V-am spus povestea…?

V-am spus povestea cu corbul care credea că poate cânta precum privighetoarea? Nu?

Dar povestea cu leneşul care credea că poate alerga la fel de iute ca leopardul? Nici pe asta?

Poate v-am spus povestea cu găina care credea că poate trezi dimineaţa ograda… Nu v-am spus-o?

Dar povestea vulpii care a crezut că… povestea cu ursul păcălit de vulpe „ţine” cu orice urs? Să nu-mi spuneţi că nici pe asta nu v-am spus-o…

Ei, dacă niciuna dintre poveştile acestea nu vi le-am spus, poate mă voi apuca într-o zi să vi le spun pe toate… într-o singură poveste. Mă gândesc încă la titlu…

Poate va fi „Borcanul cu religie”. Ăla în care îşi bagă unii degetele crezând că e dulceaţă. O fi ! De cireşe amare!

Publicat în Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară | Etichetat , , , | 3 comentarii

Singur…

cetatea de piatră

                                                   Singur…
…singur pentru că toţi dorm, singur pentru că oamenii îşi uită promisiunile, singur pentru că o cruce cere un singur om, singur pentru că dragostea neînţeleasă însingurează… Isus e singur… E încă Dumnezeu-om, încă între ai Săi şi totuşi în pragul plecării dintre ei… E momentul de cumpănă. Nimic din ce a fost până atunci nu va mai fi la fel…
Isus e mai singur ca niciodată… tristeţea Îl învăluie într-o sudoare rece. O sudoare ce avea să se transforme în fierbinţi picături de sânge care ard obrajii şi pământul pe care cad… Se apropie clipa. Clipa care va egala Creaţia. Clipa care va rezidi Creaţia…
Isus nu plânge. A plâns la mormântul lui Lazăr… A plâns la mormântul Ierusalimului care, mort, striga „Osana!”… Acum nu mai e timp pentru plâns… e timp pentru sânge…
Omul Isus se clatină… „depărtează de la Mine paharul acesta!”
Dumnezeul Isus se…

Vezi articol original 151 de cuvinte mai mult

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

SÂMBETELE MUZICALE ALE CETĂŢII – popas la tăcere

Cum scriam cu ceva vreme în urmă, am neglijat în mod intenţionat Cetatea pentru a mă concentra la scrierea cărţii la care lucrez…

Am întrerupt această tăcere doar pentru a-mi informa cititorii despre minunea care este pe cale să se petreacă în viaţa bunului prieten şi frate al meu, Adi Hentea. Apropo de acesta, am să inserez aici un mic update referitor la situaţia sa, fiindcă mă simt dator faţă de toţi cei care, aflând despre nevoia lui Adi, au găsit cu cale să pună şi ei umărul şi sunt convins că Dumnezeu le va răsplăti cum doar El ştie să o facă! Informaţia este exact aşa cum a scris-o chiar Adi în 14 martie:

„Am avut ieri întâlnirea cu unul dintre medicii care m-au operat în ianuarie: după foarte multe teste imagistice, extrem de amănunțite și foarte multe măsurători efectuate vinerea trecută de mai mulți medici, s-a ajuns la concluzia că intervenția de acum două luni este o mare reușită. Ochiul este pus în parametrii normali din punct de vedere anatomic, însă faptul că ochiul se prezintă foarte bine fizic și totuși vederea mea nu s-a îmbunătățit considerabil în intervalul de la operație până acum, asta îi face să creadă ca adevarata cauză a vederii mele slabe de acum este o disfuncționalitate a nervului optic.

Dacă vom reuși să obținem o îmbunătățire a vederii în următoarele luni, operația preconizată pentru la toamnă va avea sens și tot efortul de până acum a avut rost. Urmează să mai am o ultimă întâlnire cu medicul coordonator în 23 martie, după care ne vom întoarce în România după 5 zile și dacă totul va fi bine vom reveni în America peste aproximativ o jumătate de an.”

Am spus-o în repetate rânduri, i-am spus şi lui Adi, eu cred cu convingere că deşi este un drum anevoios, Adi va ajunge să-şi vadă în sfârşit prietenii şi fraţii…

Apoi, tot pentru voi, prietenii Cetăţii, două dintre piesele pe care le-am cântat la acel foarte reuşit concert susţinut la Biserica Baptistă Maranata din Arad în scopul completării fondurilor necesare tratamentului lui Adi al nostru. Nu voi comenta, toate cele scrise până aici având doar un caracter informativ…

Bun… dar ar mai fi ceva, şi acesta este al doilea motiv al întreruperii tăcerii mele. Vreau să vă aduc în atenţie un muzician despre care se vorbeşte mult în aceste zile (pe bună dreptate, spun eu!) şi o lucrare care mi-a fost mereu şi mereu adusă în minte chiar de lupta lui Adi cu întunericul.

Este vorba despre Neal Morse, un multi-instrumentist, compozitor şi, din 2002 creştin născut din nou şi dedicat în totalitate muzicii din domeniul creştin. Mai multe despre el se pot citi AICI.

Lucrarea pe care vreau să o propun spre audiţie este „The similitude of a dream”, un album care este o transpunere în registrul rock-ului progresiv a celebrei „The Pilgrim’s Progress” a lui John Bunyan. O lucrare complexă, practic al doilea album al supergrupului „Neal Morse Band”, primul album fiind realizat cu un an mai devreme (2015), fără o pregătirea prealabilă ci lucrat practic „din mers”, în studio.

Beneficiind de aportul unor instrumentişti care nu au nevoie de prea multe recomandări, precum Mike Portnoy de la Dream Theater sau Randy George de la Ajalon.

Aşadar, vă propun spre audiţie „The similitude of a dream”, cu adevărat o lucrare de excepţie pe care, cum îi spuneam bunului meu prieten (cel ce m-a numit primul „Bunicul”!), o consider ca un fel de „trecere în revistă” a tot ceea ce s-a creeat valoros în rock-ul progresiv al ultimelor două decenii.

Publicat în Amintiri, Biserica, Frumuseţi, Muzichie, Prieteni | Etichetat , , , | 5 comentarii

„AJUTĂ-L PE ADI SĂ VADĂ!” – concert de caritate

16115035_1180718888710153_5854024917688461690_n

Iată că a sosit şi ziua concertului prin intermediul căruia prietenii lui Adi Hentea vor să adauge o nouă oportunitate de a contribui la strângerea de fonduri pentru procesul medical în vederea redării vederii lui Adi (îl numesc „proces medical” fiindcă e unul ce implică mai multe intervenţii şi tratamente!)

Vreau să le mulţumesc celor care au răspuns apelurilor mele din Cetate şi au donat în contul deschis pentru strângerea de fonduri. E atât de reconfortant să citeşti în dreptul donaţiei „cititor în cetatea de piatră”!

Şi, pentru că sunt convins că mulţi dintre aceşti cititori din Cetatea de piatră ar dori să urmărească acest concert, iată, există această posibilitate, graţie tot unor prieteni ai lui Adi Hentea. Precizez că transmisia live va începe la ora 18 (ora României).

Fiţi binecuvântaţi şi continuaţi să fiţi o binecuvântare, cititori ai Cetăţii !

Publicat în Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Prieteni, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

ADI HENTEA are prieteni buni…

16115035_1180718888710153_5854024917688461690_n

Să scrii despre Adi Hentea în câteva cuvinte este ca şi cum ai lua în căuşul palmelor apă din ocean şi ai încerca să-i explici cuiva ce este oceanul arătându-i apa din palme…

Da, ADI HENTEA are prieteni buni ! Şi nici nu ar putea fi altfel, la OMUL care a fost şi este mereu!

Se „coace” de ceva vreme acest eveniment! Un eveniment de la care nu pot lipsi oameni cu care Adi a cântat de-a lungul timpului. Dar cu cine n-a cântat Adi? El a fost mereu dispus să-şi pună talentul la dispoziţia oricui, dar mai ales în slujba Domnului!
Iată de ce credem toţi cei implicaţi în acest concert caritabil, menit să se constituie în încă un efort pentru adunarea sumei necesare operaţiilor prin care Adi poate să-şi recapete vederea, că trebuia să facem acest gest. Nu doar Adi Hentea îl merită, ci însăşi muzica evanghelică o merită !

Aşadar, te invităm pe tine şi pe prietenii tăi sâmbătă 4 februarie, de la ora 18, la Biserica Baptistă Maranata Arad, pentru acest concert caritabil.

Este ocazia în care fiecare putem deveni parte dintr-o minune! Minunea prin care Adi va putea să vadă din nou! Este evenimentul prin care noi vrem să arătăm că-L iubim pe Domnul şi îl iubim pe Adi ! Şi tu poţi face acelaşi lucru !

