” fiindcă baticul e… pentru babe şi în piept o broşă care nu ştii dacă e bijuterie sau… platoşă, dă-mi voie să mă îndoiesc de dreapta judecată! Nu pot să nu mă întreb unde ar fi fost lucrarea făcută, de exemplu, de un pastor precum Chuck Smith de la Calvary Chapel printre „hipioţii” anilor 60-70 dacă el ar fi aplicat acelaşi principiu al „patului lui Procust”?

De ce m-am oprit la aceste detalii? Ei bine, tocmai ca să subliniez una dintre cauzele rupturii actuale dintre generaţii: rigiditatea!

Ea se manifestă, cum am arătat mai sus, atât la generaţia celor în vârstă, dar ea este prezentă şi la generaţia tânără care pleacă de la prejudecata că a fi bătrân e totuna cu a fi… obtuz. Trist este că nici generaţia celor în vârstă nu face mare lucru să „demonteze” această prejudecată. Cred că de cele mai multe ori din comoditate, dar şi dintr-un sentiment ciudat (aici mă veţi contrazice, probabil!) al… comparaţiei! Un fel de „mă uit la ei şi văd cât sunt eu de sfânt!”

Şi de aici acea idee a „recatolicizare”, în care avem o „castă a preoţilor” şi vulgul…

Bun, acum e firesc să se nască întrebarea „ce e de făcut?”

Ar fi câteva lucruri care ar merita luate în considerare, şi o spun ca persoană în vârstă care am o apropiere de tineri, apropiere care, cel puţin în contextul prezentat, pare… din alt tablou.

Dar despre asta în episodul următor…

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, constatări, Mioritice, Pe gânduri | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Între REformarea bisericii şi… DEformarea ei (continuare)

Încerc să continuu analiza începută în episodul precedent oprindu-mă la un alt aspect al „dihotomiei” (îngăduiţi-mi folosirea termenului – veţi înţelege mai târziu oportunitatea!) spre care îmi îndrept în aceste zile atenţia.

Trebuie, înainte de toate, să fac o precizare (ea mi-a fost sugerată, urmare a citirii oarecum superficiale a primului episod): observaţiile mele nu sunt rezultatul unei analize în sânul bisericii din care fac parte! Deşi, inevitabil, făcând parte şi ea din mediul evanghelic românesc, nu e scutită de unele dintre manifestările semnalate. Pentru o mai clară precizare reiau ceea ce scriam în episodul anterior:

„Cunosc, zic eu, destul de bine ce se petrece în mediul evanghelic românesc. Am şi scris destule articole pe acest blog, articole în care şi prin care încercam şi eu să înţeleg anumite „evoluţii, loviluţii sau chiar revoluţii.” În unele cazuri timpul mi-a demonstrat că am avut intuiţia necesară şi am avut dreptate. În altele, nu!”

Aşadar, şi închei această precizare aici, observaţiile, întrebările, constatările mele sunt rezultatul unei experienţe îndelungate în mediul evanghelic, căci am fost prezent cu diferite ocazii şi în diferite circumstanţe în destule biserici evanghelice româneşti. Nu am pretenţia că aceste observaţii sunt exhaustive şi nici că ar avea un caracter de generalitate. Cum scriam… totuşi (şi în spatele acestui „totuşi” veţi înţelege ce se ascunde…)

Bun, revenind… Încerc astăzi să mă aplec asupra unui alt subiect. Şi anume:

Conflictul dintre generaţii

În opinia mea, un subiect în mare măsură fals şi folosit abuziv pentru a justifica nevoia de REformare. Şi care duce, iertaţi-mi încăpăţânarea, la DEformare!

Acest „conflict între generaţii”, e drept, manifestat la scara întregii societăţi şi, să recunoaştem, inevitabil şi perpetuu în istoria omenirii, este unul care există, ce-i drept, în bisericile evanghelice, dar, cred eu, este atribuit greşit… generaţiilor!

Ca să intru direct în temă eu l-aş numi cu totul altfel, şi în felul acesta l-aş şi defini cu o mai mare exactitate. Este vorba, cred eu, mai degrabă de un „conflict al percepţiei şi al manifestării percepţiei”, care nu se subscrie neapărat în limitele generaţiilor.

Da, este adevărat, este aproape o regulă că generaţiile care vin vor obligatoriu „altceva” sau măcar „acelaşi ceva sub altă formă.” Dar, nu putem să nu observăm că limitele generaţiilor aflate în „conflict” sunt destul de flexibile. Altfel spus, nu avem într-o generaţie doar persoane trecute de o anumită vârstă şi în cealaltă persoane care nu au depăşit o anumită vârstă. Vârstele celor implicaţi în „conflict” sunt destul de neomogene pentru a putea justifica ideea de „conflict între generaţii.” Ca să fiu mai explicit, putem vedea persoane care nu au trecut de vârsta de 40 de ani şi care îmbrăţişează aceeaşi gândire despre cum ar trebui să fie biserica pe care o au persoane care au… 40 de ani de prezenţă în biserică!

