Şi ne iartă nouă întrebările noastre…

KJPBS_Banner

Mă lovesc în traducerile pe care le fac de multe lucruri interesante. Dacă vă mai amintiţi, relatam (între altele) cu multă vreme în urmă despre o discuţie avută cu domnul Emanuel Conţac pe marginea textului din Ezechiel 34:16. O discuţie pornită de la întrebarea privind traduxcerea cea mai adecvată a versetului respectiv. Am primit cu destulă promptitudine un răspuns edificator.

Ei bine, chiar dacă nu în acelaşi „registru”, iată, descopăr azi o nouă… să-i spunem „problemă” (voi explica puţin mai încolo de ce o numesc aşa). Poate că ea nu e atât de interesantă pentru unii, după cum nu a fost nici pentru mine, având în vedere că obişnuiesc să evit pe cât posibil interpretarea versetelor biblice prin scoatere din context. Dar despre ce este vorba?

Iată versetul cu pricina:

Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul, o învăţătură, altul, o descoperire, altul, o vorbă în altă limbă, altul, o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” (1 Corinteni 14:26).

Veţi spune (unii): „care e problema aici?” Problema (mea) este ce se întâmplă în general în mintea multor credincioşi care au impresia că „activismul” în biserică este definitoriu pentru un credincios adevărat, faptul că mulţi oameni credincioşi trăiesc cu sentimentul că dacă n-ai recitat un psalm, o poezie, n-ai cântat o „cântare”, atunci cu siguranţă ai probleme cu darurile. Nu mai vorbesc despre poziţia radicală (şi agresivă, de multe ori!) a celor care consideră că dacă nu vorbeşti în limbi sau nu proroceşti, atunci ai probleme cu botezul Duhului Sfânt.

Ei bine, pentru toţi cei care gândesc „îngust” acest aspect sugerez un alt punct de vedere, indus oarecum la rândul lui de unele idei dintr-un text tradus astăzi.

În primul rând, nefiind un cunoscător în ce priveşte greaca veche şi având doar câteva cunoştinţe care ţin mai mult de… cultura generală, plec de la faptul că punctuaţia în greaca antică era destul de săracă. Nu intru în detalii căci, aşa cum am mai spus, nu-mi place să mă pronunţ în domenii pe care nu le cunosc îndeajuns. Ceea ce ştiu însă este că nu exista semnul întrebării, semn care a apărut mult mai târziu, prin secolul 8. Aşadar…

Dacă ar fi să ţinem cont de ceea ce spune apostolul Pavel în versetele următoare, de la 27 la 33, mi s-ar părea că versetul cu pricina, cel de la care am plecat, ar fi trebuit să aibă semnul de întrebare la sfârşitul frazei, sau deloc. Reformulată, fraza ar fi trebuit să sune mai degrabă în genul:

„Ce facem, fraţilor, când vă adunaţi împreună, fiecare are o cântare, o învăţătură, o vorbă în altă limbă, o descoperire, o tălmăcire?” După care ar urma îndemnul: „Toate să se facă spre zidirea sufletească” şi precizările ulterioare, de felul: „să vorbească pe rând, doi sau trei…”, despre vorbirea în limbi, de exemplu.

Altfel spus, versetul se vrea mai degrabă o mustrare a apostolului pentru dezordinea existentă în biserica din Corint, unde fiecare voia să iasă în evidenţă, exact cum se întâmplă din păcate în multe biserici şi astăzi. Iar versetele care urmează nu fac decât să-mi întărească această opinie.

De altfel, verificând şi alte traduceri, am ajuns la concluzia că varianta la care m-am gândit astăzi, evident, stârnit, cum spuneam, de materialul pe care îl traduc, nu este chiar… fantezistă, chiar dacă ea pare foarte „abruptă”.

M-aş bucura dacă aş primi un răspuns din partea unui specialist…

(imagine)

 

 

Posted in Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Pe gânduri | Etichetat , , , | 2 comentarii

SÂMBĂTA MUZICALĂ – Istorii (2)

marketing-poster-export

Încheiam primul episod al acestei istorii a muzicii rock-and-roll pomenind despre acei muzicieni extrem de talentaţi care, venind din zona jazz-ului şi îmbrăţişând oarecum trendul vremii generat de stilul boogie-woogie, şi-au pus amprenta la modul cel mai puternic posibil asupra evoluţiei stilului muzical al epocii.

Între figurile importante ale vremii aş menţiona pe câţiva:

Louis Jordan, un şef de orchestră, saxofonist şi solist vocal de excepţie, cel ce avea să influenţeze mulţi artişti ce aveau să-i urmeze, precum Ella Fitzgerald (cu care a şi cântat în orchestra sa), Eddy Mitchell, Bill Haley, Chuck Berry, Ray Charles etc.

Vă propun să ascultaţi unul dintre hit-urile sale din acea vreme, o piesă în care regăsiţi cu uşurinţă ritmul şi construcţia ulterioară a rock-and-roll-ului.