Iar dacă nu poţi şi totuşi vrei să fii parte din această minune, există în continuare posibilitatea de a dona aici:

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

Amintiţi-vă cuvintele lui Pavel: „Slavă, cinste şi pace va veni peste oricine face binele…”

Publicat în Biserica, constatări, Frumuseţi, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Prieteni, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , | 1 comentariu

ADI HENTEA – un update altfel

dsc3495

Deşi nu-mi place să dramatizez, deşi am acea linişte interioară care îmi spune că nu peste multă vreme mă voi vedea cu Adi, asta însemnând că şi el mă va vedea în sfârşit, nu pot să nu observ că tot ceea ce se întâmplă în cazul lui seamănă tot mai mult cu un fel de război cu mai multe fronturi, cu câte o bătălie ici-colo, fiecare părând a fi decisivă.

Aşa cum scriam în articolele precedente, Adi are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, dar şi de ajutorul nostru. E mai mult decât încurajator să vedem că în ambele direcţii se întâmplă lucruri neobişnuite…

Multă lume se arăta destul de circumspectă în ceea ce priveşte strângerea sumei totale necesare pentru plata operaţiilor şi tratamentului pentru ca Adi să-şi recapete cât mai mult din capacitatea de a vedea cu singurul ochi ce poate fi salvat. Suma este într-adevăr mare: 105.000 dolari. Şi totuşi… La ora la care scriu aceste rânduri se ajunsese la puţin peste 2/3 din sumă. De ce scriu acest lucru?

Comunic aproape zilnic cu Adina, soţia lui Adi. Încerc astfel să fiu la curent cu absolut tot ce se întâmplă, cu fiecare pas care se face, cu cel mai mic progres (căci cred cu tărie şi cu poate nefirească linişte într-un final fericit).

Ei bine, ieri îmi spunea Adina un lucru foarte interesant, care m-a ajutat să fac legătura între această latură materială a cazului, respectiv partea cu „ajutorul nostru” şi latura spirituală, adică „ajutorul lui Dumnezeu.”

Îmi povestea Adina despre preocuparea medicilor privind celulele care protejează corneea. Constatau ei că ele sunt puţine şi că există riscul să moară. Şi totuşi, în mod cu totul miraculos, examinarea repetată a arătat că acolo se întâmplă ceva neobişnuit. În loc să moară, celulele se înmulţesc. Puţin câte puţin, deocamdată doar într-o parte a corneei, dar… se înmulţesc, nu mor! E nevoie ca Adi să-şi suplimenteze aportul de proteine pentru ca organismul lui să susţină intens această înmulţire a celulelor respective, căci ele nu doar protejează corneea, ci o şi susţin, ca un fel de „garnitură.”

Bun! De ce am scris aceste detalii? Fiindcă aseară, târziu, după ce am încheiat discuţia cu Adina, gândul m-a dus la o idee, ca un fel de punte între latura practică şi cea spirituală a cazului.

Mi-am imaginat un dialog între celulele din jurul corneei lui Adi. Ceva de genul:

– Hei, corneea asta stă să se încline într-o parte! Tu, cheamă mai multe celule să punem umărul aici şi dă de veste în tot ochiul că e nevoie de recrutări noi, altfel riscăm să se producă în zona asta o breşă pe unde poate intra inamicul!

Şi îmi închipuiam cum se adună celule mai vechi, cu experienţă, cum apar celule noi, tinere, proaspăt recrutate, şi cum îşi unesc toate eforturile pentru a susţine corneea.

Aşa! Şi? Unde e legătura cu partea spirituală, veţi spune?

Psalmistul spune că „Dumnezeu ne-a ţesut în pântecele mamei”, iar în Proverbe chiar că „Urechea care aude şi ochiul care vede, şi pe una şi pe celălalt, Domnul le-a făcut.”

Ei bine, cred că tot Dumnezeu este cel care chiar în aceste momente porunceşte acelor celule „mobilizarea generală.”

Şi mai cred ceva… Cred că tot Dumnezeu ne porunceşte şi nouă, celor care dorim, credem şi nădăjduim în redarea vederii lui Adi, să ne „mobilizăm.”

Mai concret. Ai donat la acel fond de strângere a sumei necesare? Ei, acum e momentul să spui şi altora să o facă! Exact cum îmi imaginam că unele celule le cheamă pe altele să sprijine corneea! În fond, nu vorbeşte Biblia despre noi, ca trup al lui Cristos? Îmi imaginez că fiecare e o celulă. Celulă care poate chema o alta!

Dacă ai donat, înseamnă că ai crezut că se poate! Dacă ai crezut că se poate, vei face mai mult ca să se realizeze! Altfel, vei fi făcut un gest frumos, dar care rămâne doar un gest!

Copiază această adresă. Trimite-o şi altora! Nu se poate ca în cercul tău de cunoscuţi şi prieteni să nu găseşti ecou!

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

Şi, ca un fel de concluzie, am să citez ce scria pe acel site unul dintre donatori:

„De atâţia ani ne binecuvântează Domnul prin tine, acum vrem să îţi fim şi noi ţie o binecuvântare!”

E aproape un moto…

Şi, fiindcă nu se poate scrie despre Adi Hentea fără a fi vorba şi despre muzică, despre credinţă, despre puterea de a spera…

Publicat în Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Pe gânduri, Prieteni, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , | 3 comentarii

Astăzi Adi Hentea împlineşte 35 de ani !

trupa

Astăzi, fratele şi bunul meu prieten Adi Hentea împlineşte 35 de ani! Şi, cum era normal, fiindcă nu pot să fiu alături de el – ah, distanţele acestea! – am ales una dintre fotografiile în care suntem împreună. Măcar aşa!

Mă gândeam aseară, în timp ce vorbeam la telefon cu scumpa lui soţie, Adina, care mă punea la curent cu o mulţime de detalii referitoare la operaţiile şi tratamentul pe care le urmează Adi în aceste zile în tentativa medicilor de a-i reda vederea la singurul ochi care poate fi salvat, mă gândeam aşadar că mai am ceva să-i spun… Şi nu-mi aminteam nicicum.

Acum, dimineaţa, m-am trezit cu gândul: hei, dar azi e ziua lui Adi! Asta voiam să-i spun aseară!

Ei, nu-i nimic, îi spun azi, şi ceea ce vreau să-i spun este că nu-i doresc altceva decât ca Dumnezeu să-i facă singurul, unicul cadou care i-ar produce lui Adi o bucurie absolută. LUMINA!

Dumnezeu a ascultat rugăciunile noastre. După prima intervenţie chirurgicală Adi spune că deja vede lumina! Nu e minunat Dumnezeul lui şi al nostru?

Am să închei acest scurt articol cu o fotografie (sunt curios dacă Adina o recunoaşte)

1375930_593807974014179_1825028080_n

şi, evident, cu link-ul site-ului pentru donaţii.

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

Aşa cum scriam până acum, Adi are nevoie (în continuare) de ajutorul lui Dumnezeu, dar şi de al nostru! Nu mai e mult până la atingerea sumei necesare…

Haideţi să-l ajutăm şi, împreună cu Dumnezeu, să-i facem lui Adi cel mai frumos cadou pe care ar putea să-l primească: LUMINA !!!

Iată câteva rânduri scrise de pastorul bisericii (şi al lui Adi, de altfel…), Vasi Duma, despre şi pentru Adi. Le-am preluat, căci ele sintetizează foarte bine cine este Adi:

Adi! al meu, al nostru, al Lui! Portret: Adi este un om care vede, distinge de minune între ipocrizie și onestitate, între ritual și închinare, între certitudine și bănuială. Vede muzica, nu atât ca o dexteritate, ca un act artistic, ci ca o lume reală, o realitate spirituală, un mod de a ne igieniza. Nu a făcut din muzică „negoț” -ca alții- ci a trăit-o metanoietic, transfigurator, înălțător. Vede, știe și experimentează creștinismul, nu ca o morală, ca un clișeu, ci mai intens și mai profund decât mulți care „văd”. Ne rugăm Domnului pentru el, îi dorim mulți și roditori ani, și… anticipăm și ziua când ne va vedea chipul, sper din toată inima să nu-l decepționez. Să fie lumină!!!

Publicat în Biserica, Frumuseţi, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Prieteni, Uncategorized, Ştiri | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

Adi Hentea are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu… dar şi de al nostru! – UPDATE

Am vorbit azi dimineaţa (în Cleveland, spre seară) la telefon cu Adi Hentea. Era după patru ore de operaţie la ochiul pe care medicii vor să-l recupereze în mare parte. Asta însemnând pentru Adi şansa de a vedea lumea din jur!

A fost ceva absolut impresionant să-l aud pe Adi, cel care obişnuieşte să-mi spună „frăţică” de când ne-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, povestind cum este după operaţie. De altfel, pe internet a apărut şi o scurtă înregistrare cu el.