Ceea ce este interesant, şi, spun eu, demn de subliniat, este că ceea ce numeam mai sus „conflict al percepţiei şi al manifestării percepţiei” se exprimă foarte adesea ca o formă de a încerca impunerea unui „orgoliu al percepţiei.” Iarăşi, mai explicit, un fel de „eu gândesc corect, eu înţeleg mai bine, tu trebuie să-mi dai dreptate.” Manifestat în formele de trăire bisericească în forme de multe ori radicale şi… radicalizate pe măsură ce creşte gradul de inflexibilitate. De genul: „n-o să veniţi acum voi să-mi spuneţi că e mai eficient aşa, căci de zeci de ani noi tot aşa am făcut” (şi puneţi dumneavoastră în această frază ce doriţi: predicare, muzică, cu grupuri-fără grupuri, ora de începere a serviciilor etc). O observaţie: acel „de zeci de ani…” nu e obligatoriu şi un timp trăit efectiv, ci foarte adesea unul doar asumat!

Bun, dar ce se întâmplă practic (veţi întreba, pe bună dreptate!)?

Am să exemplific prin un fapt care se petrece (ori s-a petrecut deja). Şi voi folosi un „model”, evident adaptabil funcţie de mediul (locul) în care s-a produs.

Într-o biserică se ridică un lider care are o altă viziune. O altă viziune în ce priveşte relevanţa bisericii, evoluţia acesteia, formele de exercitare a funcţiei ei, adaptarea la contextul social, cultural etc. Cum e şi normal, acest „lider” (încă nerecunoscut, dar… perceput destul de rapid ca atare) câştigă adepţi. Acest lider poate fi un pastor (mai rar, căci pastorul are un anume grad de dependenţă de comunitatea bisericii!!) sau o persoană care „vede” cu totul altfel menirea bisericii. O obligatorie precizare: acest „lider” poate fi, şi, trist, se întâmplă şi asta, un om care e mânat doar de dorinţa de… leadership (you know what i mean!). Dar să luăm cazul „fericit” în care acest lider nu are tendinţe de leadership.

Cum spuneam, el îşi câştigă adepţi. Adepţi care i se alătură fie din convingeri similare cu ale sale, fie dintr-o nemulţumire, sub forme diverse, faţă de ce este biserica din care fac parte la acel moment.

Deîndată ce conducerea bisericii ia cunoştinţă de existenţa unui grup „dizident”, cel mai adesea, în loc să încerce să înţeleagă nemulţumirile sau propunerile acelui grup, conducerea trece la… măsuri. Incredibil, dar inevitabil, alimentând cursul dizidenţei. Trec peste metodele, unele neortodoxe, la care se recurge (vezi cazurile Pustan, Ianovici – ca să dau doar două exemple!) pentru discreditarea grupării dizidente. Încredibil, aceste lucruri se petrec, în loc să se recurgă la metodele biblice. Rezultatul? O ruptură! Din biserica „mamă” se desprinde o altă biserică. Tragedia începe de aici, abia! Căci „biserica desprinsă” simte nevoia unei identităţi distincte, în vreme ce „biserica rămasă” simte nevoia de întărire a identităţii contestate. Mai concret, „biserica desprinsă” va căuta să se diferenţieze cât mai mult de toate formele bisericii de care s-a desprins. Şi, cel mai adesea, fiindcă timpul de „a dovedi” legitimitatea acţiunii e obligatoriu necesar a fi scurt (pentru a fi credibil), gruparea recurge de obicei la metode încercate, verificate. Din păcate, de multe ori nu cele mai potrivite.

Dar „biserica rămasă”? Ei bine, oarecum instinctiv ea va căuta să se manifeste şi mai pronunţat în formele vechi, fie pentru a accentua diferenţierea, fie pentru a-şi întări legitimitatea în sânul comunităţii majoritare.

Despre evoluţia unor asemenea „dizidenţe” sunt multe de spus (poate va veni vremea unor analize mai aprofundate, deşi există în „Cetate” suficiente articole care ar putea forma o… analiză a fenomenului!).

Aş vrea însă mai degrabă să intru în miezul „dizidenţelor” care nu duc neapărat la rupturi, căci, chiar dacă rupturile care au gravitatea lor duc la REformare sau la DEformare, acele „dizidenţe” care nu duc la ruptură duc cu siguranţă mult mai mult la DEformare decât la REformare!