Let the good times roll

O altă figură marcantă a acelor ani a fost Arthur Crudup, unul dintre primii chitarişti ce avea să exploateze noul instrument apărut, chitara electrică (vom vorbi despre asta puţin mai încolo). Dovada talentului său avea să fie dat nu doar de succesul compoziţiilor sale de la momentul apariţiei acestora pe piaţă, cât de faptul că multe dintre ele aveau să devină de-a dreptul nişte „clasice” în repertoriul ulterior al rock-and-roll-ului. Pentru a exemplifica, aş menţiona doar „Taht’s allright mama”, una dintre piesele ce aveau să-l facă celebru pe viitorul star al genului, Elvis Presley.

Iată, spre exemplificare, cele două variante:

That’s allright mama – Arthur Crudup (1947)

That’s allright mama – Elvis Presley (1954)

Nu este greu de remarcat care sunt paşii evolutivi a acestei piese în doar câţiva ani. Un lucru pe care l-aş scoate în evidenţă este felul în care trupele de acompaniament trec de la o sonoritate în care instrumentele sunt mai distincte, la acel sonor care adună toate instrumentele pentru a susţine din când în când părţile solistice ale câte unui instrument, aspect ce merită reţinut, fiindcă el va deveni specific rock-ului ulterior.

Scriam însă despre chitara electrică. Personal cred că apariţia acestui instrument avea să fie primul moment de cotitură în evoluţia muzicii dinspre blues, rythm and blues, rock and roll şi ulterior spre diversele forme de rock. Voi zăbovi puţin asupra acestui aspect, căci merită…

Pentru a înţelege necesitatea apariţiei chitarei electrice n-ar strica să ştim în ce a constat această necesitate.

În 1954, una dintre figurile influente ale muzicii vremii, Big Joe Turner, avea să lanseze hit-ul „Shake rattle and roll”. Joe Turner avea să fie exponentul unui stil numit „blues shouter”, în care partitura vocală se suprapune cu forţă peste exprimarea orchestrală a blues-ului. Blues care avea să se nască din acel „blues rural” al anilor ’30, sau „country blues”, cel care, mutându-se în marile centre urbane, cu precădere zona Chicago-Detroit, avea să evolueze în „blues-ul urban”, între exponenţii de bază numărându-se un Elmore James. De ce îl menţionez pe acesta? Fiindcă el avea să fie unul dintre promotorii stilului „slide guitar”, stil ce avea să fie considerabil îmbunătăţit de perfecţionarea amplificării chitarei. Iată un exemplu:

Coming home – Elmore James

 

Să revenim însă la evoluţia şi apariţia chitarei electrice. Succint. Încă de la începutul anilor ’20 instrumentiştii au căutat să găsească o soluţie pentru amplificarea instrumentelor ce foloseau cutii de rezonanţă ce li se păreau insuficiente în amplificarea sunetului emis. Primele încercări s-au făcut cu viorile şi banjo-ul folosit în acele country blues-uri. La început s-au folosit tot felul de improvizaţii, de la transmiţătorul telefonic până la galenele telefoanelor (cei mai în vârstă îşi amintesc cu umor şi nostalgie încercări similare în România anilor copilăriei mele!). Rezultatul era însă o amplificare destul de slabă, ceea ce nemulţumea instrumentiştii. Următorul pas a fost inventarea dozelor pe bază de tungsten, folosite pe chitarele semi-acustice, aşa numitele „hollow-bodied guitars”. Practic, pima chitară electrică se admite că a fost construită în 1931 de către George Beauchamp, o perfecţionare a acelei „frying pan”, construită în în baza unor experimente din 1928 ale celor de la Stromber Electro (celebra Rickenbacker Electro A-22). Porecla îi vine de la asemănarea cu tigăile, aceste chitări având un gât foarte lung şi un corp mic.

În fine, fiindcă nu vreau să rămân prea mult în acest domeniu tehnic, voi spune doar că prima chitară care avea să schimbe total „faţa” muzicii vremii a fost celebra Fender Broadcaster, cunoscută astăzi drept Telecaster. Era practic prima chitară electrică având un corp solid din lemn, în care erau încorporate transductoare (celebrele picks-up) ce aveau nu doar să amplifice satisfăcător sunetul, ci şi să ofere prin intermediul unor selectoare combinaţii care să modifice sunetul obţinut. În fine, pentru cei care doresc să afle mai multe detalii tehnice… există google search J. Eu mă opresc aici. Nu înainte de a vă oferi una dintre primele utilizări a acestei chitare Fender de către Luther Perkins, cel ce avea să-l acompanieze ani la rând pe mult mai celebrul Johnny Cash:

Folsom prison – guitar solo

 

Şi, ca să închei acest episod din istoria noastră, am să vă ofer o „mostră” excelentă din ceea ce se poate „obţine” atunci când talentul este susţinut de calităţile tehnice ale unei chitare electrice. Un aranjament al lui Michele “Dr.Viossy” Vioni după „Moonlight Sonata – 3rd movement” în interpretarea unei tinere de… doar 17 ani, Tina Servais, un talent de excepţie… Fără îndoială, veţi fi „furaţi” de dexteritatea ei, dar m-aş bucura să remarcaţi şi felul în care foloseşte exact acele calităţi ale chitarei electrice, calităţi ce aveau să influenţeze hotărâtor evoluţia muzicii anilor ulterior anilor ’50.

