Un text cât… o lume – VASI DUMA (guest post)

Solus Christus –  

Înaintea Lui ar trebui să se aștearnă tăcerea, vorba lui Wittgenstein: „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”!

 

L-am asimilat prin toți porii sufletului meu adolescentin, am făcut din El coloana vertebrală a tinereții mele. Mi-a înnobilat panteonul credinței mele devenind unica și cea mai de preț figură salvatoare. Icoana la care mă închin și astăzi, bucuria și măreția mea. Nu știu vocabularul unei mistici, discursul colorat al unui orator, ori estetica unui scris care să mi-L pigmenteze în adevăratele Lui ipostaze.  

El mi-a reglat primele prietenii, mi-a conturat identitatea, m-a orientat spre oameni, mi-a scos din zăcământul propriei mele subterane lucrurile bune și rele. El mi-a dresat impulsurile, mi-a irizat primul orizont metafizic. Mi-a așezat primul grund teologic, mi-a dat mereu un sentiment pletoric, o armură de cavaler, o minte contemplativă, o gramatică a iubirii, un nimb al sfințeniei.

El deschide pentru mine – continuu – noi și nuanțate perspective de a vedea oamenii, natura, textele… mai ales textul Scripturilor. El este Logosul supraordonat oricărei teologii grecești ori latinești, iraționalul ce se sustrage oricărei metafizici, spiritul ce scapă din literă, gramatică, logică.

Centrul a toate, Viață a toate, făuritor și plăsmuitor de veșnicie, aproapele și departele nostru, Alfa și Omega a toată știința.  Deși Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat Își găsește mereu chipul teluric sub masca unui copil desculț, într-o mână zbârcită, într-o inimă de carne. Exfoliat în liturghii omenești, adorat de ceruri, torturat constant de antropomorfismele homiletice ale preoților imperfecți, El, veșnicul de El, se lasă sorbit de limitele noastre.

Vorbesc de El după versete, mi-L închipui în ample și varii ipostaze omenești. Cânt pentru El, deși nici un cântec nu I se potrivește, vorbesc despre El, deși nici un vocabular nu Îl poate descrie, mă rog Lui, deși nici un gând nu mi-L poate apropia îndeajuns. Fără El aș fi o scoică abandonată pe plaja Nimicului.

El este Domnul și Mântuitorul meu: Isus Hristos. Slavă Lui în veci!

 

Anunțuri
Publicat în Biserica, De-ale păstorului..., Frumuseţi, Picături, Poeme, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , | 5 comentarii

Între REformarea bisericii şi… DEformarea ei (actul III)

Încheiam episodul anterior în felul următor:

Deşi am o vârstă relativ înaintată, o oarecare „vechime” în mediul evanghelic, am ajuns să prefer entuziasmul sincer al tânărului alipit „în felul lui” de Cristos mai degrabă decât „alipirea” unora de tradiţiile care dau iluzia umblării cu Cristos! Problema cu tinerii nu e entuziasmul lor, uneori lipsit de profunzimea pe care am dori-o, ci lipsa de ucenicizare a lor spre acele „adâncimi” despre care le scria Pavel efesenilor. După cum problema multora dintre adepţii „vremurilor trecute” e „traiul de chilie” din care se elimină complet ideea de… relevanţă! Spus altfel, retrăim la 500 de ani de la Reformă la un soi de luptă între o nouă „reformă” şi o „recatolicizare” a mediului evanghelic.

Încerc în acest nou episod să cobor puţin la nivelul generaţiilor, asta după ce am văzut felul în care un aparent conflict între generaţii duce la rupturi. Spun „aparent” fiindcă în realitate el nu este neapărat o dispută între mentalităţi ale generaţiilor ci mai degrabă o modalitate a unor (mai mult sau mai puţin justificaţi) lideri de a profita de nemulţumiri individuale.

Dacă este să vorbim totuşi despre un conflict între generaţii el este mai degrabă unul latent, rareori concretizat în acţiuni care să ducă la rupturi. Acest conflict se produce mai degrabă în încercarea de impunere sau menţinere a unor forme. Este destul de trist să constat că acest „război” se duce cel mai adesea la nivelul formelor, deşi există suficiente motive să ne îndoim şi de „fondul spiritual” care se vrea justificator în această bătălie pentru forme.

Ce se întâmplă, de fapt?

În generaţiile mai vechi de credincioşi există un segment, destul de semnificativ, din păcate, de oameni care, deşi şi-au însuşit temeinic învăţăturile Cuvântului, au căzut într-un soi de rutină. De regulă nu ezită să-şi însuşească atitudinea la care se referea Pavel în Romani 12:16. Pentru acest gen de oameni simplul fapt de a avea o frecvenţă regulată la biserică, de multe ori manifestată până şi la o „strană” anume, cunoaşterea a porţiuni întregi din Biblie, purtarea de „haine adecvate” sunt lucruri suficiente care, adăugate la „vechimea” într-o anumită biserică par să inducă o auto-suficienţă spirituală. Oamenii de acest fel sunt cei care „ştiu cel mai bine” cum şi ce trebuie să predice pastorul, de ce este sau nu potrivit „cutare” într-o anumită slujire etc. Eu îi numesc pe aceşti oameni „credincioşii lui Procust”, căci ei au la îndemână mereu o unitate de măsură cu ajutorul căreia determină „ce e bine şi ce nu e bine, ce e potrivit şi ce nu e.” Păcat că, deşi cum spuneam, cunosc bine Biblia, au omis exact versetul acela cu… măsurile din Matei 7.

Cum am mai spus, datorită rigidităţii cu care stau lipiţi de formele cu care s-au obişnuit de-a lungul timpului ei nu manifestă deloc acea deschidere spre contextual, cum a făcut de exemplu Pavel în Atena. Acesta este şi motivul pentru care corul, orchestra de mandoline, fanfara etc sunt singurele forme muzicale admise şi, ca atare, considerate spirituale. Asta dacă vorbim despre muzică, subiectul predilect al disputelor din bisericile evanghelice contemporane. Dar inapetenţa lor (ca să mă exprim „blând”) pentru un limbaj nou nu se opreşte doar la muzică. Ei preferă „predica textuală sau expozitivă” – acel tip de predică în care un text este explicat prin el însuşi, eventual prin reformulări sau insistări pe anumite fragmente sau idei din textul respectiv, cu concluzii referitoare la modul de aplicare în viaţa creştinului. Să ne înţelegem, nu am nimic împotriva acestui tip de predicare atunci când este necesar ca predicarea să se adreseze unor oameni care nu au profunzimea cunoaşterii Cuvântului aşa cum pretind aceşti… credincioşi de viţă veche. Pentru ei însă o „predică tematică” – aceea în care se pot parcurge şi explica mai multe pasaje în contextul unei teme ce se doreşte propovăduită este maximul suportabil. Devin insuportabile acele predici complexe, cele care fac recurs şi la contextul istoric al textului folosit, ca să nu mai vorbesc despre acele predici din acest gen în care se face referire şi la contextul cultural, filozofic. Deja aici există o reacţie adversă care te duce cu gândul la un soi de „proletcultism religios” (iertaţi forţarea termenului, dar n-am găsit altul mai potrivit!). O reacţie exprimată verbal adesea prin fraze de genul „păi, despre filozofi ne predică el?” sau „ce rost are să vorbeşti despre Cioran, sau Proust, sau Camus când noi vrem să auzim ce are de spus Domnul?”, ca şi când le-ar fi greu să „cearnă” şi să „contextualizeze”, să integreze şi să digere altceva decât… laptele duhovnicesc, vorba lui Pavel, „nefericitul” care a avut nesăbuinţa să citeze din poeţi şi filozofi.

Tot de domeniul rigidităţii acestui tip de credincioşi ţine şi subiectul vestimentaţiei. O spun de la bun început ca să nu las loc la alte interpretări. Şi eu sunt de părere că la biserică nu vii îmbrăcat oricum. După cum există o decenţă vestimentară atunci când mergi la teatru, la o aniversare, tot aşa trebuie să existe o decenţă şi când vii la Casa Domnului. În fond, credem că mergem în prezenţa lui Dumnezeu şi mă îndoiesc că dacă această prezenţă ar fi una fizică ar mai exista vreo discuţie pe marginea acestui subiect!

Nu sunt deloc încântat să văd tineri venind la biserică „îmbrăcaţi” după ultimul răcnet al modei, şi aici mă refer de exemplu la faimoşii blugi rupţi sau la tricourile cu inscripţii dintre cele mai ciudate. Categoric nu! Dar… a-i condamna pe ei atunci când tu vii îmbrăcată cu… draperia, porţi o pălărie „şic” fiindcă baticul e… pentru babe şi în piept o broşă care nu ştii dacă e bijuterie sau… platoşă, dă-mi voie să mă îndoiesc de dreapta judecată! Nu pot să nu mă întreb unde ar fi fost lucrarea făcută, de exemplu, de un pastor precum Chuck Smith de la Calvary Chapel printre „hipioţii” anilor 60-70 dacă el ar fi aplicat acelaşi principiu al „patului lui Procust”?

De ce m-am oprit la aceste detalii? Ei bine, tocmai ca să subliniez una dintre cauzele rupturii actuale dintre generaţii: rigiditatea!