Dar aceasta în episodul următor…

Totuşi, ca un preambul (şi poate şi pentru a stârni o oarecare curiozitate!), aş încheia episodul de astăzi cu câteva gânduri din care se poate intui subiectul următor…

Deşi am o vârstă relativ înaintată, o oarecare „vechime” în mediul evanghelic, am ajuns să prefer entuziasmul sincer al tânărului alipit „în felul lui” de Cristos mai degrabă decât „alipirea” unora de tradiţiile care dau iluzia umblării cu Cristos! Problema cu tinerii nu e entuziasmul lor, uneori lipsit de profunzimea pe care am dori-o, ci lipsa de ucenicizare a lor spre acele „adâncimi” despre care le scria Pavel efesenilor. După cum problema multora dintre adepţii „vremurilor trecute” e „traiul de chilie” din care se elimină complet ideea de… relevanţă! Spus altfel, retrăim la 500 de ani de la Reformă la un soi de luptă între o nouă „reformă” şi o „recatolicizare” a mediului evanghelic.

 

De ce? Vom vedea în episodul următor…

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri | Etichetat , , , , | 3 comentarii

Între REformarea bisericii şi… DEformarea ei

Un articol recent al pastorului nostru, Vasi Duma, (dar nu numai!) mă determină să scriu acest articol. Pentru informare, iată întâi de toate articolul „cu pricina”:

Are nevoie Biserica Golgota de REFORMĂ? 

„Frate…la noi nu merge! Pe noi nu ne interesează decât biserica în care ne adunăm duminica. E o dezbinare să ne adunăm pe grupe, nu e bine pentru noi, nu e bună muzica nouă, nu e bine să facem schimbări, să tot…”
Știți ce e greu, mai ales când ne obișnuim să facem biserică într-un anumit fel? E greu să fi deschis schimbării, lucrurile pe care le tot facem devin o normă care, cu timpul, devine un stil de viață, o cultură bisericească. Aici lucrurile se despart simplu: o biserică comodă nu va schimba nimic (de ce să riște? De ce să apară vorbe, tensiuni, probleme?), iar o altă biserică dinamică va încerca mereu să inițieze proiecte, strategii și metode noi. Biserica aceea comodă va privi biserica dinamică ca o biserică neliniștită, neserioasă, riscantă. De ce să tot cauți schimbarea? Schimbarea nu e obligatorie, dar într-o lume mereu schimbabilă, schimbarea e un fapt pe care nu-l poți evita.

Schimbăm mașinile, serviciul, școlile, hainele, telefoanele… totul este schimbat în casa noastră în ultimii 10 ani, dar în formele și în felul nostru de a face biserică … totul trebuie să fie static.

Ce vom face?
Simplu: nu schimbăm funcțiile de bază și valorile bisericii lui Isus. Cât vom trăi vom crede în Predicare, în Rugăciune, în Evanghelizare, în Ucenicizare, în Doctrinele cardinale. Nu facem rabat de la aceste valori nici în ruptul capului.
Tot simplu: nu schimbăm funcțiile, dar vom reforma… formele. Dacă sunt forme care slujesc funcției, nu trebuie schimbate. Schimbarea poate fi un idol al bisericii contemporane, de aceea schimbarea de dragul schimbării este un pericol. Vom îmbunătăți felul în care studiem, cadrul în care facem studiu biblic, vom căuta forme diverse de a face ucenici din tineri, din adolescenți, vom forma echipe noi, proiecte noi, vom cânta divers, ne vom ruga divers, vom face conferințe, ieșiri, întâlniri, grupuri mici, formații noi… dacă nu merge ceva, vom încerca altceva, dar nu vom renunța niciodată la funcțiile de bază ale bisericii lui Isus Cristos. El nu a murit pentru tradițiile baptiste sau pentru o cultură bisericească. El a murit pentru oameni care trebuie mereu să zidească poduri înspre oameni… nu un pod, ci poduri frumose, diverse, contemporane, podul nefiind un scop în sine, ci intenția finală: mântuirea oamenilor și slăvirea Domnului nostru! Amin!

Nu uităm: vița e importantă, șpalierul poate fi foarte diferit!

Întrebare personală: vrei să schimbi ceva? Vrei să facem biserică altfel? Vrei să schimbi ceva în rutina ta? Vrei să vezi biserica ta că are viață? Vrei să vezi prietenii tăi expuși Cuvântului? Vrei să vezi că ai un rol în biserică? Vrei, vrei… Dacă vrei și Isus îți va spune: „vreau, fii mântuit!”