 

 

Evident, vom continua în episodul următor să urmărim istoria noastră…

 

 

Posted in Întrebări întrebătoare, Întrebările tinerilor, Dacă doriţi să revedeţi..., Muzichie, Simţul civic | Etichetat , , , , , , , | 4 comentarii

Pericolul entuziasmului de trei zile – un articol al pastorului Sorin Cigher

Iată că sunt şi alţii care gândesc la fel… S-a câştigat o bătălie, dar războiul nu s-a sfârşit! Păcat că unii nu doar că s-au culcat pe lauri. Privind retrospectiv la acţiunea unor lider şi la „condiţiile” ulterior enunţate mai că îţi vine să zici… VENI, VIDI… VAX! Dureros!

„Sunt mii de familii care încă sunt traumatizate! Pericolul este să uităm de ei și să ne vedem de treburile noastre de zi cu zi. Frați creștini, stimați politicieni, dragilor din bisericile neoprotestante și nu numai, gândiți-vă că lupta trebuie continuată și pentru celelalte familii. Nu este gata războiul! Lupta abia a început!

Posted in Biserica, constatări, De-ale păstorului..., Guest post, Mioritice | 3 comentarii

(I)logica implicării – principii sau interese ?

lacomia-zgarcenia-si-milostenia

 

Nu aveam de gând să mai scriu despre cazul familiei Bodnariu. Este, pe de o parte, bine că… s-a terminat cu bine, deşi, în încăpăţânarea (sau inerţia legală), autorităţile norvegiene par a nu considera cazul încheiat. Este, cred eu, benefică decizia familiei de a-şi căuta rostul în România, loc unde (încă) mai există cât de cât o siguranţă a familiei. A fost tragică întreaga experienţă prin care au trecut copiii şi, reiau ideea, pe ei îi compătimesc cu adevărat, în vreme ce părinţilor le-am reproşat faptul că şi-au expus, în deplină cunoştinţă de cauză, proprii copii la această traumatizantă experienţă.

Pe de altă parte, apreciez eforturile legale ale celor care s-au implicat, precizez din nou, pe cale legală, în rezolvarea cazului. O spun din nou, îi compătimesc sincer pe toţi aceia care s-au folosit în schimb de acest caz pentru a-şi face propagandă, fie ea religioasă sau politică.

Dar, despre aceste lucruri am scris la vremea lor. Şi mi-am şi „încasat” pentru ele. Să le fie de bine celor care au făcut-o, că tot n-au priceput nimic din ce am spus atunci.

Acum însă, fiindcă n-am încetat să fiu interesat de cazul acestei familii, constat cu stupoare, cu amărăciune şi nu în ultimul rând cu un mare dezgust, că la baza multor acţiuni menite a sări în ajutorul familiei Bodnariu nu au stat principii, ci interese şi… reguli sau condiţii.

Am crezut (o vreme), în naivitatea mea, că pastorul Cristian Ionescu şi-a luat rolul de lider în toată această mişcare fiindcă a crezut şi crede în valorile familiei, în dreptul părinţilor de a-şi creşte copiii. Am sesizat la un moment dat că toată mişcarea stârnită de liderul din Chicago este mai degrabă una „de castă” şi m-am întrebat de ce nu există aceeaşi implicare şi în cazul altor nedreptăţi.

Iată că în aceste zile primesc, indirect, răspunsul la semnele mele de întrebare. Precizez: nu găsesc nimic anormal în existenţa unui spirit „de familie”, nu găsesc deloc anormal în atitudinea de tip „mai aproape cămaşa”, dar, în aceeaşi naivitate a mea m-am aşteptat ca undeva, la baza tuturor demersurilor, a furiei mediatice, a anvergurii date întregii mişcări să stea nişte principii creştine şi morale.

Din păcate, m-am înşelat…

Din punctul meu de vedere precizările făcute de pastorul Cristian Ionescu în seria de articole intitulate, total nefericit, „Condiţiile şi paşii implicării într-un caz gen Bodnariu” generează câteva întrebări capitale despre atitudinea creştinilor din ziua de azi (nu dau link-uri, căci nu doresc să fac reclamă cuiva care m-a dezamăgit prin atitudinea deranjant de partinică; cine doreşte poate căuta!).