Ea se manifestă, cum am arătat mai sus, atât la generaţia celor în vârstă, dar ea este prezentă şi la generaţia tânără care pleacă de la prejudecata că a fi bătrân e totuna cu a fi… obtuz. Trist este că nici generaţia celor în vârstă nu face mare lucru să „demonteze” această prejudecată. Cred că de cele mai multe ori din comoditate, dar şi dintr-un sentiment ciudat (aici mă veţi contrazice, probabil!) al… comparaţiei! Un fel de „mă uit la ei şi văd cât sunt eu de sfânt!”

Şi de aici acea idee a „recatolicizare”, în care avem o „castă a preoţilor” şi vulgul…

Bun, acum e firesc să se nască întrebarea „ce e de făcut?”

Ar fi câteva lucruri care ar merita luate în considerare, şi o spun ca persoană în vârstă care am o apropiere de tineri, apropiere care, cel puţin în contextul prezentat, pare… din alt tablou.

Dar despre asta în episodul următor…

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, constatări, Mioritice, Pe gânduri | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Între REformarea bisericii şi… DEformarea ei (continuare)

Încerc să continuu analiza începută în episodul precedent oprindu-mă la un alt aspect al „dihotomiei” (îngăduiţi-mi folosirea termenului – veţi înţelege mai târziu oportunitatea!) spre care îmi îndrept în aceste zile atenţia.

Trebuie, înainte de toate, să fac o precizare (ea mi-a fost sugerată, urmare a citirii oarecum superficiale a primului episod): observaţiile mele nu sunt rezultatul unei analize în sânul bisericii din care fac parte! Deşi, inevitabil, făcând parte şi ea din mediul evanghelic românesc, nu e scutită de unele dintre manifestările semnalate. Pentru o mai clară precizare reiau ceea ce scriam în episodul anterior:

„Cunosc, zic eu, destul de bine ce se petrece în mediul evanghelic românesc. Am şi scris destule articole pe acest blog, articole în care şi prin care încercam şi eu să înţeleg anumite „evoluţii, loviluţii sau chiar revoluţii.” În unele cazuri timpul mi-a demonstrat că am avut intuiţia necesară şi am avut dreptate. În altele, nu!”

Aşadar, şi închei această precizare aici, observaţiile, întrebările, constatările mele sunt rezultatul unei experienţe îndelungate în mediul evanghelic, căci am fost prezent cu diferite ocazii şi în diferite circumstanţe în destule biserici evanghelice româneşti. Nu am pretenţia că aceste observaţii sunt exhaustive şi nici că ar avea un caracter de generalitate. Cum scriam… totuşi (şi în spatele acestui „totuşi” veţi înţelege ce se ascunde…)

Bun, revenind… Încerc astăzi să mă aplec asupra unui alt subiect. Şi anume:

Conflictul dintre generaţii

În opinia mea, un subiect în mare măsură fals şi folosit abuziv pentru a justifica nevoia de REformare. Şi care duce, iertaţi-mi încăpăţânarea, la DEformare!

Acest „conflict între generaţii”, e drept, manifestat la scara întregii societăţi şi, să recunoaştem, inevitabil şi perpetuu în istoria omenirii, este unul care există, ce-i drept, în bisericile evanghelice, dar, cred eu, este atribuit greşit… generaţiilor!

Ca să intru direct în temă eu l-aş numi cu totul altfel, şi în felul acesta l-aş şi defini cu o mai mare exactitate. Este vorba, cred eu, mai degrabă de un „conflict al percepţiei şi al manifestării percepţiei”, care nu se subscrie neapărat în limitele generaţiilor.

Da, este adevărat, este aproape o regulă că generaţiile care vin vor obligatoriu „altceva” sau măcar „acelaşi ceva sub altă formă.” Dar, nu putem să nu observăm că limitele generaţiilor aflate în „conflict” sunt destul de flexibile. Altfel spus, nu avem într-o generaţie doar persoane trecute de o anumită vârstă şi în cealaltă persoane care nu au depăşit o anumită vârstă. Vârstele celor implicaţi în „conflict” sunt destul de neomogene pentru a putea justifica ideea de „conflict între generaţii.” Ca să fiu mai explicit, putem vedea persoane care nu au trecut de vârsta de 40 de ani şi care îmbrăţişează aceeaşi gândire despre cum ar trebui să fie biserica pe care o au persoane care au… 40 de ani de prezenţă în biserică!

Ceea ce este interesant, şi, spun eu, demn de subliniat, este că ceea ce numeam mai sus „conflict al percepţiei şi al manifestării percepţiei” se exprimă foarte adesea ca o formă de a încerca impunerea unui „orgoliu al percepţiei.” Iarăşi, mai explicit, un fel de „eu gândesc corect, eu înţeleg mai bine, tu trebuie să-mi dai dreptate.” Manifestat în formele de trăire bisericească în forme de multe ori radicale şi… radicalizate pe măsură ce creşte gradul de inflexibilitate. De genul: „n-o să veniţi acum voi să-mi spuneţi că e mai eficient aşa, căci de zeci de ani noi tot aşa am făcut” (şi puneţi dumneavoastră în această frază ce doriţi: predicare, muzică, cu grupuri-fără grupuri, ora de începere a serviciilor etc). O observaţie: acel „de zeci de ani…” nu e obligatoriu şi un timp trăit efectiv, ci foarte adesea unul doar asumat!

Bun, dar ce se întâmplă practic (veţi întreba, pe bună dreptate!)?

Am să exemplific prin un fapt care se petrece (ori s-a petrecut deja). Şi voi folosi un „model”, evident adaptabil funcţie de mediul (locul) în care s-a produs.

Într-o biserică se ridică un lider care are o altă viziune. O altă viziune în ce priveşte relevanţa bisericii, evoluţia acesteia, formele de exercitare a funcţiei ei, adaptarea la contextul social, cultural etc. Cum e şi normal, acest „lider” (încă nerecunoscut, dar… perceput destul de rapid ca atare) câştigă adepţi. Acest lider poate fi un pastor (mai rar, căci pastorul are un anume grad de dependenţă de comunitatea bisericii!!) sau o persoană care „vede” cu totul altfel menirea bisericii. O obligatorie precizare: acest „lider” poate fi, şi, trist, se întâmplă şi asta, un om care e mânat doar de dorinţa de… leadership (you know what i mean!). Dar să luăm cazul „fericit” în care acest lider nu are tendinţe de leadership.

Cum spuneam, el îşi câştigă adepţi. Adepţi care i se alătură fie din convingeri similare cu ale sale, fie dintr-o nemulţumire, sub forme diverse, faţă de ce este biserica din care fac parte la acel moment.

Deîndată ce conducerea bisericii ia cunoştinţă de existenţa unui grup „dizident”, cel mai adesea, în loc să încerce să înţeleagă nemulţumirile sau propunerile acelui grup, conducerea trece la… măsuri. Incredibil, dar inevitabil, alimentând cursul dizidenţei. Trec peste metodele, unele neortodoxe, la care se recurge (vezi cazurile Pustan, Ianovici – ca să dau doar două exemple!) pentru discreditarea grupării dizidente. Încredibil, aceste lucruri se petrec, în loc să se recurgă la metodele biblice. Rezultatul? O ruptură! Din biserica „mamă” se desprinde o altă biserică. Tragedia începe de aici, abia! Căci „biserica desprinsă” simte nevoia unei identităţi distincte, în vreme ce „biserica rămasă” simte nevoia de întărire a identităţii contestate. Mai concret, „biserica desprinsă” va căuta să se diferenţieze cât mai mult de toate formele bisericii de care s-a desprins. Şi, cel mai adesea, fiindcă timpul de „a dovedi” legitimitatea acţiunii e obligatoriu necesar a fi scurt (pentru a fi credibil), gruparea recurge de obicei la metode încercate, verificate. Din păcate, de multe ori nu cele mai potrivite.

Dar „biserica rămasă”? Ei bine, oarecum instinctiv ea va căuta să se manifeste şi mai pronunţat în formele vechi, fie pentru a accentua diferenţierea, fie pentru a-şi întări legitimitatea în sânul comunităţii majoritare.

Despre evoluţia unor asemenea „dizidenţe” sunt multe de spus (poate va veni vremea unor analize mai aprofundate, deşi există în „Cetate” suficiente articole care ar putea forma o… analiză a fenomenului!).

Aş vrea însă mai degrabă să intru în miezul „dizidenţelor” care nu duc neapărat la rupturi, căci, chiar dacă rupturile care au gravitatea lor duc la REformare sau la DEformare, acele „dizidenţe” care nu duc la ruptură duc cu siguranţă mult mai mult la DEformare decât la REformare!

Dar aceasta în episodul următor…

Totuşi, ca un preambul (şi poate şi pentru a stârni o oarecare curiozitate!), aş încheia episodul de astăzi cu câteva gânduri din care se poate intui subiectul următor…

Deşi am o vârstă relativ înaintată, o oarecare „vechime” în mediul evanghelic, am ajuns să prefer entuziasmul sincer al tânărului alipit „în felul lui” de Cristos mai degrabă decât „alipirea” unora de tradiţiile care dau iluzia umblării cu Cristos! Problema cu tinerii nu e entuziasmul lor, uneori lipsit de profunzimea pe care am dori-o, ci lipsa de ucenicizare a lor spre acele „adâncimi” despre care le scria Pavel efesenilor. După cum problema multora dintre adepţii „vremurilor trecute” e „traiul de chilie” din care se elimină complet ideea de… relevanţă! Spus altfel, retrăim la 500 de ani de la Reformă la un soi de luptă între o nouă „reformă” şi o „recatolicizare” a mediului evanghelic.