Temă de casă: identifică două lucruri pe care le poți face pentru biserica Domnului, apoi… fă-le! Dacă vrei să dai un test de identificare a darurilor spirituale, caută-l pe pastor. Spune-i ce crezi, spune-i cum vezi, tu ești reformator al bisericii tale!

E drept, articolul pastorului are o notă… personală. Îl înţeleg poate mai bine decât alţii. Dar rândurile lui trădează o frământare pe care o împărtăşesc de ani mulţi…

Cunosc, zic eu, destul de bine ce se petrece în mediul evanghelic românesc. Am şi scris destule articole pe acest blog, articole în care şi prin care încercam şi eu să înţeleg anumite „evoluţii, loviluţii sau chiar revoluţii.” În unele cazuri timpul mi-a demonstrat că am avut intuiţia necesară şi am avut dreptate. În altele, nu!

Totuşi…

Suntem în luna în care sărbătorim (mai mult sau mai puţin, mai pricepând sau doar… sărbătorind!) 500 de ani de la Reforma lui Luther. Şi nu pot să îmi reprim întrebarea: cât am înţeles din acea Reformă? Se pare că nu prea multe… Foarte mulţi folosesc argumentul „reformei” greşit, fie privind Reforma ca pe un act de „revoltă” împotriva unui sistem „închis”, fie privind-o strict ca pe un act spiritual. Nu îmi propun să analizez Reforma prin aceste rânduri, dar aş vrea să încerc să privesc cu un ochi critic „reformele” care se petrec astăzi. Am multe constatări, multe întrebări, dar puţine răspunsuri. Din păcate!

Plec de la o realitate pe care Vasi Duma o consemnează: bisericile care „se încăpăţânează” să rămână în tradiţiile lor par a se ofili, majoritatea dintre ele. În schimb, multe biserici care au ales un soi de „reformă” (şi vom vedea că nu orice reformă este bună!) par să înflorească.

Vasi Duma numeşte bisericile care au ales calea unei reforme „biserici dinamice.” Şi este corect să le numeşti aşa! Ele au într-adevăr un dinamism al lor, caută mereu mijloace, forme prin care să sporească impactul lor în societate. Unele reuşeşsc să facă acest lucru fără a recurge la… exagerări. Altele, din păcate, aleg mai degrabă exagerările.

Care sunt argumentele celor care se înscriu în rândul „conservatorilor”? Ar fi indicat să amintesc doar două (mă refer la cele care par totuşi mai… serioase!):

argumentul spiritual„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia…” este cel mai adesea menţionat. Bun. Hai să fim oneşti şi să judecăm modul în care e folosit acest argument. Prima întrebare: care este momentul istoric la care ne raportăm cu această „potrivire după chipul veacului”? Secolul întâi, secolul al doilea, al treilea…? Dacă ar fi aplicat acest verset în spiritul celor care îl folosesc, respectiv modul de desfăşurare al serviciilor, genul de muzică pe care îl folosim, metodele de studiu biblic, stilul de predicare etc, atunci se pare că ar cam trebui să ne întoarcem la „adunarea în case”, la lumina opaiţelor, să cântăm doar cântările bisericii primare… Sună prea radical? Îmi cer iertare, nu e cu nimic mai radicală această argumentare decât cea folosită de aceia care… ştiţi unde stabilesc ei „punctul de referinţă”? Acolo unde le-a plăcut lor cum a arătat biserica! Unora le-a plăcut cum era la sat (majoritatea provenim de la sat…). Alţii au nostalgia vremurilor în care creştinismul avea nota aceea de clandestinitate. Sunt şi cei care s-au lipit de sintagma „ostaşi ai Domnului”, drept pentru care au nostalgia bisericii de tip „cazarmă”, adică disciplină, disciplinări, exclusivitate, excluderi… Am auzit adesea replica „pe vremea mea ne adunam de la ora 9, acum abia de la 10!”. Ei, dar cine mai ţine cont că acel „pe vremea mea” presupunea… alte vremuri? Alte condiţii sociale, altă dinamică a societăţii…

Nu mai vorbesc de muzică… „Ehe, frate, ce frumos era când aveam fanfară, orchestră de mandoline… acum… nu mai ştim fără tobe, fără chitară electrică…”

Staţi puţin! Din câte ştiu eu fanfara e ceva născut în mediul militar, undeva prin secolul XIX ! Iertaţi-mi ironia, dar greu mi-aş imagina o fanfară în biserica secolului I. Şi, întrebarea logică: a fost fanfara o „potrivire după chipul veacului”?