Mă întreb, dacă demersul Coaliţiei pentru protejarea familiei a putut coagula aproape toate denominaţiile creştine din România, din dorinţa de a apăra valori fundamentale şi principii, cum este posibil ca atâtea cazuri de abuz în acelaşi domeniu al dreptului familiei să fie „condiţionate” tocmai de un pastor?

Nu este o crasă dovadă de fariseism să afirmi, publicând aceste „condiţii”: „Care sunt punctele de acuzare, ce dovezi sunt și ce măsuri s-au luat? În Cazul Bodnariu, acuzațiile au fost ridicole, dovezile și acelea mai nimic…”? Pastorul Ionescu uită probabil că exact acele dovezi şi acuzaţii au lipsit în momentul în care dânsul a declanşat toată tevatura (benefică, evident, în cele din urmă). Întregul protest a pornit doar în baza informaţiilor primite de la familia în cauză şi de la pastorul (aparţinând aceleiaşi denominaţii ca a pastorului Ionescu, nota bene!), chiar şi liderii protestatarilor reproşând autorităţilor lipsa acuzaţiilor şi a dovezilor! Domnilor, nu toţi au memoria scurtă!

Cât de necreştinesc este să incluzi la capitolul „condiţii” acest „Ce fel de oameni sunt?” Mi-este destul de neplăcut să trebuiască să-i amintesc unui pastor cum ar fi fost ca Domnul Isus să-şi fi pus această întrebare când a iertat-o pe femeia prinsă în adulter, sau atunci când a hrănit miile de oameni, ori când a vindecat îndrăcitul… Aş putea să întreb la rândul meu ce fel de oameni sunt aceia care condiţionează apărarea unor oameni şi a drepturilor lor de „felul” acestora! Chiar dacă am presupune că în unele cazuri părinţii nu s-ar „califica” în urma acestei întrebări „filtrante”, mă întreb, copiii nu sunt luaţi în calcul?

Trec peste aroganţa celui de-al treilea punct, cel legat de „credibilitatea” celor care susţin demersurile de apărare ale dreptului familiilor în cauză. O fac pentru că nu mai e necesar. Poate doar să remarc faptul că tocmai aceste „condiţii” puse demolează toată… credibilitatea.

Referindu-mă la a doua postare sub aceeaşi temă a „condiţiilor”, aş parafraza un catren al poetului Dimitrie Anghel: „Prostioarele sunt pe lume ca şi salba de mărgele/Dacă scapă-ntâia boabă, celelalte curg şi ele.” Spune acelaşi pastor Ionescu următoarele, referindu-se la alte familii aflate în situaţii similare cu cea a familie Bodnariu: „Nu înseamnă să nu fie ajutați, dar este mult, mult mai greu!” Până la un punct, e corect! Din punct de vedere omenesc. Dar… acelaşi pastor scria în prima postare că: „Cine își închipuie că vreun demers uman, vreo strategie au determinat acest deznodământ greșește! Unde nu pune Dumnezeu degetul, cele mai capabile minți, cele mai abundente resurse vor falimenta. Unde lucrează Domnul, puținul nostru este suficient! De fapt, aceasta este în principiu rețeta succesului în Cazul Bodnariu! Acestea fiind zise, nu înseamnă că Dumnezeu anulează, ignoră sau descurajează implicarea noastră. Dimpotrivă, ne cheamă să lucrăm împreună cu El.” Păi, îngăduiţi-mi să întreb: are pastorul Ionescu primită vreo derogare divină? Cunoaşte agenda „de lucru” a lui Dumnezeu? Şi, nu în ultimul rând, dacă „Unde lucrează Domnul, puținul nostru este suficient” în ce constă acel „mult mai greu”?

 

În fine, aş putea continua să pun multe alte întrebări. Bineînţeles că nu mă aştept la răspunsuri. Cel puţin, nu oneste.

Din nefericire rămân la concluziile pe care am îndrăznit să le trag… înainte de a se sfârşi toată experienţa aceasta nefericită. Şi anume:

– suntem jalnic de incapabili să apărăm ca şi creştini principii…

– dăm dovadă de un penibil sentiment de castă în prea multe cazuri

– arătăm un oportunism mai mult decât acuzabil

– avem şi noi interese „de curte”, doar că le învelim frumos în „staniolul” spiritualităţii

 

şi, cel mai tragic,

– nu apărăm principii fiindcă ne lipsesc exact cele de bază, cele ale Domnului (pentru cei nelămuriţi, recomand recitirea textului din Matei 25:34-46)

sursa imagine

Posted in Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Simţul civic | Etichetat , , , , , , , | 37 comentarii