 

De ce? Vom vedea în episodul următor…

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri | Etichetat , , , , | 3 comentarii

Între REformarea bisericii şi… DEformarea ei

Un articol recent al pastorului nostru, Vasi Duma, (dar nu numai!) mă determină să scriu acest articol. Pentru informare, iată întâi de toate articolul „cu pricina”:

Are nevoie Biserica Golgota de REFORMĂ? 

„Frate…la noi nu merge! Pe noi nu ne interesează decât biserica în care ne adunăm duminica. E o dezbinare să ne adunăm pe grupe, nu e bine pentru noi, nu e bună muzica nouă, nu e bine să facem schimbări, să tot…”
Știți ce e greu, mai ales când ne obișnuim să facem biserică într-un anumit fel? E greu să fi deschis schimbării, lucrurile pe care le tot facem devin o normă care, cu timpul, devine un stil de viață, o cultură bisericească. Aici lucrurile se despart simplu: o biserică comodă nu va schimba nimic (de ce să riște? De ce să apară vorbe, tensiuni, probleme?), iar o altă biserică dinamică va încerca mereu să inițieze proiecte, strategii și metode noi. Biserica aceea comodă va privi biserica dinamică ca o biserică neliniștită, neserioasă, riscantă. De ce să tot cauți schimbarea? Schimbarea nu e obligatorie, dar într-o lume mereu schimbabilă, schimbarea e un fapt pe care nu-l poți evita.

Schimbăm mașinile, serviciul, școlile, hainele, telefoanele… totul este schimbat în casa noastră în ultimii 10 ani, dar în formele și în felul nostru de a face biserică … totul trebuie să fie static.

Ce vom face?
Simplu: nu schimbăm funcțiile de bază și valorile bisericii lui Isus. Cât vom trăi vom crede în Predicare, în Rugăciune, în Evanghelizare, în Ucenicizare, în Doctrinele cardinale. Nu facem rabat de la aceste valori nici în ruptul capului.
Tot simplu: nu schimbăm funcțiile, dar vom reforma… formele. Dacă sunt forme care slujesc funcției, nu trebuie schimbate. Schimbarea poate fi un idol al bisericii contemporane, de aceea schimbarea de dragul schimbării este un pericol. Vom îmbunătăți felul în care studiem, cadrul în care facem studiu biblic, vom căuta forme diverse de a face ucenici din tineri, din adolescenți, vom forma echipe noi, proiecte noi, vom cânta divers, ne vom ruga divers, vom face conferințe, ieșiri, întâlniri, grupuri mici, formații noi… dacă nu merge ceva, vom încerca altceva, dar nu vom renunța niciodată la funcțiile de bază ale bisericii lui Isus Cristos. El nu a murit pentru tradițiile baptiste sau pentru o cultură bisericească. El a murit pentru oameni care trebuie mereu să zidească poduri înspre oameni… nu un pod, ci poduri frumose, diverse, contemporane, podul nefiind un scop în sine, ci intenția finală: mântuirea oamenilor și slăvirea Domnului nostru! Amin!

Nu uităm: vița e importantă, șpalierul poate fi foarte diferit!

Întrebare personală: vrei să schimbi ceva? Vrei să facem biserică altfel? Vrei să schimbi ceva în rutina ta? Vrei să vezi biserica ta că are viață? Vrei să vezi prietenii tăi expuși Cuvântului? Vrei să vezi că ai un rol în biserică? Vrei, vrei… Dacă vrei și Isus îți va spune: „vreau, fii mântuit!”

Temă de casă: identifică două lucruri pe care le poți face pentru biserica Domnului, apoi… fă-le! Dacă vrei să dai un test de identificare a darurilor spirituale, caută-l pe pastor. Spune-i ce crezi, spune-i cum vezi, tu ești reformator al bisericii tale!

E drept, articolul pastorului are o notă… personală. Îl înţeleg poate mai bine decât alţii. Dar rândurile lui trădează o frământare pe care o împărtăşesc de ani mulţi…

Cunosc, zic eu, destul de bine ce se petrece în mediul evanghelic românesc. Am şi scris destule articole pe acest blog, articole în care şi prin care încercam şi eu să înţeleg anumite „evoluţii, loviluţii sau chiar revoluţii.” În unele cazuri timpul mi-a demonstrat că am avut intuiţia necesară şi am avut dreptate. În altele, nu!

Totuşi…

Suntem în luna în care sărbătorim (mai mult sau mai puţin, mai pricepând sau doar… sărbătorind!) 500 de ani de la Reforma lui Luther. Şi nu pot să îmi reprim întrebarea: cât am înţeles din acea Reformă? Se pare că nu prea multe… Foarte mulţi folosesc argumentul „reformei” greşit, fie privind Reforma ca pe un act de „revoltă” împotriva unui sistem „închis”, fie privind-o strict ca pe un act spiritual. Nu îmi propun să analizez Reforma prin aceste rânduri, dar aş vrea să încerc să privesc cu un ochi critic „reformele” care se petrec astăzi. Am multe constatări, multe întrebări, dar puţine răspunsuri. Din păcate!

Plec de la o realitate pe care Vasi Duma o consemnează: bisericile care „se încăpăţânează” să rămână în tradiţiile lor par a se ofili, majoritatea dintre ele. În schimb, multe biserici care au ales un soi de „reformă” (şi vom vedea că nu orice reformă este bună!) par să înflorească.

Vasi Duma numeşte bisericile care au ales calea unei reforme „biserici dinamice.” Şi este corect să le numeşti aşa! Ele au într-adevăr un dinamism al lor, caută mereu mijloace, forme prin care să sporească impactul lor în societate. Unele reuşeşsc să facă acest lucru fără a recurge la… exagerări. Altele, din păcate, aleg mai degrabă exagerările.

Care sunt argumentele celor care se înscriu în rândul „conservatorilor”? Ar fi indicat să amintesc doar două (mă refer la cele care par totuşi mai… serioase!):

argumentul spiritual„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia…” este cel mai adesea menţionat. Bun. Hai să fim oneşti şi să judecăm modul în care e folosit acest argument. Prima întrebare: care este momentul istoric la care ne raportăm cu această „potrivire după chipul veacului”? Secolul întâi, secolul al doilea, al treilea…? Dacă ar fi aplicat acest verset în spiritul celor care îl folosesc, respectiv modul de desfăşurare al serviciilor, genul de muzică pe care îl folosim, metodele de studiu biblic, stilul de predicare etc, atunci se pare că ar cam trebui să ne întoarcem la „adunarea în case”, la lumina opaiţelor, să cântăm doar cântările bisericii primare… Sună prea radical? Îmi cer iertare, nu e cu nimic mai radicală această argumentare decât cea folosită de aceia care… ştiţi unde stabilesc ei „punctul de referinţă”? Acolo unde le-a plăcut lor cum a arătat biserica! Unora le-a plăcut cum era la sat (majoritatea provenim de la sat…). Alţii au nostalgia vremurilor în care creştinismul avea nota aceea de clandestinitate. Sunt şi cei care s-au lipit de sintagma „ostaşi ai Domnului”, drept pentru care au nostalgia bisericii de tip „cazarmă”, adică disciplină, disciplinări, exclusivitate, excluderi… Am auzit adesea replica „pe vremea mea ne adunam de la ora 9, acum abia de la 10!”. Ei, dar cine mai ţine cont că acel „pe vremea mea” presupunea… alte vremuri? Alte condiţii sociale, altă dinamică a societăţii…

Nu mai vorbesc de muzică… „Ehe, frate, ce frumos era când aveam fanfară, orchestră de mandoline… acum… nu mai ştim fără tobe, fără chitară electrică…”

Staţi puţin! Din câte ştiu eu fanfara e ceva născut în mediul militar, undeva prin secolul XIX ! Iertaţi-mi ironia, dar greu mi-aş imagina o fanfară în biserica secolului I. Şi, întrebarea logică: a fost fanfara o „potrivire după chipul veacului”?

Ce să mai spunem de mandolină? În forma actuală, cam de prin secolul XV-XVI. Ştiţi unde văd singurul avantaj al prezenţei mandolinei în bisericile noastre? În faptul că majoritatea celor ce foloseau acest instrument erau „notişti”. Dar era o opţiune. Care există şi azi pentru… chitarişti. Nu vreau să fiu răutăcios şi să amintesc că, totuşi, prin fanfarele noastre erau (şi sunt şi azi) unii care pot fi numiţi uşor mai degrabă „buciumători” decât instrumentişti.

De unde acea convingere fermă că trompeta, mandolina, cornul etc ar fi instrumente mai „pocăieşti”?