Ce să mai spunem de mandolină? În forma actuală, cam de prin secolul XV-XVI. Ştiţi unde văd singurul avantaj al prezenţei mandolinei în bisericile noastre? În faptul că majoritatea celor ce foloseau acest instrument erau „notişti”. Dar era o opţiune. Care există şi azi pentru… chitarişti. Nu vreau să fiu răutăcios şi să amintesc că, totuşi, prin fanfarele noastre erau (şi sunt şi azi) unii care pot fi numiţi uşor mai degrabă „buciumători” decât instrumentişti.

De unde acea convingere fermă că trompeta, mandolina, cornul etc ar fi instrumente mai „pocăieşti”?

Da, sunt de acord, nu toată muzica modernă a grupurilor de laudă este acceptabilă. Dar îngăduiţi-mi să am aceeaşi reţinere şi faţă de o orchestră de mandoline penibilă sau faţă de o fanfară din care nu e nimic altceva decât gălăgia, ca şi faţă de o „trupă de laudă” care face cam acelaşi lucru!

Nu vreau să insist prea mult la acest „argument spiritual”. Le-aş aminti însă celor care abuzează de el să mediteze puţin la cuvintele din rugăciunea Mântuitorului: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău…”

argumentul istoric/organizatoric„Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul, o învăţătură, altul, o descoperire, altul, o vorbă în altă limbă, altul, o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” Aşa era biserica primară. Ne întoarcem acolo? Întreb şi eu cu maliţiozitate, căci ne-am îndepărtat destul de mult de acest model, şi destul de repede în istoria bisericii. Să… ne fi potrivit „chipului veacului”?

Ştiţi ce mi se pare curios? Ne îndoim cu uşurinţă de spiritualitatea care îi motivează pe cei care au adoptat forme organizate de închinare muzicală (grupurile de laudă fiind ţinta predilectă!), îi acuzăm de „falsuri”, atât muzicale, cât şi… spirituale, dar nu ne deranjează, ba chiar privim cu încântare acele „solo-uri” care pot fi încadrate cu uşurinţă undeva între „bocet” şi… recitare, mai mult sau mai puţin melodică. Să mai spun ceva despre poeziile citite (nu recitate!) cu „uşurinţa” elevului din clasa începătoare? Sau de acele „îndemnuri” care te fac să te întrebi ce vrea de fapt să spună vorbitorul?

Să pomenesc despre îndârjirea celor care consideră corul ca fiind singura formă acceptabilă de închinare vocal-muzicală de grup? Evident, cu forma restrânsă atât de apreciată a „grupului bărbătesc.” Oare merită să le amintesc faptul că încă din anul 1846 Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol dăduse o enciclică de condamnare a înnoirilor muzicale în Biserică, în care era inclus şi… corul? De ce? Fiindcă se considera încă de pe atunci că prezenţa în cor inducea ideea unei „superiorităţi”. Altfel spus, cine cântă în cor e „mai priceput” într-ale cântatului, exact acuza care este îndreptată împotriva celor care cântă în grupurile de laudă… Nemaivorbind de faptul că se consideră absolut greşită ideea că de fapt corul îşi are originea în… biserică! Fals! Muzica de cor s-a născut prin acele coruri din Grecia antică, cele mai vechi menţionări făcând referire la secolul II cu Imnurile Delfice, deşi forme de cântare corală au existat cam peste tot unde se adunau mai mulţi cântăreţi…

Bun, din acea enciclică pomenită mai sus, cel puţin în privinţa muzicii s-a ales… praful. Şi-atunci, în baza căror raţionamente facem noi azi clasificări?

 

Acestea ar fi câteva aspecte la care m-am simţit îndemnat să cuget după ce am citit articolul lui Vasi Duma.

Dar nu este asta totul!

Promit să revin… Aşa că… (va continua)

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, De-ale păstorului..., Guest post, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri | Etichetat , , , , | 5 comentarii

Afară cu biserica !

Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!”

 

Am fost acum două săptămâni împreună cu grupul Golgota Praise şi cu Adi Hentea invitaţi la o seară de tineret la Moldova Nouă. Mai precis… la Moldova Veche, şi iată de ce fac precizarea aceasta: iniţial ni s-a comunicat că ar fi vorba despre biserica baptistă din Moldova Nouă. Încurcându-mă cu maşina prin Moldova Nouă aveam să aflu că era vorba de fapt de Biserica „Harul” din… Moldova Veche.

Întoarcere (cele două localităţi sunt aproape lipite) şi… întrebat trecătorii, întrucât nu aveam adresa exactă. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost faptul că un localnic din Moldova Nouă, la întrebarea „Ştiţi cumva unde e biserica baptistă?” ne-a răspuns: „A! Biserica pastorului Damian?”. Ştia şi numele pastorului. El ne-a spus de fapt că biserica nu e în Moldova nouă ci în cea… veche. Era vizibil că nu e… „pocăit”!