SÂMBĂTA MUZICALĂ – ISTORII (1)

music-evolution

Fiindcă…

– fiindcă trăim într-o lume în care muzica are influenţe mult mai mari ca oricând în istorie…
– fiindcă spiritualitatea unora a ajuns să considere că a vorbi despre muzică în întregul ei este un păcat…
– fiindcă m-am săturat de felul în care unii ajung, pe de o parte, să manipuleze oamenii în rău prin muzică (vezi măcar experienţele „Untold”, ca să dau doar un exemplu), în vreme ce alţii văd muzica vremii ca fiind… „dracul gol”, manipulând şi ei la rândul lor…
– fiindcă am fost convins întotdeauna că pentru a vorbi despre un subiect în deplină cunoştinţă de cauză este necesar un minim bun simţ de a cunoaşte cât mai mult despre acel subiect (eu, de exemplu, nu voi scrie niciodată despre… fizica cuantică!)…
– fiindcă unii au impresia că e mai „sfânt” să asculţi muzica masonilor Mozart, Haydn sau Verdi a homosexualului Ceaikovski sau nevroticului „drac gol” Paganini, dar absolut drăcesc să asculţi Pink Floyd, Rolling Stones, Beatles, Cream etc…
– fiindcă eu cred cu tărie, în baza propriei experienţe, că o educaţie muzicală adecvată te poate ajuta să asculţi liniştit şi piese ale căror versuri „citite invers” te duc direct în iad, loc în care sunt convins că n-am să ajung, după cum nici Pavel n-a murit păcătos discutând cu filozofii Atenei…
– fiindcă sunt sătul de tot felul de „paturi ale unor procuşti” moderni care nu fac decât să alunge tinerii, în loc să-i ajute să înţeleagă sensul deplin ale cuvintelor Domnului Isus, „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” fără a-i obliga să stea cu capul în nisip…
– fiindcă îmi sunt dragi tinerii şi fiindcă datorită lor cred că am să mor… tânăr…
– fiindcă iubesc enrom de mult sintagma folosită de Domnul Isus: „aţi auzit că s-a spus… dar…”

şi, nu în ultimul rând,

– fiindcă am trăit, trăiesc şi voi trăi veşnic în prezenţa muzicii…

Iată…

Am lipsit o bună bucată de vreme din Cetate. Nu, n-am fost plecat în concediu (nu încă!). Pe de o parte, a fost o absenţă datorată unor motive legate de aglomerarea de lucruri pe care a trebuit să le finalizez (unele), sau pe care le-am demarat (proiecte mai vechi, lăsate să „dospească” – voi scrie despre unele la vremea potrivită).
Am ratat cu bună ştiinţă subiecte „fierbinţi”, precum seria de atentate din Franţa şi Germania, lovitura de stat (şi de imagine) din Turcia şi consecinţele ei, repunerea tragică pe tapet a situaţiei familiei Bodnariu. Asupra unora dintre ele voi scrie, căci ele rămân în continuare „fierbinţi”. La timpul potrivit…

Dar… reiau acum postările datorită a două întâmplări…

Zilele trecute am fost invitat de către bunul meu prieten Ovidiu Nagyi şi de mai noua prietenă Adelina Ghilea la o emisiune radio, la postul JoyFm. Aproape evident, despre… muzică. Am discutat timp de aproape două ore despre muzică, despre secţiunea creştină a muzicii, despre lipsa de educaţie muzicală tot mai dureroasă în sânul generaţiilor tinere, despre sărăcia inspiraţională care se manifestă în rândul compozitorilor creştini, despre multe… Vorbeam la un moment dat despre modalitatea prin care cineva ar putea să-şi educe gusturile muzicale, astfel încât să ajungă „imun” la influenţele nefaste ale unor genuri muzicale şi să poată beneficia de bogăţia creativă din domenii care nu sunt creştine, dar care pot îmbogăţi cultural.
A venit vorba şi despre blogul meu şi despre „Sâmbetele muzicale” din Cetate. Şi mi-am amintit atunci de un cititor care mă întreba cu aproape o lună în urmă „unde sunt sâmbetele muzicale”.
Şi, fiindcă am vorbit despre lipsa de cunoştinţe despre evoluţia muzicii moderne, despre gusturile uneori „dubioase” ale generaţiei mai tinere, fiindcă îmi „asasinez” periodic colegii din grupul în care cânt cu piese din categoria „oldies but goldies”, în încercarea de a le lărgi orizontul, m-am gândit că n-ar strica să redeschid seria sâmbetelor muzicale cu o încercare de… SCURTĂ ISTORIE A ROCK AND ROLL-ului. Nu va fi, evident, o istorie exhaustivă. Mai mult, va fi, cu siguranţă, una subiectivă în mare măsură. Dar sper să fie pentru cei interesaţi precum potecile marcate de pe cărările de munte care duc la vârf. Nu ştiu câte episoade vor fi. Probabil că asupra unor perioade din această istorie mă voi opri mai mult căci în toată evoluţia muzicii rock au existat sincope, perioade de cotitură sau ani de explozie inovativă. Dar, cât timp voi avea răgazul necesar, voi încerca să rămân fidel acestui demers. Cum este şi normal, voi încerca să „pigmentez”, în măsura resurselor disponibile, cu exemple sonore această istorie. Din păcate, voi fi nevoit să mă opresc cu precădere la reperele importante, căci a cuprinde tot ce a existat în acest proces al evoluţie ar însemna aproape asumarea imposibilului…

Dincolo de toate aceste considerente însă, îmi doresc din tot sufletul ca această „istorie” să fie de folos celor care vor să înţeleagă fenomenul, celor care vor să ştie „ce merită şi ce nu merită”, dar şi celor care au nevoie de o „dezintoxicare” de subproducţiile care invadează tot mai mult piaţa.