Da, sunt de acord, nu toată muzica modernă a grupurilor de laudă este acceptabilă. Dar îngăduiţi-mi să am aceeaşi reţinere şi faţă de o orchestră de mandoline penibilă sau faţă de o fanfară din care nu e nimic altceva decât gălăgia, ca şi faţă de o „trupă de laudă” care face cam acelaşi lucru!

Nu vreau să insist prea mult la acest „argument spiritual”. Le-aş aminti însă celor care abuzează de el să mediteze puţin la cuvintele din rugăciunea Mântuitorului: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău…”

argumentul istoric/organizatoric„Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul, o învăţătură, altul, o descoperire, altul, o vorbă în altă limbă, altul, o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” Aşa era biserica primară. Ne întoarcem acolo? Întreb şi eu cu maliţiozitate, căci ne-am îndepărtat destul de mult de acest model, şi destul de repede în istoria bisericii. Să… ne fi potrivit „chipului veacului”?

Ştiţi ce mi se pare curios? Ne îndoim cu uşurinţă de spiritualitatea care îi motivează pe cei care au adoptat forme organizate de închinare muzicală (grupurile de laudă fiind ţinta predilectă!), îi acuzăm de „falsuri”, atât muzicale, cât şi… spirituale, dar nu ne deranjează, ba chiar privim cu încântare acele „solo-uri” care pot fi încadrate cu uşurinţă undeva între „bocet” şi… recitare, mai mult sau mai puţin melodică. Să mai spun ceva despre poeziile citite (nu recitate!) cu „uşurinţa” elevului din clasa începătoare? Sau de acele „îndemnuri” care te fac să te întrebi ce vrea de fapt să spună vorbitorul?

Să pomenesc despre îndârjirea celor care consideră corul ca fiind singura formă acceptabilă de închinare vocal-muzicală de grup? Evident, cu forma restrânsă atât de apreciată a „grupului bărbătesc.” Oare merită să le amintesc faptul că încă din anul 1846 Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol dăduse o enciclică de condamnare a înnoirilor muzicale în Biserică, în care era inclus şi… corul? De ce? Fiindcă se considera încă de pe atunci că prezenţa în cor inducea ideea unei „superiorităţi”. Altfel spus, cine cântă în cor e „mai priceput” într-ale cântatului, exact acuza care este îndreptată împotriva celor care cântă în grupurile de laudă… Nemaivorbind de faptul că se consideră absolut greşită ideea că de fapt corul îşi are originea în… biserică! Fals! Muzica de cor s-a născut prin acele coruri din Grecia antică, cele mai vechi menţionări făcând referire la secolul II cu Imnurile Delfice, deşi forme de cântare corală au existat cam peste tot unde se adunau mai mulţi cântăreţi…

Bun, din acea enciclică pomenită mai sus, cel puţin în privinţa muzicii s-a ales… praful. Şi-atunci, în baza căror raţionamente facem noi azi clasificări?

 

Acestea ar fi câteva aspecte la care m-am simţit îndemnat să cuget după ce am citit articolul lui Vasi Duma.

Dar nu este asta totul!

Promit să revin… Aşa că… (va continua)

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, De-ale păstorului..., Guest post, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri | Etichetat , , , , | 5 comentarii

Afară cu biserica !

Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!”

 

Am fost acum două săptămâni împreună cu grupul Golgota Praise şi cu Adi Hentea invitaţi la o seară de tineret la Moldova Nouă. Mai precis… la Moldova Veche, şi iată de ce fac precizarea aceasta: iniţial ni s-a comunicat că ar fi vorba despre biserica baptistă din Moldova Nouă. Încurcându-mă cu maşina prin Moldova Nouă aveam să aflu că era vorba de fapt de Biserica „Harul” din… Moldova Veche.

Întoarcere (cele două localităţi sunt aproape lipite) şi… întrebat trecătorii, întrucât nu aveam adresa exactă. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost faptul că un localnic din Moldova Nouă, la întrebarea „Ştiţi cumva unde e biserica baptistă?” ne-a răspuns: „A! Biserica pastorului Damian?”. Ştia şi numele pastorului. El ne-a spus de fapt că biserica nu e în Moldova nouă ci în cea… veche. Era vizibil că nu e… „pocăit”!

Ei, dar ajunşi în Moldova veche şi solicitând pe altcineva să ne îndrume, la întrebarea: „Ştiţi cumva unde e biserica baptistă?” ne-a răspuns aşa: „Baptistă? Nu ştiu, maică… A! Aia a pocăiţilor? P-aci pe undeva tre să fie…” Şi atât.

Eh, până la urmă am găsit-o.

A fost o seară de tineret la care au participat şi câţiva tineri din afara bisericii. Încă mai pot fi deosebiţi de cei din biserică…

Am fost oarecum amuzat să aud predica unui pastor american care a crezut că-i va şoca pe tineri dacă va pronunţa cuvântul… „sex” şi dacă va predica pe marginea acestui subiect. Bietul de el… În zilele acestea în care lecţii mult mai ample pe marginea acestui subiect pot da tinerii…

În fine, ca să închei partea aceasta… introductivă, am să spun că doi tineri au fost atinşi de ceea ce s-a cântat şi s-a spus în acea seară şi au ales să-L urmeze pe Domnul. Interesant, unul dintre ei chiar cameramanul care a filmat seara! „Puţin”, mi-am spus, şi probabil că veţi gândi la fel. Dar…

 

„Ieşirea” aceasta, ca şi altele, de altfel, m-a pus pe gânduri.

Cântăm în biserica din care facem parte aproape în fiecare duminică. E bine. Vin şi oameni din afara bisericii, oameni care nu sunt prea familiarizaţi cu Cuvântul şi pe care îi poţi atinge cu un cântec (să nu vă mire, s-a întâmplat!). Totuşi, în mare parte ne cântăm nouă, celor din biserică, ne predicăm nouă, celor din biserică. Evident, nu e rău. Prin cântec Îl lăudăm pe Domnul. Prin predicare aprofundăm Cuvântul.

Dar cum rămâne cu acel „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”? Uneori, când mă aflu în bisericile noastre duminica, tare mă tem că din îndemnul acesta unii au preluat doar acel „duceţi-vă…” Din varii motive. Unii vin doar dimineaţa. Eh, aceştia sunt din categoria aceea despre care scriam săptămâna trecută. I-aş numi „pocăiţii” care mănâncă doar… „la conservă”.

Dar nu sunt ei singurii. Mai sunt indiferenţii, leneşii, cei care tratează harul ca pe un depozit bancar, adică un „ceva” pe care l-ai pus deoparte şi la care nu mai ai de aşteptat decât să lucreze un soi de „dobândă” care să-l facă să crească… Trist.

E drept, există în bisericile evanghelice şi oameni care au înţeles întrebarea Domnului, „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Mă gândesc la unii precum Vladimir Pustan şi Florin Ianovici, de exemplu. Ce au făcut cu ei „mai marii”? I-au… tras pe linie moartă. Din motive cusute în mare parte cu aţă albă…

Dar despre asta, cu altă ocazie…

Ceea ce-mi stăruie însă în minte acum, după „experienţa Moldova Veche” este întrebarea care conţine răspunsul primit în versetul citat.

Câţi mai sunt astăzi dispuşi să răspundă „Iată-mă, trimite-mă!”?

Şi ar mai fi una: cât de îndreptăţiţi sunt cei atât de categorici în enunţul „Ce tot pleacă atât pastorul şi Golgota Praise în misiune? Să stea aici, la turma lor!”

Culmea, chiar la turma în care sunt încă destui cei care mai mult strâmbă din nas decât se bucură…

 

Nu pot în final să opresc întrebarea: ne îndreptăm spre un creştinism de cavou (să-i zic aşa), cel în care ne tot îngropăm fraţii şi surorile ce şi-au sfârşit calea, privind cu indiferenţă în afară la cei care… au greşit calea?

 

Şi uite aşa, cu gândurile acestea în minte, sper să înţelegeţi mult mai bine titlul postării…

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri | Etichetat , , , , | 4 comentarii

Filosofie sau… filo să fie…

Mă deranjează teribil de mult să văd „traducându-mi-se” lucrurile pe care le spun… Nu, nu în altă limbă, ci doar aşa, să pricepem ce n-am vrut să spun şi să spunem ce n-am priceput…

Perioada de tăcere din „Cetate” mi-a prins bine în mare măsură în privinţa asta.
Cam aşa şi cu ultima postare.

Totuşi, de ce să mă supăr? În fond, fiecare are propria agendă! Şi doar nu o să o ţină sub pernă… 🙂

Aşa că azi am tras concluzia…

Publicat în constatări, Disperări, Mioritice, Picături, Povestioare cu... mâlc, Smile..., Zâmbet sau rictus? | Etichetat , , , | 17 comentarii

Dâcoşii*… domnului

Îi găseşti cam prin toate bisericile…

Dacă i-ai supărat cu ceva, dacă ceva nu merge după cum „gândesc” ei, dacă există ceva care nu le convine, ei bine, „dâcoşii” vor face tot ce au la îndemână pentru a-şi face cunoscută opinia.
Cel mai adesea „dâcoşii” nu au curajul să-şi exprime dâca. Sau, dacă o fac, o fac fie incoerent, fie având motivaţii care nu trec nici măcar examenul logicii elementare.