Ei, dar ajunşi în Moldova veche şi solicitând pe altcineva să ne îndrume, la întrebarea: „Ştiţi cumva unde e biserica baptistă?” ne-a răspuns aşa: „Baptistă? Nu ştiu, maică… A! Aia a pocăiţilor? P-aci pe undeva tre să fie…” Şi atât.

Eh, până la urmă am găsit-o.

A fost o seară de tineret la care au participat şi câţiva tineri din afara bisericii. Încă mai pot fi deosebiţi de cei din biserică…

Am fost oarecum amuzat să aud predica unui pastor american care a crezut că-i va şoca pe tineri dacă va pronunţa cuvântul… „sex” şi dacă va predica pe marginea acestui subiect. Bietul de el… În zilele acestea în care lecţii mult mai ample pe marginea acestui subiect pot da tinerii…

În fine, ca să închei partea aceasta… introductivă, am să spun că doi tineri au fost atinşi de ceea ce s-a cântat şi s-a spus în acea seară şi au ales să-L urmeze pe Domnul. Interesant, unul dintre ei chiar cameramanul care a filmat seara! „Puţin”, mi-am spus, şi probabil că veţi gândi la fel. Dar…

 

„Ieşirea” aceasta, ca şi altele, de altfel, m-a pus pe gânduri.

Cântăm în biserica din care facem parte aproape în fiecare duminică. E bine. Vin şi oameni din afara bisericii, oameni care nu sunt prea familiarizaţi cu Cuvântul şi pe care îi poţi atinge cu un cântec (să nu vă mire, s-a întâmplat!). Totuşi, în mare parte ne cântăm nouă, celor din biserică, ne predicăm nouă, celor din biserică. Evident, nu e rău. Prin cântec Îl lăudăm pe Domnul. Prin predicare aprofundăm Cuvântul.

Dar cum rămâne cu acel „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”? Uneori, când mă aflu în bisericile noastre duminica, tare mă tem că din îndemnul acesta unii au preluat doar acel „duceţi-vă…” Din varii motive. Unii vin doar dimineaţa. Eh, aceştia sunt din categoria aceea despre care scriam săptămâna trecută. I-aş numi „pocăiţii” care mănâncă doar… „la conservă”.

Dar nu sunt ei singurii. Mai sunt indiferenţii, leneşii, cei care tratează harul ca pe un depozit bancar, adică un „ceva” pe care l-ai pus deoparte şi la care nu mai ai de aşteptat decât să lucreze un soi de „dobândă” care să-l facă să crească… Trist.

E drept, există în bisericile evanghelice şi oameni care au înţeles întrebarea Domnului, „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Mă gândesc la unii precum Vladimir Pustan şi Florin Ianovici, de exemplu. Ce au făcut cu ei „mai marii”? I-au… tras pe linie moartă. Din motive cusute în mare parte cu aţă albă…

Dar despre asta, cu altă ocazie…

Ceea ce-mi stăruie însă în minte acum, după „experienţa Moldova Veche” este întrebarea care conţine răspunsul primit în versetul citat.

Câţi mai sunt astăzi dispuşi să răspundă „Iată-mă, trimite-mă!”?

Şi ar mai fi una: cât de îndreptăţiţi sunt cei atât de categorici în enunţul „Ce tot pleacă atât pastorul şi Golgota Praise în misiune? Să stea aici, la turma lor!”

Culmea, chiar la turma în care sunt încă destui cei care mai mult strâmbă din nas decât se bucură…

 

Nu pot în final să opresc întrebarea: ne îndreptăm spre un creştinism de cavou (să-i zic aşa), cel în care ne tot îngropăm fraţii şi surorile ce şi-au sfârşit calea, privind cu indiferenţă în afară la cei care… au greşit calea?

 

Şi uite aşa, cu gândurile acestea în minte, sper să înţelegeţi mult mai bine titlul postării…

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri | Etichetat , , , , | 4 comentarii

Filosofie sau… filo să fie…

Mă deranjează teribil de mult să văd „traducându-mi-se” lucrurile pe care le spun… Nu, nu în altă limbă, ci doar aşa, să pricepem ce n-am vrut să spun şi să spunem ce n-am priceput…

Perioada de tăcere din „Cetate” mi-a prins bine în mare măsură în privinţa asta.
Cam aşa şi cu ultima postare.