 

Nu ştiu câtă lume îl cunoaşte aşa cum îl cunoaştem noi, cei care am avut privilegiul să-i fim aproape, fie ca simple persoane, fie ca muzicieni. Ştiu că Adi este aşa cum trebuie să fie un artist adevărat, adică modest şi totuşi conştient de valoarea sa! Mi-a fost drag să-l aud şi să constat că nici în momente ca acestea nu şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu şi nici umorul…

Discutând cu soţia lui, Adina, şi ea o femeie extraordinară, şi spunându-i că vom continua să ne rugăm pentru tot procesul medical care, se pare, va dura ceva vreme, am primit o replică: „De oameni ca voi are nevoie Domnul pe pământ!” (Se referea la toţi cei care, parte din grupul cu care Adi cântă din când în când în biserica din care facem parte, îl sprijină în rugăciune – şi nu numai – în aceste momente)

Sincer, m-am simţit ruşinat. I-am şi răspuns, de altfel, cam aşa: „Eh, eu zic că de mai buni ar avea nevoie, dar se mulțumește și El cu ce are la dispoziție!”

Răspunsul meu avea în vedere câteva aspecte din care avem de învăţat:

– în primul rând, e impresionant numărul celor care, într-un timp relativ foarte scurt, au ajuns să doneze mai mult de jumătate din suma necesară pentru a acoperi cheltuielile tratamentului şi operaţiei lui Adi.

– dar asta spune multe şi despre Adi Hentea! Ştiu că n-o să-i prea placă lucrurile pe care le voi scrie, el e modest, cum spuneam, dar adevărul trebuie spus!

Să stai atâţia ani în întuneric şi totuşi să continui să-L slujeşti pe Dumnezeu, când alţii se poticnesc la prima „pietricică” pe cărare, să nu te plângi şi să nu reacţionezi când afli că, încăput pe mâna unor medici adevăraţi, ai fi putut evita toţi aceşti ani de întuneric, să nu ai resentimente faţă de incapacitatea (să spun doar aşa!) unor doctori de a găsi o soluţie (iată!) la îndemână, asta înseamnă nu doar caracter, ci caracter creştin! Acesta e Adi, cel pe care îl aşteptăm cu nerăbdare să se aşeze DE DATA ASTA SINGUR la clapă şi să-L lăudăm împreună pe Domnul care a făcut posibilă această minune!

Continuăm să ne rugăm… frăţică, căci inima noastră bate în acelaşi ritm cu a ta!

Şi, pentru că până acum a fost impresionant numărul celor care au făcut financiar posibilă începerea acestor serii de operaţii şi tratamente, reluăm publicarea adresei unde se pot face în continuare donaţii. Mai e destul până la atingerea sumei necesare, dar sunt convins că cei pe care Adi i-a slujit prin cântecele sale atâţia ani nu şi-au spus încă ultimul cuvânt!

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

IEHOVA IRE !

Publicat în Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Prieteni, Simţul civic, Uncategorized, Ştiri | Etichetat , , , | 3 comentarii

Adi Hentea are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu… dar şi de al nostru!

adi-hentea

Adi Hentea nu are nevoie de prea multe prezentări…

Nu vreau să fiu subiectiv, dar în opinia mea Adi Hentea este parte din patrimoniul naţional evanghelic. Povestea vieţii lui de creştin şi, mai ales, de artist creştin, este absolut impresionantă!

Cine nu a ascultat măcar o dată piesa compusă împreună cu Raymond Vancu?

Sau, cum să nu fii impresionat ascultându-l cântând

„Îți mulțumesc că nu mai sunt
O frunză clătinată-n vânt
Mi-ai dat un rost pe-acest pământ
Ai pus cântări în gura mea să pot din toată inima
Să cânt doar despre lauda Ta” ?

De ce scriu acum toate acestea?

Cred că a fost, fără îndoială, mâna lui Dumnezeu cea care l-a dus pe Adi într-un mini-turneu în Statele Unite. Pentru întâia dată pe tărâm american… Nu cu mult timp în urmă Adi s-a căsătorit cu o fată deosebită, Adina. Care îi este acum alături, plină de speranţă. Şi care, aşa cum o cunosc, va rămâne alături de el indiferent de deznodământ. Dar… imaginaţi-vă ce ar fi în sufletul lui Adi să-şi poată vedea scumpa lui soţie! Măcar atât să ne imaginăm…

Ei bine, acolo, prin bunăvoinţa unor creştini adevăraţi, Adi Hentea a ajuns să fie examinat de o echipă de specialişti care, după mai multe investigaţii, au ajuns la concluzia că medical există şansa ca Adi să-şi recapete în mare parte vederea! O serie de operaţii şi tratamente ar putea duce la o adevărată minune. Imaginaţi-vă cum ar cânta Adi dacă ar şi putea să vadă cât de cât, dacă acum, când nu vede deloc, poate cânta aşa la pian (deşi, ca prieten foarte apropiat, ghitarist şi eu, mă rog, mai mult de circumstanţă, mă simt ruşinat când îl aud şi îl văd cum cântă şi la ghitară!):

Cum scriam mai sus, Adi poate ajunge să vadă. Nu ştim cât de mult (încă), dar cu siguranţă mai mult decât acum. Echipa de medici este optimistă şi pregătită. Dar…

În Statele Unite, ca peste tot de altfel, lucrurile de acest gen costă. Este nevoie de o sumă considerabilă: 105.000 dolari. Cineva a avut iniţiativa de a organiza posibilitatea de a-l ajuta pe Adi Hentea să facă această operaţie:

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

(sunt aici toate cele necesare pentru a face o donaţie… Dumnezeu nu întârzie să răsplătească!

Aşa cum scriam în titlul acestei postări, Adi Hentea are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dar şi de al nostru!

Mai este nevoie de alte cuvinte? Eu cred că nu! În fond, ne sunt de-ajuns cuvintele Mântuitorului:

„Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”

Publicat în Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Prieteni, Simţul civic, Uncategorized, Ştiri | Etichetat , , , , | 19 comentarii

Anestezierea României

47495719-cached

Am simţit nevoia să mă opresc în aceste zile din lucrul la carte pentru a scrie câteva rânduri despre ce se petrece în ţară. Nu eram foarte hotărât dacă să o fac sau nu… Dar o discuţie avută astăzi cu câţiva colegi mă obligă, pur şi simplu, să o fac.

Adevărul e că nu e de glumă deloc. Se petrece şi se pune la cale, mai mult ca oricând, o adevărată anesteziere a poporului român. Ştiu că sună puţin cam dramatic, puţin exagerat, dar, îngăduiţi-mi s-o spun, eu aşa percep realitatea pe care o trăim.

Încercam în acea discuţie de care pomeneam să lămuresc nişte oameni, bine intenţionaţi, de altfel, că tot ceea ce li se promite cu atâta obstinaţie de către Dragnea (era să scriu „guvernul Dragnea”, dar nu pot numi „guvern” adunătura aceasta de slugoi cu state vechi în această postură), nu are alt efect decât masa aceea pe care condamnatul la moarte are dreptul să şi-o aleagă singur.

„Dacă mă aleg şi eu cu 200 de lei în plus la salar, pot face ce vor ei, oricum, toţi sunt la fel!”

Asta era ideea generală.

Oamenii sunt uşor de anesteziat.

Asta e şi ideea pe care Dragnea şi acoliţii lui vor să o folosească.

„Panem et circenses” e sloganul care stă de fapt în spatele lui „Îndrăzneşte să crezi…” Adică, „îndrăzneşte să crezi că vei primi ce ţi-am promis…”, fiindcă eu voi avea grijă de ceea ce mă interesează.

Practic, ce-i interesează pe aceşti indivizi?

Dacă nu v-aţi prins încă (şi sunt convins că sunt mulţi, prea mulţi care nu s-au prins), toată această mascaradă aparent bine intenţionată nu e altceva decât o anestezie în vederea unei operaţii. Care operaţie se numeşte „să-i scăpăm pe ai noştri”.

Veţi spune că sunt pesimist. Iar eu vă voi răspunde că sunt cumplit de realist. Căci scenariul e deja scris. Aşadar, ce urmează?

Păi, să ne gândim puţi… Le luăm pe rând:

– credeţi că lui Dragnea îi este suficient să conducă din umbră un guvern de marionete? Nici vorbă! Uitaţi-vă la atitudinea lui de vătaf. El vrea să fie „primus inter pares”. Mă rog, nu chiar egali, dar… primus sigur. De ce nu poate? Fiindcă există o lege. Şi? Păi, o lege poate fi modificată, anulată… Şi, cum facem asta? Simplu. Avem un parlament în care deţinem o majoritate confortabilă.

– Dragnea este şi preşedintele Camerei deputaţilor. Condamnat definitiv. Tăriceanu este preşedintele Senatului. Cercetat penal. Avem deci nevoie de o amnistie? Avem. Cum o obţinem? Prin aceeaşi majoritate.