De regulă (şi am folosit cuvântul „regulă” fiindcă ei sunt prin definiţie adepţii… regulilor) apelează la o formă rudimentară de protest: nu le mai vezi prezenţa!
Altfel spus, ei nu mai participă la acele servicii religioase cu care nu sunt de acord.

De ce fac asta? Iată o întrebare la care am tot încercat să răspund…

Ei bine, unul dintre răspunsurile pe care le-am găsit este legat strâns de modul în care privesc ei relaţia cu credinţa.
Din punctul lor de vedere importantă este nu atât calitatea (deşi apelează la ea ca argument!), ci cantitatea. Adică, ei nu mai fac act de prezenţă fiind convinşi că absenţa lor va afecta numărul celor care participă la serviciile bisericii. Lucru care, în opinia lor, transmite ideea de… biserică scufundată în probleme!

De unde această idee a numărului?

Răspunsul e foarte simplu! Ei îşi „notează” spiritualitatea nu după cât înţeleg dintr-un verset, ci din… numărul de versete memorate. Sau, nu după esenţa, motivaţia postului pe care îl ţin, ci după… numărul zilelor postite. Ori, nu după conţinutul rugăciunilor rostite, ci după numărul de „expresii biblice” folosite în rugăciuni.

Din această cauză ei se consideră un soi de „superspirituali”, lucru care îi şi face să creadă că odată cu absenţa lor biserica este privată de spiritualitatea care ar putea-o salva! Din nefericire ei nu-şi dau seama că tocmai absenţa lor generează o mare deosebire: deosebirea dintre cei care se bucură de prezenţa Domnului şi de cea a fraţilor în credinţă şi ei care se bucură doar… că n-au de ce se bucura!

Dar… căci există şi un „dar”, printre ei găseşti şi pe câte unii care fac act de prezenţă, fizică, evident. Oare de ce? Păi, cred că din mai multe motive… Primul ar fi că, aşa cum am spus, ei fiind adepţii regulilor, şi regula spune că TREBUIE să vii la biserică, consideră că absenţa e un lucru greşit care i-ar putea pune sub incidenţa versetului din 1 Ioan 2:19, ăla cu „au ieşit din mijlocul nostru”…

Apoi, cum să nu vii şi să mai tragi cu ochiul, poate se întâmplă vreo minune şi lucrurile revin la… normal. Normalul lor, evident. Sau, măcar poate mai pot observa detalii ce pot fi folosite ca argumente în… dâca lor!

Se pot spune multe despre aceşti „dâcoşi ai… domnului”… Mă abţin.

Ah, poate v-aţi întrebat de ce n-am scris „domnului” cu majusculă…

Păi, în speranţa că măcar unii dintre ei vor citi aceste rânduri, mă gândesc că n-ar strica să le sugerez că există pericolul ca atitudinea lor să-i scoată din categoria celor ce aparţin Domnului (cu majusculă!) şi să-i includă în rândurile celor care se înrolează pe neobservate în categoria celor ce fac jocurile… domnului (fără majusculă!). Care domn? Ei, cel despre care scrie Pavel în 2 Corinteni 4:4…

 

dâcós, -oásă a [At: LB / Pl: ~óși, ~oáse / E: dâcă2 + -os] (Trs) 1 Încăpățânat. 2 Arțăgos. 3 Ranchiunos. 4 Răutăcios

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară, Zâmbet sau rictus? | Etichetat , , , , | 27 comentarii

Cine va plânge după tine?

Citesc mereu pe Facebook ştiri „senzaţionale” cu texte de genul „A murit! O ţară întreagă îl (o) plânge” sau „A plecat dintre noi! Toată lumea plânge…”

Inevitabil, mi-am pus întrebarea: „Dacă mâine ai muri, cine te-ar plânge?”

Grea întrebare! Nu de alta, dar „trierea” ar fi dificilă, căci sunt unii care, având aceeaşi credinţă, ar trebui să se bucure când pleacă din această lume, spre destinaţia corectă (spun eu) cineva care le-a fost drag…

Totuşi, oameni fiind, cu sentimente, afecţiuni şi legături sufleteşti, ne doare orice despărţire, oricât de conştienţi am fi de „temporalitatea” ei.

Bine, acestea fiind spuse, care este rostul întrebării din titlul acestei postări?

Cunoscându-mă (sper!) destul de bine, obişnuiesc să spun apropiaţilor, prietenilor mei adesea că la înmormântarea mea vor fi foarte mulţi! Unii care vor deplânge plecarea mea, alţii care vor veni să se convingă că e adevărat şi cei care vor veni ca să se bucure…

Acum, câţi vor fi din fiecare categorie…

Şi totuşi, luând în serios întrebarea pusă în titlu, oare n-ar trebui să ne preocupe CE şi CUM trăim aici, pe pământul acesta, în viaţa, câtă ne-a fost dată, ca să ştim deja, deşi vom fi un trup inert la acea vreme, câtă lume va plânge după noi?

Poate veţi gândi că scriu aceste gânduri din postura unuia care se apropie (mai mult sau mai puţin, Domnul ştie!) de final…

Nu este aşa!

Obişnuiesc să spun adesea că „indiferent de câţi ani ai, tot ultimele tale zile de viaţă le trăieşti”!

Ei bine, poate că n-ar strica, oricât de pesimistă ar părea ideea, să te gândeşti…

… cine va plânge după tine?

 

Foto

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Picături, Sare... amară, Trecător prin lume | Etichetat , , , , | 31 comentarii

E weekend… să şi zâmbim!

Într-o postare anterioară un prieten al „Cetăţii” vorbea despre rănile pe care le port în suflet. Îi explicam că n-au rămas decât cicatricile, căci am, slavă Domnului, capacitatea de a mă vindeca repede! Şi unul dintre motive este faptul că nu mi-am pierdut niciodată simţul umorului… Sunt destui alţi prieteni ai „Cetăţii” care pot confirma asta!

Drept pentru care, pentru toţi aceia care încă mai au simţul umorului mi-am spus că n-ar strica să le ofer câteva motive. Sunt imagini culese, de unde altundeva… de pe Facebook!

Publicat în Smile..., Uncategorized | 9 comentarii

Iuda cel nou şi totuşi dintotdeauna…

S-a scris mult despre Iuda. Despre trădare ca simbol în spatele acestui nume. Şi da, trădarea se poartă astăzi pe toate treptele societăţii.

Dar nu trădarea este subiectul rândurilor de faţă… Iuda, ca individ contemporan (sau contemporaneizat) e subiectul.

Aş vrea să mă aplec puţin la nivelul individual. Şi să mă (pre)ocup puţin de acest Iuda contemporan. Un Iuda care şi-a schimbat complet strategia. Un Iuda care îţi poate fi vecin, prieten, colaborator. Un Iuda care a înţeles că nu câştigă foarte mult dacă se mulţumeşte doar să te vândă. Un Iuda care şi-a dat seama că „suma” obţinută din simpla ta vânzare poate să fie un „profit păgubos” care sfârşeşte în Ţarina olarului.

Astăzi este la modă profitul reinvestit…

Drept pentru care astăzi Iuda este întâi de toate preocupat să te cumpere, mai mult decât să te vândă. El trebuie să te aibă ca proprietar, sub control.

Iuda are astăzi filozofia consumatorului de Cola.

… plăteşti (investeşti), dacă e posibil la cel mai mic preţ, eşti posesor, consumi şi, după ce ai golit conţinutul, dacă eşti cu adevărat un Iuda contemporan, adică afacerist, vinzi ambalajul la… reciclabile.

Ce-i drept, sunt mulţi Iuda astăzi care, după ce au golit conţinutul, reumplu ambalajul cu altceva, ca să poată pretinde că vând un „produs”, nu doar un ambalaj. Dar, ca să poată face astăzi asta, trebuie să îţi fie oarecum „proprietar”.

Acesta e Iuda. Iuda secolului douăzeci şi unu.

Aşa că, înainte de a vă teme că veţi fi vânduţi… atenţie, să nu fiţi cumpăraţi.

În foamea după „băgarea în seamă” astăzi e cel mai uşor pentru aceşti Iuda să cumpere, să cumpere, să cumpere…

Inevitabil, va urma şi marele şi tristul moment al vânzării.

Acum însă e vremea investiţiilor pentru Iuda…

 

foto

Publicat în Biserica, constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară, Simţul civic, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , , , | 5 comentarii

REVENIREA ÎN „CETATE”…

blog

Sunt câteva luni bune de când nu am mai postat nimic în „Cetatea de piatră.” Am spus la vremea respectivă care este motivul. Şi totuşi… primesc prea multe atenţionări cauzate de această pauză. Şi, fiindcă mi-am respectat şi îmi respect întotdeauna cititorii (mă refer la cei oneşti, nu la cei ce trec şi… scuipă coji de seminţe pe străzile „Cetăţii”!) am decis să încerc să-mi drămuiesc şi aşa puţinul timp, să mă împart între îndatoririle zilnice (nu puţine!), cartea la care lucrez şi… Cetate.