Bineînţeles, fiindcă nu va fi, aşa cum spuneam, exhaustivă, orice intervenţie, completare, contribuţie va fi salutată cu multă plăcere.

Aşadar…

Scurtă introducere – rădăcini

Evident, ca în majoritatea domeniilor artei, este aproape imposibil de stabilit un punct, o dată de naştere a unui gen. Cum este cazul şi în situaţia altor genuri muzicale, rock-ul nu s-a născut din gol. El este rezultatul unui proces evolutiv muzical, al unei maturizări în timp, al apariţiei unor mijloace tehnice noi de exprimare dar, în majoritatea cazurilor, este rezultatul geniului creativ al unor artişti care-şi vor lăsa definitiv amprenta asupra genului. Pentru a evita măcar în parte subiectivismul, dar şi pentru a nu „umple” excesiv spaţiul blogului, mă voi abţine să fac prea multe comentarii sau să dau foarte multe informaţii referitoare la artiştii pe care îi voi menţiona. Promit însă ca, acolo unde este posibil, să ofer măcar o trimitere spre locuri în care cei care sunt dornici de informaţii mai detaliate să le poată obţine.

Rock-ul este un gen relativ tânăr. O spun specialiştii. Susţin şi eu lucrul acesta, mai ales că el s-a născut aproximativ în perioada în care veneam şi eu în lume:) .

Normal, trebuie să existe nişte „rădăcini” ale rock-ului. Aceeaşi specialişti consideră că rădăcinile lui, cel puţin una dintre ele, ar veni de undeva din zona tribală a pieilor roşii, respectiv a indienilor din America de nord. Ceea ce susţine acest punct de vedere este folosirea în cadrul muzicii acestor triburi a elementelor de percuţie, element caracteristic rock-ului. A urmat întâlnirea acestui „filon” cu acela al muzicii negro-americane, filonul care pleacă de la muzica sclavilor de pe plantaţii, de la spirituals şi gospel, cea care, de reţinut, va influenţa una dintre „rădăcinile directe” ale rock-ului, respectiv BLUES-ul.

Şi iată primele ilustrări muzicale. O foarte celebră lucrare a anilor ’20, „Matchbox Blues” a unuia dintre pionierii genului, LEMON JEFFERSON. Detalii despre acesta AICI.

Iată piesa:

 

Ceea ce avea să infleunţeze extrem de mult evoluţia blues-ului înspre rock and roll va fi un element ritmic, boogie-woogie. Pentru a înţelege acest element extrem de important ulterior, iată o a doua ilustraţie muzicală cu unul dintre cei consideraţi a fi „regele” stilului, Clarence Smith, cunoscut mai mult ca Pinetop Smith (detalii). Iată piesa care l-a făcut celebru, „Pinetop’s Boogie Woogie”

 

Lucru poate mai puţin cunoscut de toată lumea, acest boogie-woogie s-a născut dintr-o „necesitate”: lumea cabareturilor din Chicago-ul anilor ’20 reclama… mişcare, antren. Stilul acesta avea să scoată pe scena muzicală a vremii adevăraţi monştrii sacri ai genului: Fats Domino, Memphis Slim, Albert Ammons şi mulţi, mulţi alţii.

Ceea ce a urmat a fost poate primul element important de cotitură în evoluţia dinspre blues, boogie woogie spre rock and roll. Este vorba despre mulţii muzicieni (de culoare, în special) care, atraşi de succesul şi, de ce nu, farmecul boogie-woogie, au venit din zona jazz-ului, aducând cu ei stilul improvizaţiilor şi al bogăţiei sonore a genului. Dar despre asta, în episodul următor…

Şi, pentru că mai tinerii mei cititori şi prieteni nu au „nervii” să asculte doar „vechituri”, iată, în încheiere acestui prim episod, o fericită întâlnire „în stil boogie” a trei „repere” importante în evoluţia rock and roll-ului: John Lee Hooker, Rolling Stones şi Eric Clapton:

Boogie Chillen

sursa foto articol

(va urma)

Posted in Întrebări întrebătoare, Întrebările tinerilor, Dacă doriţi să revedeţi..., Muzichie, Simţul civic | Etichetat , , , , , , , | 8 comentarii

Una albă, alta neagră… sau, mă rog, gri…

s1.220.t1.ro

Astăzi, 20 iulie, Curtea Constituţională a României s-a întrunit pentru a se pronunţa în două cazuri cruciale pentru România: cazul unui cuplu de homosexuali căsătoriţi în Belgia şi care susţineau neconstituţionalitatea art.277 din Codul familiei, considerând că sunt supuşi discriminării prin faptul că în România căsătoria lor nu este recunoscută de lege
şi
constituţionalitatea iniţiativei Coaliţiei pentru protejarea familiei privind organizarea unui referendum pentru modificarea Constituţiei, articolu 48, alin.1, care să definească astfel familia: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”.