– Bun, dar cine ne creează toate aceste necazuri? Păi, justiţia, DNA, Codul penal, ANI şi altele. Şi-atunci? Păi, iarăşi simplu. Parlamentul este organ legislativ. Şi toate aceste instituţii menţionate funcţionează în baza unor legi. Care legi pot fi modificate, oricât s-ar împotrivi Preşedintele, tot prin această confortabilă majoritate parlamentară.

– Şi-apoi, e nevoie să mai scoate basma curată şi o mulţime de alţi „mahări” care stau cu securea DNA-ului şi a justiţiei deasupra capului. Cum ar fi dacă ar dispare o mulţime de dosare penale. Şi, mă întreb, oare „mica” opoziţie de ce tace la perspectiva asta? Oare…

Sigur, vor fi fiind dintre cei care se vor îmbăta cu apă rece… „Ieşim în stradă şi nu-i lăsăm să-şi facă jocul.” Aiurea!

Arătaţi-mi voi un anesteziat care se ridică de pe masa de operaţie…

Mai ales când anesteziatul nici nu-şi dă seama că stă de fapt nu pe o masă de operaţie, ci pe un scaun electric. Atât doar că i s-a dat voie să-şi aleagă ultima masă…

Adică, nişte procente la pensia mizeră oricum, câteva sute de lei în plus la salariu, scutirea de nişte taxe…

Pe scurt şi foarte direct: actuala guvernare amanetează viitorul unei ţări deja amanetate pentru a-şi scăpa nişte indivizi. Trecuţi, prezenţi şi viitori.

Bolintinenau, săracul, nici nu ştia ce scrie…

„Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăz prin secoli a ei înălţare.

Însă mai-nainte trebuie să ştim
Pentru ea cu toţii martiri să murim!”

Acum, cât de martiri vom muri, numai bunul Dumnezeu mai ştie. Dar de înălţat, deja ne-am înălţat. De aia suntem… în aer!

imagine

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Politichie, Simţul civic, Uncategorized | Etichetat , , , , , , | 11 comentarii

Şabloanele crăciunului sau sărbătorirea şabloanelor

picture1

Cei care mă cunosc, şi mă refer la cei care mă cunosc direct, nu prin interpuşi, ştiu că sunt o fire optimistă. Şi n-aş avea cum să fiu altfel, ca unul care am trecut prin experienţe limită în viaţă şi din fiecare Domnul m-a scos, uneori, sper, şi mai înţelept…

Şi totuşi, anul acesta, dincolo de bucuria Întrupării Mântuitorului, o bucurie pe care am pus-o într-un şablon omenesc numit Crăciun, trebuie să mărturisesc că am parte de o porţie de tristeţe care, deşi nu anulează o bucurie pe care ar trebui să o trăim zilnic, este totuşi o tristeţe cât se poate de reală.

Acesta este şi motivul pentru care am decis ca, dincolo de tăcerea pe care mi-am impus-o (am explicat oarecum de ce) pe blog, să mă opresc o clipă şi să scriu aceste rânduri.

Nu ştiu eu de câte asemenea sărbători voi mai avea parte. Dar ştiu că am un frate iubit care, dacă Domnul nu face o minune, va trăi ultima lui sărbătoare pe pământ. Ştiu că veţi spune că va ajunge să trăiască Adevărata Sărbătoare când Îl va întâlni pe Domnul nostru. Aşa este. Şi totuşi… suntem tributari tristeţii despărţirilor.

Mă străduiesc să alung din minte eterna întrebare „de ce oamenii buni pleacă prea devreme şi răii se bucură de ani mulţi?”. Cunosc răspunsul clasic: „pe cei buni îi ia Domnul la El.” Iertaţi-mi impietatea. Răspuns nesatisfăcător…

Mărturisesc cu ruşine şi tristeţe că, luat de valul obligaţiilor, nu l-am văzut de ceva vreme pe fratele acesta al meu. Sper să nu ne despărţim până a doua zi a sărbătorii, căci am câteva lucruri pe care vreau să le împărtăşesc cu el neapărat. Ca doi fraţi care se despart. Pentru o vreme…

Am fost o bună bucată de vreme în acelaşi grup de studiu biblic şi rugăciune cu acest frate şi mereu am fost încântat de seninătatea întrebărilor lui. Avea multe şi le rostea deschis, fără prea multe filozofii. Îl iubeam pentru asta. Mulţi preferă să-şi ascundă întrebările în spatele unei siguranţe reflectată de cele mai multe ori în… şabloane. Asta în condiţiile în care venirea în lume a Mântuitorului tocmai asta a făcut, de la început până la sfârşit: să demoleze şabloanele…

În predica de astăzi pastorul nostru spunea că „vom trece în veşnicie cu durerea multor întrebări la care nu am primit răspuns.”
I-am spus la sfârşit că pe mine mă dor întrebările cu care am trăit, nu cele cu care am să mor…

Poate de aceea, urarea pe care obişnuiesc să o fac în aceste zile e mai reală ca oricând: Sărbători ADEVĂRATE !

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Odăiţa rugăciunii, Sare... amară, Trecător prin lume, Zidul plângerii | 7 comentarii

Despre un personaj media…

Ca şi în privinţa altor personaje pe care le-am pomenit în ceea ce scriu aici, fac precizarea că nu am nimic de împărţit cu persoana în cauză, ci cu ceea ce face…

Valorile în care cred, principiile în baza cărora mă străduiesc să trăiesc mă feresc de tentaţia de a detesta sau pur şi simplu de a nu iubi o persoană. Dar, de aici şi până la a accepta şi ceea ce FACE persoana respectivă e cale lungă. Şi o chestiune tot de principii şi valori…

Vrând-nevrând, petrecând mult timp în maşină la ore de seară, ascult de o vreme încoace emisiunile de la DigiFm ale lui Lucian Mândruţă. O persoană pe care am urmărit-o episodic şi în alte ipostaze media. Şi trebuie să recunosc că în ultima vreme mă intrigă şi, tot la capitolul recunoaştere, mă irită tot mai mult tendinţele pe care le trădează acest personaj.

Trec peste unele „ieşiri în decor” ale sale, cum ar fi ideea diferenţei biologice între omul român şi cel occidental, ca să nu mai pomenesc de altele…

Am urmărit emisiunile sale şi admit că din punct de vedere mediatic ştie să-şi aleagă subiectele. Majoritatea sunt provocatoare. La discuţii, la controverse, la dispute…

Dăunăzi discuta, aparent neutru, despre medicaţia alopată versus cea naturistă. Era limpede că toată băşcălia la adresa tratamentelor naturiste inducea ideea că doar medicaţia alopată e cea corectă. Am fost de acord, categoric, cu el că e o prostie să te tratezi de diverse boli cu metode preluate de pe site-uri dubioase sau din discuţii de pe forumuri. Corect! Dar, de aici şi până la anatemiza puterea naturii e cale lungă. A lua în derâdere, prin etichetarea „leacuri băbeşti”, valoarea unor plante şi efectul acestora mi se pare a fi o demonstraţie de lipsă a echilibrului în judecarea alternativelor. Aş fi putut să-i dau o sumedenie de exemple, dar mi-era limpede că nu poţi convinge un om cu prejudecăţi atât de… solide.

Astăzi, de exemplu, şi-a ales ca subiect educaţia sexuală în şcoli. A pornit de la o idee corectă. „Cum să scoţi o lege care pedepseşte cu închisoarea un profesor care predă copilului educaţia sexuală fără a avea acordul părinţilor”. Da, sunt de acord, a pedepsi orice formă de educaţie este una dintre aberaţiile democraţiei. Dar… există mereu un mare „dar” în emisiunile lui Mândruţă!

Sunt convins că multor ascultători le-a rămas în minte o informaţie repetată de câteva ori în emisiune, respectiv: „legea aceasta apare la presiunea Coaliţiei pentru familie”. De fapt, dacă este să îmi amintesc, a fost şi o emisiune în care a pus, tot la modul subiectiv, în discuţie şi iniţiativa Coaliţiei… Îmi este tot mai limpede că acest „om de presă” are un soi de „agendă” ce se ascunde în spatele ideii generoase de „apărare a valorilor democratice”. Nemaivorbind  despre faptul că în mai toate emisiunile sale face ce face şi corelează ideea de gândire retrogradă cu omul religios. Astăzi, de exemplu, în discuţia despre educaţia sexuală în şcoli, afirma spre finalul emisiunii că „religia, credinţa, este o chestiune de suflet, care trebuie să rămână în suflet.” Mă întreb, oare nu s-a găsit nimeni să-i explice că o credinţă care rămâne doar în suflet nu are nicio valoare dacă nu e transpusă într-o moralitate trăită? Îmi venea să-i spun că e ca şi cum m-aş specializa în fizica cuantică dar aş ţine toate ideile din această sferă doar pentru mine… Cui i-ar folosi tot ce ştiu şi la ce?