Şi pentru că tocmai am primit un articol de la pastorul nostru, Vasi Duma, un articol pentru buletinul bisericii, dar şi pentru că el este oarecum „tangent” cu o bună parte din „miezul” cărţii la care lucrez, „Borcanul cu religie” (v-aţi prins deja, nu-i aşa?), mi-am spus să reîncep activitatea în „Cetate” chiar cu acest articol. Dar…

Cum „mă mănâncă” pe mine de obicei degetele, am să-mi permit să fac apoi câteva comentarii pe marginea acestui articol! Aşadar, iată articolul cu pricina:

BISERICA… eşti TU?

Aud constant că biserica cutare este amorțită, alta inertă, alta dinamică și tot așa… Dar mă tem că lucrurile, dacă le aprofundăm, stau cu totul diferit decât proiecția definițiilor noastre.

Mă întreb, pot fi văzuți și judecați oamenii în bloc, în grup? Poate fi judecată o biserică doar după ceea ce se întâmplă duminica? Mă întreb, oare toți cei care se adună sub un acoperiș sunt subiecți umani de aceeași calitate, pot fi puși toți sub un singur cuvânt? Oare între ei, cei socotiți să zicem, amorțiți, nu sunt și oameni plini de viață, ancorați puternic în Duh? Ce șanse au aceștia să fie judecați diferit de grupul din care fac parte?

Cum poate o biserică locală – Smirna, să zicem – să fie o realitate concretă, un grup compact vizibil, o entitate care se exprimă concret în vizibil?

Iar mă întreb, de ce unele biserici locale au dispărut? V-ați gândit câte biserici au dispărut de-a lungul celor două milenii în negura istoriei? Spuneți o cifră în gând, apoi…„taci înaintea Domnului”, cum spune la Psalmi.

Dincolo de judecăți logico-conceptualo-…, ce este cu sintagma aceasta biserica cutare este?…

Ce vreau să spun – după aceste întrebări pe care ni le punem – este că în fond biserica nu există pur și simplu, nu e un obiect, o stare ori o idee religioasă. În adâncul semnificației, biserica ești Tu! Tu ești biserica! Iar dacă biserica este cum este, este pentru că tu-ul tău, apoi tu-ul lui, apoi tu-ul meu suntem cum suntem.

Tu ești biserica și de aceea biserica nu o să fie mai pocăită ca tine, mai zeloasă ca tine, mai vioaie ca tine, mai frumoasă ca tine, mai credincioasă ca tine, mai misionară ca tine… Tu aduci valoare sintagmei biserică locală. Numai și numai tu! Tu, dacă te aștepți să se întâmple ceva în biserică fără tine, nu poți fi socotit în acea biserică. Doar Tu și mai multe tu-uri formăm un grup care devine ceva și capătă înțeles și semnificație pentru cineva. Dar independent de Tine – biserica nu există, iar dacă crezi că există fără Tu-ul tău, da, poate exista, dar Tu nu exiști ca biserică. Tu fără biserică ești un tu fără nimic și care te îndrepți spre nimic.

Deci, tu explodează de dragoste creștină, eu mă voi contamina, iar tu-urile noastre vor fi o forță spirituală… dacă nu, atunci vom judeca mereu biserica noastră după criterii străine de Domnul.

Tu, tu ești soluția pentru biserica ta!

Vasi Duma

Îmi trec prin minte câteva gânduri… Între altele, cum scriam în cartea mea, problema a fost şi va fi întotdeauna „biserica din Biserică”. În cel mai dramatic mod, cam în tonul lui 1 Ioan 2:19.

Apoi, îmi place ideea asta cu „tu eşti biserica”… Partea proastă este că uneori suntem atât de mici (mă refer la caracter) şi poate de aceea şi ajungem să facem în Biserică „bisericuţe.”

Şi nu în ultimul rând, deşi generoasă ideea „Tu, tu ești soluția pentru biserica ta!„, mă tem că de prea multe ori ajung unii să-şi însuşească greşit ideea aceasta şi de aici tot felul de… fumuri şi pretenţii…

Cam atât…

P.S. Nu pot să promit aceeaşi frecvenţă a articolelor, dar mă voi strădui să nici nu mai absentez atât de mult…

 

 

Publicat în Biserica, De-ale păstorului..., Guest post, Pe gânduri, Prieteni, Trecător prin lume, Uncategorized | Etichetat , , , , | 14 comentarii

V-am spus povestea…?

V-am spus povestea cu corbul care credea că poate cânta precum privighetoarea? Nu?

Dar povestea cu leneşul care credea că poate alerga la fel de iute ca leopardul? Nici pe asta?

Poate v-am spus povestea cu găina care credea că poate trezi dimineaţa ograda… Nu v-am spus-o?

Dar povestea vulpii care a crezut că… povestea cu ursul păcălit de vulpe „ţine” cu orice urs? Să nu-mi spuneţi că nici pe asta nu v-am spus-o…

Ei, dacă niciuna dintre poveştile acestea nu vi le-am spus, poate mă voi apuca într-o zi să vi le spun pe toate… într-o singură poveste. Mă gândesc încă la titlu…

Poate va fi „Borcanul cu religie”. Ăla în care îşi bagă unii degetele crezând că e dulceaţă. O fi ! De cireşe amare!

Publicat în Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară | Etichetat , , , | 9 comentarii

Singur…

cetatea de piatră

                                                   Singur…
…singur pentru că toţi dorm, singur pentru că oamenii îşi uită promisiunile, singur pentru că o cruce cere un singur om, singur pentru că dragostea neînţeleasă însingurează… Isus e singur… E încă Dumnezeu-om, încă între ai Săi şi totuşi în pragul plecării dintre ei… E momentul de cumpănă. Nimic din ce a fost până atunci nu va mai fi la fel…
Isus e mai singur ca niciodată… tristeţea Îl învăluie într-o sudoare rece. O sudoare ce avea să se transforme în fierbinţi picături de sânge care ard obrajii şi pământul pe care cad… Se apropie clipa. Clipa care va egala Creaţia. Clipa care va rezidi Creaţia…
Isus nu plânge. A plâns la mormântul lui Lazăr… A plâns la mormântul Ierusalimului care, mort, striga „Osana!”… Acum nu mai e timp pentru plâns… e timp pentru sânge…
Omul Isus se clatină… „depărtează de la Mine paharul acesta!”
Dumnezeul Isus se…

Vezi articol original 151 de cuvinte mai mult

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

SÂMBETELE MUZICALE ALE CETĂŢII – popas la tăcere

Cum scriam cu ceva vreme în urmă, am neglijat în mod intenţionat Cetatea pentru a mă concentra la scrierea cărţii la care lucrez…

Am întrerupt această tăcere doar pentru a-mi informa cititorii despre minunea care este pe cale să se petreacă în viaţa bunului prieten şi frate al meu, Adi Hentea. Apropo de acesta, am să inserez aici un mic update referitor la situaţia sa, fiindcă mă simt dator faţă de toţi cei care, aflând despre nevoia lui Adi, au găsit cu cale să pună şi ei umărul şi sunt convins că Dumnezeu le va răsplăti cum doar El ştie să o facă! Informaţia este exact aşa cum a scris-o chiar Adi în 14 martie:

„Am avut ieri întâlnirea cu unul dintre medicii care m-au operat în ianuarie: după foarte multe teste imagistice, extrem de amănunțite și foarte multe măsurători efectuate vinerea trecută de mai mulți medici, s-a ajuns la concluzia că intervenția de acum două luni este o mare reușită. Ochiul este pus în parametrii normali din punct de vedere anatomic, însă faptul că ochiul se prezintă foarte bine fizic și totuși vederea mea nu s-a îmbunătățit considerabil în intervalul de la operație până acum, asta îi face să creadă ca adevarata cauză a vederii mele slabe de acum este o disfuncționalitate a nervului optic.

Dacă vom reuși să obținem o îmbunătățire a vederii în următoarele luni, operația preconizată pentru la toamnă va avea sens și tot efortul de până acum a avut rost. Urmează să mai am o ultimă întâlnire cu medicul coordonator în 23 martie, după care ne vom întoarce în România după 5 zile și dacă totul va fi bine vom reveni în America peste aproximativ o jumătate de an.”

Am spus-o în repetate rânduri, i-am spus şi lui Adi, eu cred cu convingere că deşi este un drum anevoios, Adi va ajunge să-şi vadă în sfârşit prietenii şi fraţii…

Apoi, tot pentru voi, prietenii Cetăţii, două dintre piesele pe care le-am cântat la acel foarte reuşit concert susţinut la Biserica Baptistă Maranata din Arad în scopul completării fondurilor necesare tratamentului lui Adi al nostru. Nu voi comenta, toate cele scrise până aici având doar un caracter informativ…

Bun… dar ar mai fi ceva, şi acesta este al doilea motiv al întreruperii tăcerii mele. Vreau să vă aduc în atenţie un muzician despre care se vorbeşte mult în aceste zile (pe bună dreptate, spun eu!) şi o lucrare care mi-a fost mereu şi mereu adusă în minte chiar de lupta lui Adi cu întunericul.

Este vorba despre Neal Morse, un multi-instrumentist, compozitor şi, din 2002 creştin născut din nou şi dedicat în totalitate muzicii din domeniul creştin. Mai multe despre el se pot citi AICI.