Întrucât s-au parcurs toţi paşii necesari, respectiv validarea celor 3 milioane de semnături, depunerea acestora la Parlamentul României, urma avizul de constituţionalitate a Curţii Constituţionale.

Ei bine, astăzi, Curtea Constituţională a decis că iniţiativa Coaliţiei pentru protejarea familiei îndeplineşte condiţiile de exercitare a iniţiativei.

De-acum, decizia privind aprobarea referendumului aparţine Parlamentului, care trebuie să se pronunţe, conform legii, într-o şedinţă a ambelor camere, cu o majoritate simplă (2/3 din totalul membrilor). Coaliţia a propus ca referendumul să se desfăşoare concomitent cu alegerile parlamentare din noiembrie. Aşadar, au mai rămas doar doi paşi până la o decizie istorică a poporului român!

Asta a fost bila albă.

Bila neagră (sau gri, consider eu) a fost amânarea deciziei în cazul cuplului de gay format dintr-un cetăţean român şi unul american de culoare pentru 20 septembrie. Nu cunosc motivele amânării, dar bănuiesc că distinşii membri ai Curţii aşteaptă ori să vadă poziţia Parlamentului vizavi de iniţiativa Coaliţiei, ori aşteaptă o soluţie de compromis, respectiv o modificare a Codului familiei în sensul acceptării parteneriatelor civile, deşi aceasta ar trebui să vină din partea aceluiaşi Parlament şi a Guvernului, fiind vorba despre modificarea unei legi.

Rămâne să ne rugăm ca aleşii să-şi dea seama că în acest moment, funcţie de atitudinea faţă de această problemă extrem de serioasă, depinde chiar viitorul lor politic.
Şi, în final, o consideraţie: spunea avocata celor doi homosexuali că statul este laic şi că nu trebuie să conducă naţiunea în baza unor precepte religioase. I-aş aminti că da, este adevărat, statul este laic, dar că el este chemat să conducă în interesul poporului pe care îl reprezintă, iar poporul acesta nu este laic, ci creştin ! În consecinţă, dacă tot vorbim despre democraţie, aşa cum tot trâmbiţează veşnic apărătorul… democraţiei, însăşi originea cuvântului este δημοκρατίαdemokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere”, respectiv, literal „conducerea de către popor”. Mai studiaţi, domnule Cernea, şi vedeţi de unde şi cum se manifesta „democraţia” şi nu ne mai fluturaţi pe sub nas… pastişa pe care tot încearcă să o bage pe gât oamenilor Uniunea Europeană, între altele şi prin onor guriţa dumneavoastră!

foto

Posted in constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Politichie, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , , , , | 14 comentarii

Se dau două puncte, A şi B, la distanţă egală unul de celălalt… (sau radicalizarea radicalizării radicalizate)

Squareroots

MOTO:

„RADICALIZARE. Spunea ministrul francez de interne că tunisianul s-a radicalizat: s-a lăsat de băutură, citea cărţi religioase şi şi-a lăsat barbă. Nici eu nu fumez, nu beau, am barbă şi ţin o Biblie în sertarul de la cabinet. Sunt radicalizat?” (aşa scria zilele acestea prietenul meu, Răsvan, cu umorul şi ironia sa inegalabilă)

Erdogan şi-a dat o lovitură de stat. Unii i-au zis puci. Deşi a fost mai degrabă un… plici. Prietenii ştiu de ce. Nu ştim însă încă exact cine sunt… prietenii. Sau ştim, dar nu spunem decât în faţa…

Anterior, la Nisa, pe Promenade des anglais, de ziua naţională a Franţei, „fers dès longtemps préparés” au masacrat la propriu 84 de cetăţeni ai mai multor ţări şi au rănit alţi peste două sute, dintre care aproape un sfert se zbat între viaţă şi moarte. Ziarele scriu despre… un camion care a a comis acel masacru, nu un tunisian. Tunisianul e victima unui complex de împrejurări (divorţ, datorii la bancă… apropo, Doamne fereşte să se radicalizeze românii care au datorii la bănci, nu de alta dar sunt o mulţime!)

În Germania, ţara-mumă (fără aluzii la vreo persoană…) pentru toţi islamiştii care au fugit din ţările lor întrucât acolo nu mai e mare lucru de aruncat în aer, un tânăr afgan urcă într-un tren, înarmat „până în dinţi” cu un topor şi un cuţit şi atacă pasagerii. Patru persoane au fost grav rănite, două se află în stare critică, iar alte 20 de persoane au fost rănite şi ele înainte ca poliţia să-l împuşte pe atacator. La percheziţii, în camera tânărului de doar 17 ani s-a găsit un steag ISIS desenat de mână.