Mi-e greu să cred că un om care a absolvit facultatea de jurnalism şi comunicare „produce” emisiuni doar pentru a justifica un salariu. Lucian Mândruţă are şi un blog personal. Acolo unde practică în mare parte cam aceeaşi strategie: subiecte „fierbinţi”, dar tratate cu o tentă ciudată (ca să spun doar aşa!).

Ştiu, suntem bolnavi cu toţii de boala numită „scenarită”, de „conspiraţionism”, mă feresc cât pot de aceste tendinţe, dar scriu aceste rânduri gândindu-mă că nu poate fi întâmplător faptul că un om de presă, urmărit de multă lume, abordează subiecte controversate doar de dragul de a-şi face „rating”. E un „ceva” în spatele multor subiecte abordate de Lucian Mândruţă şi mi-am propus să-l urmăresc mult mai atent. Căci întrezăresc, cum spuneam, un soi de „agendă” care trece de sfera crezurilor personale. Poate mă înşel… Dar, şi dacă mă înşel, nu ştiu dacă nu ar fi oportun să-i spună cineva că dincolo de exerciţiul „democratic” pe care îl practică şi la care invită în emsiunile sale, există riscul de a induce o grămadă de idei greşite. Şi nu doar greşite, ci şi dăunătoare, căci atentează la valori pe care, pierzându-le, alte naţiuni s-au trezit confruntate cu non-valori pe care nu le mai pot gestiona…

Oare câţi dintre oamenii de presă din ţara asta îşi dau seama că se fac cozi de topor, voluntar sau involuntar, la tendinţe care, deşi ei cred că duc la modernizarea societăţii, contribuie în realitate la dezintegrarea ei, vizibil tot mai pronunţată?

Şi, apropo de poziţia lui Lucian Mândruţă vizavi de religie şi credinţă… Mă întreb dacă şi-a botezat copii. Dacă da, de ce?

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Simţul civic | Etichetat , , , , | 11 comentarii

BATJOCORIT…

4825125323_627c859fe8_b

„A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit…”
„Dispreţuit şi părăsit de oameni…”

Poate să pară ciudat să alături aceste versete acum, în momente în care (mai) toată lumea se pregăteşte să sărbătorească Naşterea Mântuitorului…
Cu festivismul de rigoare…
Cu înduioşările obişnuite…
Cu osanalele ce-şi au obârşia într-un fariseism acuzat tot restul anului…
Cu serbările ce vor să se substituie conştiinţei…
Cu pioşenia vinovată în ascuns de trădările fiecărei zile…

Şi iată…

Mereu vine câte unul la ai săi, şi ai săi nu-l primesc…

Mereu e câte unul dispreţuit şi părăsit de oameni…

N-am învăţat nimic de la iesle, în afară de suflarea boilor… Şi poate, nerecunoscut, gândul la aurul magilor, în nări cu speranţa tămâiei şi cu iluzia smirnei…

Trist, foarte trist…

Vine „fabricatul” moş nicolae. Pregătiţi-vă ghetuţele, cizmuliţele…

Cândva veţi descoperi că singura realitate a lor e… mirosul… fetid al umblărilor de peste an…

Publicat în constatări, Disperări, Pe gânduri, Picături, Sare... amară, Simţul civic | Etichetat , , , | 13 comentarii

NU, CETATEA NU MOARE ! (sau nu mor caii când… ?)

100_4706

Sunt aproape două luni de când în Cetate s-a aşternut liniştea… O linişte tulburată doar din când în când de câte un apel, fie sub forma unor comentarii-întrebare de genul „au murit luptătorii din Cetate?”, fie sub forma unor e-mail-uri ce solicitau lămuriri.

Îmi pare rău, n-am răspuns la niciunele… N-am vrut să tulbur procesul de „sedimentare” a unei noi atitudini, a unor noi priorităţi.

Ce se întâmplă, de fapt?

Ei bine, primul şi cel mai important lucru care se întâmplă de două luni încoace este că am început şi m-am ambiţionat (în sfârşit!) să aştern pe hârtie cartea pe care o am de atâţia ani de zile în minte! N-am să spun prea multe despre ea, căci m-aş tulbura pe mine în primul rând. O las „să curgă”, aşa cum viaţa s-a scurs în toţi aceşti ani de când m-a îngăduit Domnul pe acest pământ. Evident, preocuparea mea cea mai mare este să nu dureze tot atât 😀

Dar… s-au petrecut multe lucruri de atunci, de la ultima postare.

În primul rând am învăţat… că încă mai am multe de învăţat! Despre oameni, în primul rând. Apoi despre prietenie. Şi mai ales despre fraţi, sau, mă rog, despre cei care pretind că se numesc aşa… Nu voi intra în detalii, căci nu vreau ca judecata mea să aibă întâietate. Întotdeauna am contat pe cea a Domnului. Şi, chiar dacă opiniile mele au părut uneori judecăţi, ele n-au fost niciodată… sentinţe. Opinii, păreri, da. Încercări de a desluşi ce se află în spatele unor acţiuni şi atitudini, cu siguranţă. Dar, vorba proverbului românesc, „schimbarea domnilor, bucuria proştilor…” Eh, aplicabil nu doar la domni ci aşa, în general, la schimbările râvnite atât de mult de unii…

Interesant este că în tot acest răstimp un prieten şi frate mi-a fost cel mai aproape (exclud, evident, familia!), deşi nu ne-am văzut niciodată la faţă şi locuim în oraşe destul de depărtate. Dar ne ştim de câţiva ani buni şi ne-am fost alături în greutăţi aşa cum am putut fiecare. Nici pe el n-am să-l numesc, căci nu vreau să-i ştirbesc coroana pe care cu siguranţă o va primi. Aşa am convenit, într-un fel, şi vreau să mă ţin de cuvânt.

Apoi… am aflat de încercarea prin care trece Cristian Barbosu. Poate ca o dovadă a ceea ce am tot susţinut în faţa celor care mă acuzau pe când scriam despre „fenomenul Harvest”, când le spuneam că nu am niciodată nimic cu vreo persoană care greşeşte, ci am ce am cu greşeala pe care o face, l-am sunat pe Cristi imediat ce am aflat. Am stat mult de vorbă cu el, ca şi când ieri a fost ziua când am băut ultima cafea, în biroul tipografiei unde şi-a tipărit prima sa carte. Am discutat despre cancerul lui, despre tratamentul pe care îl urmează şi sper din tot sufletul că sfaturile şi încurajările pe care i le-am oferit, ca unul care cunoaşte atât de mult despre acest gen de încercare, să-i fie de folos. Personal, ştiind acum în detaliu despre ce este vorba, cred că va birui boala, deşi va avea un drum lung şi anevoios de parcurs. Iarăşi, nu intru în detalii şi nici nu vreau să mă pronunţ de ce se întâmplă toate astea. Cred în semne doar în măsura în care sunt sigur că sunt semne, cred cu tărie că şi coincidenţele sunt doar nişte minuni anonime, dar nu sunt eu cel care dă verdictul… Evident, mă rog pentru Cristi. Din multe, foarte multe puncte de vedere mă rog.

Apoi, aşa cum am scris mai sus, am învăţat că încă mai am de învăţat despre oameni. Am învăţat că fabula cu trei morale nu e doar o… fabulă şi, chiar dacă pe unii i-a deranjat că m-am apucat şi eu de un soi de fabule, cele trei morale ale fabulei menţionate sunt cât se poate de reale. Le-aş reformula doar, prin prisma ultimelor evenimente:

– nu oricine îţi întinde cândva o mână de ajutor o face doar spre folosul tău. Unii ştiu să-şi fac selfie-uri şi cu aşa ceva…

– cel ce te bagă în bucluc (ca să nu zic la fel ca în fabulă) n-o face doar fiindcă vrea să te vadă pe tine acolo, ci pentru că în mediul acela se simte şi el bine…

– dacă ai intrat în bucluc, nu te afunda de tot (mai mint şi fabulele, sau măcar exagerează!). Ieşi de acolo, căci vei mirosi în timp la fel ca aceia care s-au obişnuit cu mediul respectiv…

Ah, şi ar mai fi de spus şi despre dezamăgiri… În primul rând dezamăgirea de a constata cât de mult m-am… amăgit în privinţa unor oameni. Dar despre asta… cu ocazia următoarei fabule pe care o voi publica aici.

Până atunci nu uitaţi: Cetatea n-a murit! Facem doar curăţenie şi… lucrăm la cartea despre care v-am vorbit…

O, dar a mai fost şi ziua naţională, suntem în campanie… se petrec atât de multe pe scena mondială, a câştigat Trump alegerile în SUA, Merkel se clatină dar nu se predă, Turcia face ce e tradiţional la ei, adică pilaf, pilaf, pilaf, să aibă Europa ce mânca… veţi spune. Da, dar e suficientă mizerie descrisă în fabula cu trei morale ca să mai adaug şi eu…

Pe curând… dar nu aşa des cum v-am obişnuit!