Lucrarea pe care vreau să o propun spre audiţie este „The similitude of a dream”, un album care este o transpunere în registrul rock-ului progresiv a celebrei „The Pilgrim’s Progress” a lui John Bunyan. O lucrare complexă, practic al doilea album al supergrupului „Neal Morse Band”, primul album fiind realizat cu un an mai devreme (2015), fără o pregătirea prealabilă ci lucrat practic „din mers”, în studio.

Beneficiind de aportul unor instrumentişti care nu au nevoie de prea multe recomandări, precum Mike Portnoy de la Dream Theater sau Randy George de la Ajalon.

Aşadar, vă propun spre audiţie „The similitude of a dream”, cu adevărat o lucrare de excepţie pe care, cum îi spuneam bunului meu prieten (cel ce m-a numit primul „Bunicul”!), o consider ca un fel de „trecere în revistă” a tot ceea ce s-a creeat valoros în rock-ul progresiv al ultimelor două decenii.

Publicat în Amintiri, Biserica, Frumuseţi, Muzichie, Prieteni | Etichetat , , , | 5 comentarii

„AJUTĂ-L PE ADI SĂ VADĂ!” – concert de caritate

16115035_1180718888710153_5854024917688461690_n

Iată că a sosit şi ziua concertului prin intermediul căruia prietenii lui Adi Hentea vor să adauge o nouă oportunitate de a contribui la strângerea de fonduri pentru procesul medical în vederea redării vederii lui Adi (îl numesc „proces medical” fiindcă e unul ce implică mai multe intervenţii şi tratamente!)

Vreau să le mulţumesc celor care au răspuns apelurilor mele din Cetate şi au donat în contul deschis pentru strângerea de fonduri. E atât de reconfortant să citeşti în dreptul donaţiei „cititor în cetatea de piatră”!

Şi, pentru că sunt convins că mulţi dintre aceşti cititori din Cetatea de piatră ar dori să urmărească acest concert, iată, există această posibilitate, graţie tot unor prieteni ai lui Adi Hentea. Precizez că transmisia live va începe la ora 18 (ora României).

Fiţi binecuvântaţi şi continuaţi să fiţi o binecuvântare, cititori ai Cetăţii !

Publicat în Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Prieteni, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

ADI HENTEA are prieteni buni…

16115035_1180718888710153_5854024917688461690_n

Să scrii despre Adi Hentea în câteva cuvinte este ca şi cum ai lua în căuşul palmelor apă din ocean şi ai încerca să-i explici cuiva ce este oceanul arătându-i apa din palme…

Da, ADI HENTEA are prieteni buni ! Şi nici nu ar putea fi altfel, la OMUL care a fost şi este mereu!

Se „coace” de ceva vreme acest eveniment! Un eveniment de la care nu pot lipsi oameni cu care Adi a cântat de-a lungul timpului. Dar cu cine n-a cântat Adi? El a fost mereu dispus să-şi pună talentul la dispoziţia oricui, dar mai ales în slujba Domnului!
Iată de ce credem toţi cei implicaţi în acest concert caritabil, menit să se constituie în încă un efort pentru adunarea sumei necesare operaţiilor prin care Adi poate să-şi recapete vederea, că trebuia să facem acest gest. Nu doar Adi Hentea îl merită, ci însăşi muzica evanghelică o merită !

Aşadar, te invităm pe tine şi pe prietenii tăi sâmbătă 4 februarie, de la ora 18, la Biserica Baptistă Maranata Arad, pentru acest concert caritabil.

Este ocazia în care fiecare putem deveni parte dintr-o minune! Minunea prin care Adi va putea să vadă din nou! Este evenimentul prin care noi vrem să arătăm că-L iubim pe Domnul şi îl iubim pe Adi ! Şi tu poţi face acelaşi lucru !

Iar dacă nu poţi şi totuşi vrei să fii parte din această minune, există în continuare posibilitatea de a dona aici:

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

Amintiţi-vă cuvintele lui Pavel: „Slavă, cinste şi pace va veni peste oricine face binele…”

Publicat în Biserica, constatări, Frumuseţi, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Prieteni, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , | 1 comentariu

ADI HENTEA – un update altfel

dsc3495

Deşi nu-mi place să dramatizez, deşi am acea linişte interioară care îmi spune că nu peste multă vreme mă voi vedea cu Adi, asta însemnând că şi el mă va vedea în sfârşit, nu pot să nu observ că tot ceea ce se întâmplă în cazul lui seamănă tot mai mult cu un fel de război cu mai multe fronturi, cu câte o bătălie ici-colo, fiecare părând a fi decisivă.

Aşa cum scriam în articolele precedente, Adi are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, dar şi de ajutorul nostru. E mai mult decât încurajator să vedem că în ambele direcţii se întâmplă lucruri neobişnuite…

Multă lume se arăta destul de circumspectă în ceea ce priveşte strângerea sumei totale necesare pentru plata operaţiilor şi tratamentului pentru ca Adi să-şi recapete cât mai mult din capacitatea de a vedea cu singurul ochi ce poate fi salvat. Suma este într-adevăr mare: 105.000 dolari. Şi totuşi… La ora la care scriu aceste rânduri se ajunsese la puţin peste 2/3 din sumă. De ce scriu acest lucru?

Comunic aproape zilnic cu Adina, soţia lui Adi. Încerc astfel să fiu la curent cu absolut tot ce se întâmplă, cu fiecare pas care se face, cu cel mai mic progres (căci cred cu tărie şi cu poate nefirească linişte într-un final fericit).

Ei bine, ieri îmi spunea Adina un lucru foarte interesant, care m-a ajutat să fac legătura între această latură materială a cazului, respectiv partea cu „ajutorul nostru” şi latura spirituală, adică „ajutorul lui Dumnezeu.”

Îmi povestea Adina despre preocuparea medicilor privind celulele care protejează corneea. Constatau ei că ele sunt puţine şi că există riscul să moară. Şi totuşi, în mod cu totul miraculos, examinarea repetată a arătat că acolo se întâmplă ceva neobişnuit. În loc să moară, celulele se înmulţesc. Puţin câte puţin, deocamdată doar într-o parte a corneei, dar… se înmulţesc, nu mor! E nevoie ca Adi să-şi suplimenteze aportul de proteine pentru ca organismul lui să susţină intens această înmulţire a celulelor respective, căci ele nu doar protejează corneea, ci o şi susţin, ca un fel de „garnitură.”

Bun! De ce am scris aceste detalii? Fiindcă aseară, târziu, după ce am încheiat discuţia cu Adina, gândul m-a dus la o idee, ca un fel de punte între latura practică şi cea spirituală a cazului.

Mi-am imaginat un dialog între celulele din jurul corneei lui Adi. Ceva de genul:

– Hei, corneea asta stă să se încline într-o parte! Tu, cheamă mai multe celule să punem umărul aici şi dă de veste în tot ochiul că e nevoie de recrutări noi, altfel riscăm să se producă în zona asta o breşă pe unde poate intra inamicul!

Şi îmi închipuiam cum se adună celule mai vechi, cu experienţă, cum apar celule noi, tinere, proaspăt recrutate, şi cum îşi unesc toate eforturile pentru a susţine corneea.

Aşa! Şi? Unde e legătura cu partea spirituală, veţi spune?

Psalmistul spune că „Dumnezeu ne-a ţesut în pântecele mamei”, iar în Proverbe chiar că „Urechea care aude şi ochiul care vede, şi pe una şi pe celălalt, Domnul le-a făcut.”

Ei bine, cred că tot Dumnezeu este cel care chiar în aceste momente porunceşte acelor celule „mobilizarea generală.”

Şi mai cred ceva… Cred că tot Dumnezeu ne porunceşte şi nouă, celor care dorim, credem şi nădăjduim în redarea vederii lui Adi, să ne „mobilizăm.”

Mai concret. Ai donat la acel fond de strângere a sumei necesare? Ei, acum e momentul să spui şi altora să o facă! Exact cum îmi imaginam că unele celule le cheamă pe altele să sprijine corneea! În fond, nu vorbeşte Biblia despre noi, ca trup al lui Cristos? Îmi imaginez că fiecare e o celulă. Celulă care poate chema o alta!

Dacă ai donat, înseamnă că ai crezut că se poate! Dacă ai crezut că se poate, vei face mai mult ca să se realizeze! Altfel, vei fi făcut un gest frumos, dar care rămâne doar un gest!

Copiază această adresă. Trimite-o şi altora! Nu se poate ca în cercul tău de cunoscuţi şi prieteni să nu găseşti ecou!

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

Şi, ca un fel de concluzie, am să citez ce scria pe acel site unul dintre donatori:

„De atâţia ani ne binecuvântează Domnul prin tine, acum vrem să îţi fim şi noi ţie o binecuvântare!”

E aproape un moto…

Şi, fiindcă nu se poate scrie despre Adi Hentea fără a fi vorba şi despre muzică, despre credinţă, despre puterea de a spera…

Publicat în Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Pe gânduri, Prieteni, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , | 3 comentarii

Astăzi Adi Hentea împlineşte 35 de ani !

trupa

Astăzi, fratele şi bunul meu prieten Adi Hentea împlineşte 35 de ani! Şi, cum era normal, fiindcă nu pot să fiu alături de el – ah, distanţele acestea! – am ales una dintre fotografiile în care suntem împreună. Măcar aşa!