Totuşi, de ce să mă supăr? În fond, fiecare are propria agendă! Şi doar nu o să o ţină sub pernă… 🙂

Aşa că azi am tras concluzia…

Publicat în constatări, Disperări, Mioritice, Picături, Povestioare cu... mâlc, Smile..., Zâmbet sau rictus? | Etichetat , , , | 17 comentarii

Dâcoşii*… domnului

Îi găseşti cam prin toate bisericile…

Dacă i-ai supărat cu ceva, dacă ceva nu merge după cum „gândesc” ei, dacă există ceva care nu le convine, ei bine, „dâcoşii” vor face tot ce au la îndemână pentru a-şi face cunoscută opinia.
Cel mai adesea „dâcoşii” nu au curajul să-şi exprime dâca. Sau, dacă o fac, o fac fie incoerent, fie având motivaţii care nu trec nici măcar examenul logicii elementare.

De regulă (şi am folosit cuvântul „regulă” fiindcă ei sunt prin definiţie adepţii… regulilor) apelează la o formă rudimentară de protest: nu le mai vezi prezenţa!
Altfel spus, ei nu mai participă la acele servicii religioase cu care nu sunt de acord.

De ce fac asta? Iată o întrebare la care am tot încercat să răspund…

Ei bine, unul dintre răspunsurile pe care le-am găsit este legat strâns de modul în care privesc ei relaţia cu credinţa.
Din punctul lor de vedere importantă este nu atât calitatea (deşi apelează la ea ca argument!), ci cantitatea. Adică, ei nu mai fac act de prezenţă fiind convinşi că absenţa lor va afecta numărul celor care participă la serviciile bisericii. Lucru care, în opinia lor, transmite ideea de… biserică scufundată în probleme!

De unde această idee a numărului?

Răspunsul e foarte simplu! Ei îşi „notează” spiritualitatea nu după cât înţeleg dintr-un verset, ci din… numărul de versete memorate. Sau, nu după esenţa, motivaţia postului pe care îl ţin, ci după… numărul zilelor postite. Ori, nu după conţinutul rugăciunilor rostite, ci după numărul de „expresii biblice” folosite în rugăciuni.

Din această cauză ei se consideră un soi de „superspirituali”, lucru care îi şi face să creadă că odată cu absenţa lor biserica este privată de spiritualitatea care ar putea-o salva! Din nefericire ei nu-şi dau seama că tocmai absenţa lor generează o mare deosebire: deosebirea dintre cei care se bucură de prezenţa Domnului şi de cea a fraţilor în credinţă şi ei care se bucură doar… că n-au de ce se bucura!

Dar… căci există şi un „dar”, printre ei găseşti şi pe câte unii care fac act de prezenţă, fizică, evident. Oare de ce? Păi, cred că din mai multe motive… Primul ar fi că, aşa cum am spus, ei fiind adepţii regulilor, şi regula spune că TREBUIE să vii la biserică, consideră că absenţa e un lucru greşit care i-ar putea pune sub incidenţa versetului din 1 Ioan 2:19, ăla cu „au ieşit din mijlocul nostru”…

Apoi, cum să nu vii şi să mai tragi cu ochiul, poate se întâmplă vreo minune şi lucrurile revin la… normal. Normalul lor, evident. Sau, măcar poate mai pot observa detalii ce pot fi folosite ca argumente în… dâca lor!

Se pot spune multe despre aceşti „dâcoşi ai… domnului”… Mă abţin.

Ah, poate v-aţi întrebat de ce n-am scris „domnului” cu majusculă…

Păi, în speranţa că măcar unii dintre ei vor citi aceste rânduri, mă gândesc că n-ar strica să le sugerez că există pericolul ca atitudinea lor să-i scoată din categoria celor ce aparţin Domnului (cu majusculă!) şi să-i includă în rândurile celor care se înrolează pe neobservate în categoria celor ce fac jocurile… domnului (fără majusculă!). Care domn? Ei, cel despre care scrie Pavel în 2 Corinteni 4:4…

 

dâcós, -oásă a [At: LB / Pl: ~óși, ~oáse / E: dâcă2 + -os] (Trs) 1 Încăpățânat. 2 Arțăgos. 3 Ranchiunos. 4 Răutăcios

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară, Zâmbet sau rictus? | Etichetat , , , , | 27 comentarii

Cine va plânge după tine?

Citesc mereu pe Facebook ştiri „senzaţionale” cu texte de genul „A murit! O ţară întreagă îl (o) plânge” sau „A plecat dintre noi! Toată lumea plânge…”

Inevitabil, mi-am pus întrebarea: „Dacă mâine ai muri, cine te-ar plânge?”