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Povestioare cu... mâlc, Prieteni, Simţul civic, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , | 8 comentarii

TIPURI DE PROŞTI ÎN… BIBLIE – guest post VASI DUMA

thesheeparentstupid

După logica Părinților Bisericești, prostia cade în sarcina unui demon, demonul prostiei. Acest liliac metafizic (negru,nu?) fâlfâie cu un singur scop: să ne prostească pe toți, să ne ducă de nas, să ne tâmpească. Nu intru în stofa universului nevăzut, dar am văzut suficienți proști încât să îmi dau seama că nu e nici un demon de vină, ci noi, noi, oamenii avem ceva strâmb în noi, sărim de pe axa vieții și ne învârtim bezmetic în jurul lucrurilor neesențiale.

Biblia surprinde câteva ipostaze ale prostiei, ale unui tip de ramoliri implacabile; iată și dovezile – scurt comentate:

  1. a) prostul-invidios. Apare în Psalmul 73, în prima parte. Simptome: crapă de ciudă pe vecinul realizat, stă la geam toată ziua să vadă ce mașină și-a mai cumpărat consăteanul lui, explodează de mânie când vede realizările celorlalți, cade în depresie când unii se mută în cartiere mai frumoase. Are o singură întrebare răscolitoare: „de ce le merge bine celor bogați?”. Prostul comparatist e specializat în angoase: „de ce Dumnezeu îl bate pe el și pe ceilalți… nu??” Nimic nu este corect în lumea asta, iar acest lucru îl va răscoli până va face infarct, iar atunci totul va deveni clar; din păcate… prea târziu!
  2. b) prostul-ignorant. Tot în Psalmi, de data aceasta în Psalmul 92, versetul 6 spune: „omul prost nu cunoaște lucrul acesta și cel nebun nu ia seama la el” . Pe el nu îl interesează lucrurile de sus, de dincolo, din alt spațiu al cunoașterii senzoriale. El vrea să știe cum e vremea mâine, să vadă meciul de deseară, să aibă mereu burta plină și să-i fie mereu încărcată bateria la telefon. Știe politică, glosează pe teme diverse, este descurcăreț, are pile la județ, strânge pentru sine, iubește viața… dar să nu pomenești de Dumnezeu. Dumnezeu este un medicament pe care l-am inventat noi, oamenii, ca să ne alinăm spaimele. Știe un citat din Gandhi, alte două-trei din filme, dar nimic din Biblie. Greșit! Știe din Biblie versetul: „capul plecat sabia nu-l taie”. Dacă te pui să-l contrazici, s-ar putea să te înjure.
  3. c) prostul-logoreic. „…dacă și-ar ține gura” (Proverbele17:28). Dar poate? Nu rezistă pentru că sunt o mulțime de lucruri pe care le știe, le cunoaște, le-a experimentat. Funcționează pe bază de baterii reîncărcabile, reîncărcarea având loc tocmai în momentul vorbirii. Inepuizabil la sfat, expert în toate domeniile de activitate, are darul să te țină de vorbă până pierzi trenul. Știe un lucru esențial, dacă ar tăcea, lumea s-ar lipsi de înțelepciunea lui, de aceea nu își poate permite să tacă. Sfat practic: dă-i dreptate din prima și fugi! Altfel nu o scoți la cale cu el.

Mai apar în Biblie: prostul recalcitrant la critică, prostul idolatru, prostul ce adună aiurea, prostul nervos, prostul filozof.
Creștinul poate fi limitat cultural, intelectual, poate să nu fie poliglot, savant, cercetător științific, dar sub nici o formă nu trebuie să fie… prost! Dar…

sursa foto

Publicat în Biserica, constatări, De-ale păstorului..., Guest post, Mioritice, Picături, Simţul civic | Etichetat , , , , | 7 comentarii

Sâmbăta muzicală – Istorii (4)

drumms-1-1

Aşa cum promiteam în ultimul episod al „Istoriilor”, voi încerca în acest al patrulea să parcurg o listă a altor muzicieni de valoare de la începuturile rock-ului. Recunosc, mi-a fost greu să mă decid dacă să încep cu soliştii vocali, cu pianiştii, cu basiştii sau percuţioniştii, ori maeştri ai altor instrumente. Dar, fiindcă am un bun prieten care este un baterist de excepţie, pe nume Jerry Zsolt (nu minimalizez valoarea celorlalţi prieteni cu care mai cânt… încă!), am decis să încep cu… „drummerii”.

Evident, nu voi putea, şi nici nu am intenţia, să-i enumăr pe toţi, ci voi alege dintre bateriştii începuturilor rock-ului pe cei care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei celor care i-au urmat. Va trebui să fiu cât se poate de selectiv, îmi dau seama, dar acestea sunt riscurile unei… istorii pe scurt! Mai mult, vor fi prezenţi în această postare şi baterişti care au excelat în stiluri muzicale care au precedat apariţia şi evoluţia rock-ului, dar care au influenţat stilul celor care i-au urmat.

Aşadar, primul pe care l-aş menţiona este

Warren „Baby” Dodds – născut în patria jazzului american, New Orleans, în… 1898! Vă veţi întreba de ce am ales să încep cu un baterist care a plecat din lumea noastră cam prin anii apariţiei rock-ului (1959). Ei bine, „Baby” Dodds este recunoscut drept unul dintre cei mai influenţi baterişti ai jazz-ului, şi unul care a influenţat extrem de mult stilul celor care l-au urmat, crescut oarecum şi el la „şcoala” unui alt maestru al bateriei, Louis Cottrell. Iată în continuare un clip rar cu câteva improvizaţii ale celui care avea să introducă acel „shimmy beat” în stilul bateriştilor de mai târziu.

 

 

şi un „duel” între alţi doi baterişti de marcă dintre cei influenţaţi în foarte mare măsură de Dodds, Gene Krupa & Buddy Rich (de altfel, Krupa avea să spună în multe rânduri că el se consideră baterist doar fiindcă a învăţat „câte ceva” de la „Baby” Dodds). Pe de altă parte, Buddy Rich este şi el considerat unul dintre cei mai notabili baterişti (de jazz, în special) ai tuturor vremurilor!

 

 

Să părăsim însă aceste începuturi şi să ne apropiem de bateriştii rock-ului de debut al anilor 50-60. Primul pe care îl voi menţiona este Earl Cyril Palmer, cel ce avea să cânte cu doi reprezentanţi de marcă ai începutului rock-and-roll-ului, respectiv Little Richard şi Eddie Cochran. Primul baterist inclus în  Rock and Roll Hall of Fame, s-a născut, unde altundeva?, în New Orleans (ce muzicieni a putut da acest oraş!), în 1924 şi a murit în 2008. A studiat pianul şi percuţia la Gruenwald School of Music în New Orleans şi a început să cânte cu Dave Bartholomew Band pe la sfârşitul anilor ’40, continuând apoi să cânte şi să înregistreze cu Fats Domino, apoi cu Little Richard şi Eddie Cochran, dar şi cu mulţi alţii, între care  Frank Sinatra, Phil Spector, Ricky Nelson, Bobby Vee, Ray Charles, Sam Cooke, Don and Dewey, Jan and Dean, the Beach Boys, Larry Williams, Gene McDaniels, Bobby Darin, Neil Young… Cu adevărat un baterist excelent şi extrem de prolific, fiind considerat cel ce „a inventat” ritmul rock!

Iată un clip care poate fi reprezentativ şi… explicativ atunci când afirm că el a „inventat” beat-ul rock.

 

 

Un alt baterist foarte influent al acelor vremuri a fost Dominic Joseph Fontana (născut în 1931, în Shreveport, Louisiana), cunoscut drept DJ Fontana, dar mai ales ca fiind bateristul favorit al lui Elvis Presley, pe care l-a acompaniat vreme de 14 (!) ani, începând cu trupa „The Blue Moon Boys”, cu Elvis la chitară şi voce.

 

Iată mai jos un clip al acelor ani de început, cum spuneam, cu Elvis vocalist şi chitarist:

 

 

Nu se poate omite dintr-o asemenea „listă scurtă” un baterist precum Peter Edward „Ginger” Baker, născut în Anglia, în 1939. De ce l-am ales pe el? Din motive oarecum personale, fiindcă el avea să fie fondator, împreună cu Eric Clapton şi Jack Bruce, al unei trupe care mi-a influenţat, şi nu doar mie, gusturile muzicale: Cream. Considerat de cei mai mulţi specialişti drept cel mai influent baterist al tuturor timpurilor, inclus în Hall of fame ca al treilea baterist din istoria muzicii, „Ginger” Baker rămâne un reper în domeniu, cu precădere datorită felului în care a reuşit să îmbine stilul jazz-ului cu ritmurile africane, dar şi ca unul care obişnuia adesea să folosească… două tobe bass!