Mă gândeam aseară, în timp ce vorbeam la telefon cu scumpa lui soţie, Adina, care mă punea la curent cu o mulţime de detalii referitoare la operaţiile şi tratamentul pe care le urmează Adi în aceste zile în tentativa medicilor de a-i reda vederea la singurul ochi care poate fi salvat, mă gândeam aşadar că mai am ceva să-i spun… Şi nu-mi aminteam nicicum.

Acum, dimineaţa, m-am trezit cu gândul: hei, dar azi e ziua lui Adi! Asta voiam să-i spun aseară!

Ei, nu-i nimic, îi spun azi, şi ceea ce vreau să-i spun este că nu-i doresc altceva decât ca Dumnezeu să-i facă singurul, unicul cadou care i-ar produce lui Adi o bucurie absolută. LUMINA!

Dumnezeu a ascultat rugăciunile noastre. După prima intervenţie chirurgicală Adi spune că deja vede lumina! Nu e minunat Dumnezeul lui şi al nostru?

Am să închei acest scurt articol cu o fotografie (sunt curios dacă Adina o recunoaşte)

1375930_593807974014179_1825028080_n

şi, evident, cu link-ul site-ului pentru donaţii.

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

Aşa cum scriam până acum, Adi are nevoie (în continuare) de ajutorul lui Dumnezeu, dar şi de al nostru! Nu mai e mult până la atingerea sumei necesare…

Haideţi să-l ajutăm şi, împreună cu Dumnezeu, să-i facem lui Adi cel mai frumos cadou pe care ar putea să-l primească: LUMINA !!!

Iată câteva rânduri scrise de pastorul bisericii (şi al lui Adi, de altfel…), Vasi Duma, despre şi pentru Adi. Le-am preluat, căci ele sintetizează foarte bine cine este Adi:

Adi! al meu, al nostru, al Lui! Portret: Adi este un om care vede, distinge de minune între ipocrizie și onestitate, între ritual și închinare, între certitudine și bănuială. Vede muzica, nu atât ca o dexteritate, ca un act artistic, ci ca o lume reală, o realitate spirituală, un mod de a ne igieniza. Nu a făcut din muzică „negoț” -ca alții- ci a trăit-o metanoietic, transfigurator, înălțător. Vede, știe și experimentează creștinismul, nu ca o morală, ca un clișeu, ci mai intens și mai profund decât mulți care „văd”. Ne rugăm Domnului pentru el, îi dorim mulți și roditori ani, și… anticipăm și ziua când ne va vedea chipul, sper din toată inima să nu-l decepționez. Să fie lumină!!!

Publicat în Biserica, Frumuseţi, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Prieteni, Uncategorized, Ştiri | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

Adi Hentea are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu… dar şi de al nostru! – UPDATE

Am vorbit azi dimineaţa (în Cleveland, spre seară) la telefon cu Adi Hentea. Era după patru ore de operaţie la ochiul pe care medicii vor să-l recupereze în mare parte. Asta însemnând pentru Adi şansa de a vedea lumea din jur!

A fost ceva absolut impresionant să-l aud pe Adi, cel care obişnuieşte să-mi spună „frăţică” de când ne-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, povestind cum este după operaţie. De altfel, pe internet a apărut şi o scurtă înregistrare cu el.

 

Nu ştiu câtă lume îl cunoaşte aşa cum îl cunoaştem noi, cei care am avut privilegiul să-i fim aproape, fie ca simple persoane, fie ca muzicieni. Ştiu că Adi este aşa cum trebuie să fie un artist adevărat, adică modest şi totuşi conştient de valoarea sa! Mi-a fost drag să-l aud şi să constat că nici în momente ca acestea nu şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu şi nici umorul…

Discutând cu soţia lui, Adina, şi ea o femeie extraordinară, şi spunându-i că vom continua să ne rugăm pentru tot procesul medical care, se pare, va dura ceva vreme, am primit o replică: „De oameni ca voi are nevoie Domnul pe pământ!” (Se referea la toţi cei care, parte din grupul cu care Adi cântă din când în când în biserica din care facem parte, îl sprijină în rugăciune – şi nu numai – în aceste momente)

Sincer, m-am simţit ruşinat. I-am şi răspuns, de altfel, cam aşa: „Eh, eu zic că de mai buni ar avea nevoie, dar se mulțumește și El cu ce are la dispoziție!”

Răspunsul meu avea în vedere câteva aspecte din care avem de învăţat:

– în primul rând, e impresionant numărul celor care, într-un timp relativ foarte scurt, au ajuns să doneze mai mult de jumătate din suma necesară pentru a acoperi cheltuielile tratamentului şi operaţiei lui Adi.

– dar asta spune multe şi despre Adi Hentea! Ştiu că n-o să-i prea placă lucrurile pe care le voi scrie, el e modest, cum spuneam, dar adevărul trebuie spus!

Să stai atâţia ani în întuneric şi totuşi să continui să-L slujeşti pe Dumnezeu, când alţii se poticnesc la prima „pietricică” pe cărare, să nu te plângi şi să nu reacţionezi când afli că, încăput pe mâna unor medici adevăraţi, ai fi putut evita toţi aceşti ani de întuneric, să nu ai resentimente faţă de incapacitatea (să spun doar aşa!) unor doctori de a găsi o soluţie (iată!) la îndemână, asta înseamnă nu doar caracter, ci caracter creştin! Acesta e Adi, cel pe care îl aşteptăm cu nerăbdare să se aşeze DE DATA ASTA SINGUR la clapă şi să-L lăudăm împreună pe Domnul care a făcut posibilă această minune!

Continuăm să ne rugăm… frăţică, căci inima noastră bate în acelaşi ritm cu a ta!

Şi, pentru că până acum a fost impresionant numărul celor care au făcut financiar posibilă începerea acestor serii de operaţii şi tratamente, reluăm publicarea adresei unde se pot face în continuare donaţii. Mai e destul până la atingerea sumei necesare, dar sunt convins că cei pe care Adi i-a slujit prin cântecele sale atâţia ani nu şi-au spus încă ultimul cuvânt!

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

IEHOVA IRE !

Publicat în Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Prieteni, Simţul civic, Uncategorized, Ştiri | Etichetat , , , | 3 comentarii

Adi Hentea are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu… dar şi de al nostru!

adi-hentea

Adi Hentea nu are nevoie de prea multe prezentări…

Nu vreau să fiu subiectiv, dar în opinia mea Adi Hentea este parte din patrimoniul naţional evanghelic. Povestea vieţii lui de creştin şi, mai ales, de artist creştin, este absolut impresionantă!

Cine nu a ascultat măcar o dată piesa compusă împreună cu Raymond Vancu?

Sau, cum să nu fii impresionat ascultându-l cântând

„Îți mulțumesc că nu mai sunt
O frunză clătinată-n vânt
Mi-ai dat un rost pe-acest pământ
Ai pus cântări în gura mea să pot din toată inima
Să cânt doar despre lauda Ta” ?

De ce scriu acum toate acestea?

Cred că a fost, fără îndoială, mâna lui Dumnezeu cea care l-a dus pe Adi într-un mini-turneu în Statele Unite. Pentru întâia dată pe tărâm american… Nu cu mult timp în urmă Adi s-a căsătorit cu o fată deosebită, Adina. Care îi este acum alături, plină de speranţă. Şi care, aşa cum o cunosc, va rămâne alături de el indiferent de deznodământ. Dar… imaginaţi-vă ce ar fi în sufletul lui Adi să-şi poată vedea scumpa lui soţie! Măcar atât să ne imaginăm…

Ei bine, acolo, prin bunăvoinţa unor creştini adevăraţi, Adi Hentea a ajuns să fie examinat de o echipă de specialişti care, după mai multe investigaţii, au ajuns la concluzia că medical există şansa ca Adi să-şi recapete în mare parte vederea! O serie de operaţii şi tratamente ar putea duce la o adevărată minune. Imaginaţi-vă cum ar cânta Adi dacă ar şi putea să vadă cât de cât, dacă acum, când nu vede deloc, poate cânta aşa la pian (deşi, ca prieten foarte apropiat, ghitarist şi eu, mă rog, mai mult de circumstanţă, mă simt ruşinat când îl aud şi îl văd cum cântă şi la ghitară!):

Cum scriam mai sus, Adi poate ajunge să vadă. Nu ştim cât de mult (încă), dar cu siguranţă mai mult decât acum. Echipa de medici este optimistă şi pregătită. Dar…

În Statele Unite, ca peste tot de altfel, lucrurile de acest gen costă. Este nevoie de o sumă considerabilă: 105.000 dolari. Cineva a avut iniţiativa de a organiza posibilitatea de a-l ajuta pe Adi Hentea să facă această operaţie:

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

(sunt aici toate cele necesare pentru a face o donaţie… Dumnezeu nu întârzie să răsplătească!

Aşa cum scriam în titlul acestei postări, Adi Hentea are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dar şi de al nostru!

Mai este nevoie de alte cuvinte? Eu cred că nu! În fond, ne sunt de-ajuns cuvintele Mântuitorului:

„Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”

Publicat în Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Prieteni, Simţul civic, Uncategorized, Ştiri | Etichetat , , , , | 19 comentarii