Grea întrebare! Nu de alta, dar „trierea” ar fi dificilă, căci sunt unii care, având aceeaşi credinţă, ar trebui să se bucure când pleacă din această lume, spre destinaţia corectă (spun eu) cineva care le-a fost drag…

Totuşi, oameni fiind, cu sentimente, afecţiuni şi legături sufleteşti, ne doare orice despărţire, oricât de conştienţi am fi de „temporalitatea” ei.

Bine, acestea fiind spuse, care este rostul întrebării din titlul acestei postări?

Cunoscându-mă (sper!) destul de bine, obişnuiesc să spun apropiaţilor, prietenilor mei adesea că la înmormântarea mea vor fi foarte mulţi! Unii care vor deplânge plecarea mea, alţii care vor veni să se convingă că e adevărat şi cei care vor veni ca să se bucure…

Acum, câţi vor fi din fiecare categorie…

Şi totuşi, luând în serios întrebarea pusă în titlu, oare n-ar trebui să ne preocupe CE şi CUM trăim aici, pe pământul acesta, în viaţa, câtă ne-a fost dată, ca să ştim deja, deşi vom fi un trup inert la acea vreme, câtă lume va plânge după noi?

Poate veţi gândi că scriu aceste gânduri din postura unuia care se apropie (mai mult sau mai puţin, Domnul ştie!) de final…

Nu este aşa!

Obişnuiesc să spun adesea că „indiferent de câţi ani ai, tot ultimele tale zile de viaţă le trăieşti”!

Ei bine, poate că n-ar strica, oricât de pesimistă ar părea ideea, să te gândeşti…

… cine va plânge după tine?

 

Foto

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Picături, Sare... amară, Trecător prin lume | Etichetat , , , , | 31 comentarii

E weekend… să şi zâmbim!

Într-o postare anterioară un prieten al „Cetăţii” vorbea despre rănile pe care le port în suflet. Îi explicam că n-au rămas decât cicatricile, căci am, slavă Domnului, capacitatea de a mă vindeca repede! Şi unul dintre motive este faptul că nu mi-am pierdut niciodată simţul umorului… Sunt destui alţi prieteni ai „Cetăţii” care pot confirma asta!

Drept pentru care, pentru toţi aceia care încă mai au simţul umorului mi-am spus că n-ar strica să le ofer câteva motive. Sunt imagini culese, de unde altundeva… de pe Facebook!

Publicat în Smile..., Uncategorized | 9 comentarii

Iuda cel nou şi totuşi dintotdeauna…

S-a scris mult despre Iuda. Despre trădare ca simbol în spatele acestui nume. Şi da, trădarea se poartă astăzi pe toate treptele societăţii.

Dar nu trădarea este subiectul rândurilor de faţă… Iuda, ca individ contemporan (sau contemporaneizat) e subiectul.

Aş vrea să mă aplec puţin la nivelul individual. Şi să mă (pre)ocup puţin de acest Iuda contemporan. Un Iuda care şi-a schimbat complet strategia. Un Iuda care îţi poate fi vecin, prieten, colaborator. Un Iuda care a înţeles că nu câştigă foarte mult dacă se mulţumeşte doar să te vândă. Un Iuda care şi-a dat seama că „suma” obţinută din simpla ta vânzare poate să fie un „profit păgubos” care sfârşeşte în Ţarina olarului.

Astăzi este la modă profitul reinvestit…

Drept pentru care astăzi Iuda este întâi de toate preocupat să te cumpere, mai mult decât să te vândă. El trebuie să te aibă ca proprietar, sub control.

Iuda are astăzi filozofia consumatorului de Cola.

… plăteşti (investeşti), dacă e posibil la cel mai mic preţ, eşti posesor, consumi şi, după ce ai golit conţinutul, dacă eşti cu adevărat un Iuda contemporan, adică afacerist, vinzi ambalajul la… reciclabile.

Ce-i drept, sunt mulţi Iuda astăzi care, după ce au golit conţinutul, reumplu ambalajul cu altceva, ca să poată pretinde că vând un „produs”, nu doar un ambalaj. Dar, ca să poată face astăzi asta, trebuie să îţi fie oarecum „proprietar”.

Acesta e Iuda. Iuda secolului douăzeci şi unu.

Aşa că, înainte de a vă teme că veţi fi vânduţi… atenţie, să nu fiţi cumpăraţi.

În foamea după „băgarea în seamă” astăzi e cel mai uşor pentru aceşti Iuda să cumpere, să cumpere, să cumpere…

Inevitabil, va urma şi marele şi tristul moment al vânzării.

Acum însă e vremea investiţiilor pentru Iuda…

 

foto

Publicat în Biserica, constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară, Simţul civic, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , , , | 5 comentarii