Iată un clip de la o reuniune din 2005 a primilor membri ai „Cream”, în care „Ginger” nu pare deloc să aibă… 66 de ani, dacă ar fi să ne luăm după complexitatea, dar şi durata solo-ului său!

 

 

Trebuie să mă opresc aici. Lista bateriştilor de marcă este lungă. Sonny Greer, William „Chick” Webb,  „Papa” Jo Jones, cel ce avea să suţină genial partea ritmică în Count Baise Band, Kenny Clarke, Fred Below (un maestru al blues-ului), Buddy Harmon, Ringo Starr, Jim Keltner, Bobby Elliot, Keith Moon, Charlie Watts, Ian Paice, John Bonham,  dar pe mulţi dintre ei îi vom întâlni în componenţa trupelor cu care voi ilustra evoluţia rock-ului în continuare. Aşa că, fiecare la rândul său, astfel că, sper, nu va fi uitat niciunul!

 

Ne revedem la episodul următor, cu alţi instrumentişti ai începuturilor rock-ului!

 

(va urma)

 

sursa foto

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebările tinerilor, Dacă doriţi să revedeţi..., Muzichie, Simţul civic | Etichetat , , , , , , , , | 1 comentariu

Din nou, unde-am fost… de n-am fost?

Am lipsit o bună bucată de vreme din „Cetate”. O absenţă (ne)intenţionată. Adică, nu mi-am planificat să lipsesc, ci am fost oarecum obligat de împrejurări să o fac. Împrejurări, trebuie s-o spun de la bun început, pline de bucurii, dar şi… de emoţii. Fiecare la rândul lor…

În primul rând, „după ani şi ani”, vorba celor de la Compact 😀 , am avut, graţie dragostei fiului nostru, Mihai, un mic concediu într-o staţiune de vis: Cavallino. Mai precis Camping Village Cavallino. Am petrecut un timp minunat, pe o vreme absolut excelentă, dar mai ales într-o linişte de care aveam mare nevoie înainte de ceea ce avea să urmeze la întoarcere, cu nepoţica noastră, Gloria Anna şi cu fiica noastră, Cristina, soţul ei, Vali şi (ce-i drept, mai puţin din cauza specificului serviciului pe care îl are) cu Mihai.

dsc00765

 

dsc00761 dsc00758 dsc00762 dsc00747 dsc00780

Şi, pentru că vorbeam despre emoţii, dincolo de emoţia şi bucuria revederii cu cei dragi, am avut parte de o experienţă absolut uluitoare la întoarcere. Una pe care merită să o povestesc, căci am convingerea că am avut parte de o atenţie deosebită din partea lui Dumnezeu într-un moment pentru care „dificil” este un cuvânt sărac. Ce s-a întâmplat?

După timpul petrecut în Cavallino (şi am să revin într-o altă postare despre acest loc minunat, căci merită!), am plecat spre Milano (sunt iarăşi „burlac” vreo lună! 😦 ). Convenisem cu ginerele nostru, Vali, să ne întoarcem împreună, fiecare cu maşina lui, în ţară, el având nişte probleme de rezolvat acasă.

Ei bine, am plecat din Milano pe o ploaie torenţială. Pe o autostradă cu patru benzi, plus cea de avarie, ajunsesem să circulăm (cei care se încumetau!) cu cel mult 50-60 pe oră! Excpeţie, evident, TIR-urile, care au „legea” lor. Vali mergea înainte, eu în urma lui, la câteva sute de metri. La un moment dat, ştergătoarele de parbriz, care munceau şi aşa din greu să-mi asigure o vizibilitate acceptabilă… s-au oprit brusc! Vă imaginaţi momentele teribile şi şocul trăit, când m-am trezit absolut orb, pe penultima bandă de viteză, cu încă două de traversat pentru a ajunge la cea de avarie, benzi pe care TIR-urile circulau cu viteze între 80 şi 90 km/h. Mărturisesc că în acele prime clipe am fost convins că acolo îmi este sfârşitul. Am apelat la toate mijloacele de semnalizare care mi-au trecut prin cap. Ştergătoarele se blocaseră într-o poziţie care făcea imposibil să ajung cu mâna la ele, chiar dacă, pe ploaia aceea teribilă, aş fi încercat să le ajut cu mâna. Vă spun sincer, nu ştiu cum am reuşit să ajung în cele din urmă pe banda de avarie. Care… era practic o baltă, căci toată ploaia se scurgea şi se cam aduna acolo. Cine a călătorit pe autostrăzile din nordul Italiei ştie cam ce trafic este acolo, mai ales într-o zi de la mijlocul săptămânii!

L-am sunat pe Vali, după ce am reuşit să ajung pe acea bandă „salvatoare”, pe care practic acvaplanam mai mult, şi am convenit cu el să mă aştepte în prima parcare. Şi uite aşa, din refugiu în refugiu (slavă Domnului că sunt destul de dese!) am parcurs 18 (!!!) kilometri până la parcarea unde mă aştepta Vali şi unde am reuşit să remediez o defecţiune surprinzătoare: braţul basculant al celor două ştergătoare se desprinseseră din „nuca” aceea care le ţine împreună şi motoraşul practic se învârtea în gol! Şi, ar mai fi ceva. Emoţia şi şocul din momentul în care mi s-au oprit ştergătoarele maşinii s-a repetat de fiecare dată când, rulând încet ca să pot pstra direcţia, în lipsa vizibilităţii, trebuia să merg înainte traversând ieşirile prevăzute de pe autostradă. Cumplit! Dar, iată, pot spune cu convingere că nu abilităţile mele, nu calmul meu m-au scos din acea experienţă, ci mâna lui Dumnezeu. Nu cred că am să uit vreodată întâmplarea aceasta! Şi, practic, vă mărturisesc că acesta e de fapt mai mult motivul acestei postări, dincolo de „justificarea” unei lungi absenţe!

Apoi…

Aveam programat, în organizarea bisericii „Golgota”, din care mă bucur să fac parte de atâţia ani!, un nou concert în aer liber. De data aceasta cu fraţii şi bunii noştri prieteni de la BBSO, cu Adi Hentea şi cu grupul bisericii noastre, „Golgota Praise”.

A fost ceva cu totul special. Deşi obosit după drumul de întoarcere, cu peripeţii, din Italia, după o noapte în care încă mă bântuia întâmplarea cu ştergătoarele de parbriz, am avut parte de un eveniment absolut deosebit. N-am să comentez foarte mult, dar am să spun doar că la finalul concertului am avut oameni care şi-au mărturisit dorinţa şi hotărârea de a-L urma pe Domnul Isus! Nu e minunat? Asta în condiţiile în care a doua zi, duminica, aveam deja un botez programat la biserică, împreună cu fraţii noştri de la Metanoia, nevoiţi să apeleze la soluţia aceasta, locaţia bisericii lor fiind într-o amplă renovare.

Aşadar, ce să spui altceva decât că am avut parte de multe bucurii succesive, întrerupte de acea întâmplare de pe autostradă, menită parcă să-mi amintească faptul că fără Dumnezeu totul e… nimic!

Vă las în compania fotografiilor, căci ele pot vorbi mai bine decât pot eu scrie!

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

Şi apoi, botezul, pentru care se cade să-I mulţumim Domnului !

Publicat în Amintiri, Biserica, Frumuseţi, Smile..., Ştiri | 17 comentarii

DIAGNOSTIC: FARISEU ! – predică VASI DUMA

13327452_624286584386338_6694749666780903079_n

Iniţial am vrut să „curăţ” înregistrarea predicii de duminică seara a lui Vasi Duma de acele inerente „defecte” de vorbire, de amplificare etc.

Am renunţat, căci mi s-ar fi părut a fi ceva… fariseic în a prezenta nişte adevăruri „coafate”.

Nu vreau să comentez absolut deloc pe marginea acestei predici! Vreau însă să v-o aduc la cunoştinţă aşa cum am ascultat-o noi duminica trecută.

Poate că ea va fi de folos şi altora, măcar aşa cum ne-a fost de folos nouă.

Aşadar… DIAGNOSTIC: FARISEU!

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, De-ale păstorului..., Pe gânduri | Etichetat , , , , | 6 comentarii

SÂMBĂTA MUZICALĂ – Istorii (3)

SONY DSC

Revizuind ultimul episod din aceste „Istorii” îmi dau seama cât de nedrepte vor fi oarecum ele, căci despre apariţia, evoluţia, reperele şi artiştii care au marcat genul se pot scrie volume întregi. Cu siguranţă că vor fi omise multe nume, titluri, dar simpla lor înşiruire ar fi… o istorie în sine. Pe de altă parte, realizez că este inevitabil un anumit subiectivism. Voi încerca să fac în aşa fel încât el să fie totuşi unul mai puţin deranjant, astfel încât „Istoriile” acestea să aibă în mare măsură şi obiectivitatea necesară formării unei imagini corecte şi relevante despre apariţia şi evoluţia muzicii pop-rock. Aşadar…

Încheiam episodul precedent cu câteva detalii despre apariţia chitarei electrice. Menţionam între primii promotori ai blues-ului „electric” pe Elmore James, cel ce avea să devină „the best bluesman” în Chicago, locul unde se aduna la acea vreme toată „crema” muzicii, omul ce avea să influenţeze extraordinar de mult viitorii chitarişti. Iată un omagiu adus acestui muzician extraordinar, omagiu adus de nimeni altul decât de unul dintre cei mai buni chitarişti ai tuturor vremurilor, Eric Clapton:

Guitar Boogie – Tribute to Elmore – Eric Clapton (1971)

 

Trebuie menţionaţi, alături de James Elmore cel puţin încă doi „titani” ai blues-ului vremii: Muddy Waters (1913-1983), cel ce încerca să promoveze chitara electrică încă de prin anii ’40. Iată o piesă dintre cele care au devenit hit-uri la acea vreme (între altele trebuie menţionat că tema acestei piese va fi folosită mai târziu de marele Jimi Hendrix în celebra „Catfish Blues”)…

Rollin’ Stone – (1950)

 

Zăbovim încă puţin în perioada de glorie a blues-ului marcat de apariţia chitarei electrice, căci este o perioadă în care aveau să se remarce câţiva muzicieni ce urmau să influenţeze covârşitor nu doar evoluţia genului, dar şi marii chitarişti ce se vor arăta mai târziu (de altfel, majoritatea dintre ei au fost omagiaţi de către cei ce i-au urmat. Îi voi menţiona aici, cu câte o piesă fiecare, pe:

Aaron Thibeaux „T-Bone” Walker (1910 –1975), mentorul celebrului B.B.King, un bluesman destul de controversat la vremea sa datorită stilului pe alocuri foarte „neortodox” de a interpreta clasica „schemă” a blues-ului. Iată-l aici cu celebra

Call It Stormy Monday  (But Tuesday Is Just as Bad) – 1947

 

Bo Didley, Ellas McDaniel (născut Ellas Otha Bates), unul dintre longevivii genului (1928-2008), cel ce avea să-i influenţeze enorm pe Elvis Presley, Jimi Hendrix, Beatles, Rolling Stones, Yardbirds, Eric Clapton, Who şi mulţi alţii. Un detaliu referitor la el: n-a fost doar un chitarist excelent, dar şi un inovator în ce priveşte performanţele tehnice ale cghitarelor folosite (a rămas celebru, de exemplu, pentru chitara sa dreptunghiulară, căreia îi aducea mereu îmbunătăţiri şi modificări. Iată-l aici cu unul dintre hiturile în care se remarcă un detaliu inedit, respectiv introducerea în stilul vremii a ritmurilor africane, a accentelor de tip „hambone” (caracteristic muzicii afro-cubaneze), accentele sincopate care aveau să caracterizeze acel tipic african „clave rhythm” şi mai târziu rock and roll-ul.

„Bo Didley”

 

Şi voi încheia lista (evident, incompletă, căci i-am omis pe la fel de influenţii Little Walter, Howlin’ Wolf, Lowel Fulson…) cu doi alţi influenţi artişti ai anilor ’50:

Chuck Berry (născut în 1926 şi încă prezent!), cu o piesă ce avea să fie reluată de nenumăraţi alţi interpreţi sau trupe (Jerry Lee Lewis, Beatles, ELO fiind între cele mai celebre)

Roll Over Beethoven – 1956

 

şi Bill Haley, născut William John Clifton Haley (1925-1981), cel care avea să fie considerat, împreună cu trupa sa, The Comets, între primii compozitori şi interpreţi 100% rock and roll. Piesa „Rock around the clock”, din 1953 (deşi s-a dovedit ulterior că piesa a fost scrisă în 1952!), compusă de Max C. Freedman, avea să facă o adevărată „carieră” nu doar în cluburile vremii, dar şi în reluările de mai târziu, piesa dând, alături de altele similare, şi tonul celebrului dans (aveam să văd, în anii debutului nostru de la Sinaia, un grup de tineri americani dansând rock’n roll-ul anilor 50 într-un mod incredibil!)

 

Evident, nu ne vom limita la a-i menţiona doar pe cei ce aveau să se remarce în acea epocă drept chitarişti extraordinari şi influenţi. În episodul următor ne vom opri asupra unor nume care, fie ca interpreţi vocali, fie ca instrumentişti la alte instrumente, s-au făcut nu doar celebri în anii de debut ai rock-and-roll-ului, dar au şi influenţat atât interpreţi care i-au urmat, cât şi evoluţia genului în anii de până azi.

Ne revedem, aşadar, la episodul de sîmbăta viitoare…

sursa foto

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebările tinerilor, Dacă doriţi să revedeţi..., Muzichie, Simţul civic | Etichetat , , , , , , , | 1 comentariu

Şi ne iartă nouă întrebările noastre…

KJPBS_Banner

Mă lovesc în traducerile pe care le fac de multe lucruri interesante. Dacă vă mai amintiţi, relatam (între altele) cu multă vreme în urmă despre o discuţie avută cu domnul Emanuel Conţac pe marginea textului din Ezechiel 34:16. O discuţie pornită de la întrebarea privind traduxcerea cea mai adecvată a versetului respectiv. Am primit cu destulă promptitudine un răspuns edificator.

Ei bine, chiar dacă nu în acelaşi „registru”, iată, descopăr azi o nouă… să-i spunem „problemă” (voi explica puţin mai încolo de ce o numesc aşa). Poate că ea nu e atât de interesantă pentru unii, după cum nu a fost nici pentru mine, având în vedere că obişnuiesc să evit pe cât posibil interpretarea versetelor biblice prin scoatere din context. Dar despre ce este vorba?

Iată versetul cu pricina:

Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul, o învăţătură, altul, o descoperire, altul, o vorbă în altă limbă, altul, o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” (1 Corinteni 14:26).

Veţi spune (unii): „care e problema aici?” Problema (mea) este ce se întâmplă în general în mintea multor credincioşi care au impresia că „activismul” în biserică este definitoriu pentru un credincios adevărat, faptul că mulţi oameni credincioşi trăiesc cu sentimentul că dacă n-ai recitat un psalm, o poezie, n-ai cântat o „cântare”, atunci cu siguranţă ai probleme cu darurile. Nu mai vorbesc despre poziţia radicală (şi agresivă, de multe ori!) a celor care consideră că dacă nu vorbeşti în limbi sau nu proroceşti, atunci ai probleme cu botezul Duhului Sfânt.

Ei bine, pentru toţi cei care gândesc „îngust” acest aspect sugerez un alt punct de vedere, indus oarecum la rândul lui de unele idei dintr-un text tradus astăzi.

În primul rând, nefiind un cunoscător în ce priveşte greaca veche şi având doar câteva cunoştinţe care ţin mai mult de… cultura generală, plec de la faptul că punctuaţia în greaca antică era destul de săracă. Nu intru în detalii căci, aşa cum am mai spus, nu-mi place să mă pronunţ în domenii pe care nu le cunosc îndeajuns. Ceea ce ştiu însă este că nu exista semnul întrebării, semn care a apărut mult mai târziu, prin secolul 8. Aşadar…

Dacă ar fi să ţinem cont de ceea ce spune apostolul Pavel în versetele următoare, de la 27 la 33, mi s-ar părea că versetul cu pricina, cel de la care am plecat, ar fi trebuit să aibă semnul de întrebare la sfârşitul frazei, sau deloc. Reformulată, fraza ar fi trebuit să sune mai degrabă în genul:

„Ce facem, fraţilor, când vă adunaţi împreună, fiecare are o cântare, o învăţătură, o vorbă în altă limbă, o descoperire, o tălmăcire?” După care ar urma îndemnul: „Toate să se facă spre zidirea sufletească” şi precizările ulterioare, de felul: „să vorbească pe rând, doi sau trei…”, despre vorbirea în limbi, de exemplu.

Altfel spus, versetul se vrea mai degrabă o mustrare a apostolului pentru dezordinea existentă în biserica din Corint, unde fiecare voia să iasă în evidenţă, exact cum se întâmplă din păcate în multe biserici şi astăzi. Iar versetele care urmează nu fac decât să-mi întărească această opinie.

De altfel, verificând şi alte traduceri, am ajuns la concluzia că varianta la care m-am gândit astăzi, evident, stârnit, cum spuneam, de materialul pe care îl traduc, nu este chiar… fantezistă, chiar dacă ea pare foarte „abruptă”.

M-aş bucura dacă aş primi un răspuns din partea unui specialist…

(imagine)

 

 

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Pe gânduri | Etichetat , , , | 6 comentarii