Tot în Germania, în urma unei razii a poliţiei au fost arestate 61 de persoane care s-au făcut „vinovate” de postarea unor „mesaje de ură” la adresa isalmiştilor radicali. Preşedintele Hollande n-a fost încă arestat de nimeni pentru că a declarat, incitând la violenţă contra adepţilor… religiei păcii: „Vom continua să îi lovim pe cei care ne atacă.”

În Elveţia, ţara care a avut „curajul” să se opună atât construirii de moschei, cât şi a purtării burka, Jean-Luc Addor, consilier național în cantonul Valais, va fi judecat pentru ironii la adresa unui schimb de focuri într-o moschee din St.Gall (atenţie!, într-un articol scris în 2014 !).

În SUA, acolo unde radicalii islamişti se tem că Trump va ajunge preşedinte şi nu vor mai avea cu cine să „aranjeze ploile” în zonele de conflict ISIS, dar nu se tem de… prostie, oamenii împuşcă, în lipsă de altceva, poliţişti. Radicalizare şi acolo.

În iunie, în suburbia pariziana Magnanville, Larossi Abballa, militant ISIS, ucide cu sânge rece un poliţist şi soţia acestuia, sub ochii copilului.

Nu e destul loc aici pentru a enumera toate evenimentele anului. Mă refer doar la cele… radicalizate.

În ţară, Ponta se radicalizează şi el şi, după ce îi înalţă osanale „pucistului” Erdogan, contestă decizia de retragere a titlului de… dottore. Până la această oră ISIS nu l-a revendicat. De fapt, nu-l mai revendică nimeni. Şi nici nu îl… revindecă…

Atacul de la Nisa a fost revendicat de ISIS.
Atacul din trenul din Germania a fost revendicat de ISIS…
În general, oriunde are loc un atentat, aproape fiecare este revendicat imediat de Statul islamic.
Evident, în numele religiei păcii.

Lovitura de stat eşuată (deocamdată) din Turcia n-a fost revendicată de ISIS. Nici Erdogan n-a fost revendicat de ISIS… Încă…

Nici madam Merkel n-a fost revendicată. Deşi mă aşteptam să o facă măcar sutele de mii de „radicalizaţi” pe care ni i-a făcut cadou în Europa. Ştiţi, genul acela de cadou „cumperi butelie de aragaz cu doar 25 de lei, dar numai la pachet cu un ghiveci cu muşcate. Ghiveciul costă 2500 lei.”

 

Cam asta a fost… „Cronica unei morţi anunţate”… Vorba lui Marquez, „Întodeauna am crezut că numai copiii sunt în stare de orice.

În rest, încercăm să nu ne lăsăm învăţaţi şi noi Marseilleza. Sau măcar versul acela cu „les maîtres de nos destinées…” Greu, căci preşedintele nostru e german şi e preocupat să găsească unde e „linia Maginot”. De data asta cea germană…

 

P.S. Azi noapte am visat că citeam „Excludere şi îmbrăţişare”. Şi, interesant, deşi prima dată nu am observat detaliul, acum cartea avea la final ataşată o hartă. Ciudată hartă… Turcia, Iranul, Irakul, Siria şi Libanul nu mai existau. Toate erau un singur stat. Bine lipit de Rusia. Cu Marea Neagră.

Cred că prea m-am radicalizat şi eu…

NOTĂ: Pentru o viziune mai amplă asupra istoricului şi implicaţiilor tentativei de lovitură de stat din Turcia recomand citirea cu atenţie a materialului lui Şerban.F.Ciuculescu AICI.

Posted in constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Politichie, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară, Ştiri | Etichetat , , , , , , , , , , | 4 comentarii

… „je suis…”

Je Suis Paris

foto

A fost „je suis Charlie”. Acum ni se propune „je suis Nice”. Mâine ni se va propune te miri ce alt „je suis…” Evident, tot însângerat…

Dincolo de sentimentul de solidaritate din spatele expresiei nimeni nu vede realitatea tristă a unui „je ne sais pas que suis-je?” (sau, mă rog, pentru corectitudinea unora „ce que je suis” ;)  )

Ceea ce se şi doreşte, de fapt…

Asta ca să înţelegem mai bine ce înseamnă „multiculturalismul” propus/impus în cancelariile europene…

E dimineaţă şi ştirile curg, curg… Bonne nuit, Europe, bonne nuit madame Merkel, bonne nuit monsieur Hollande, mă bucur că încă… „je suis Roumain” şi le pot spune „bună dimineaţa” românilor mei…

Posted in constatări, Pe gânduri, Politichie, Sare... amară, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , | 6 comentarii

PETRU, PAVEL ŞI APOLO (II) – Astăzi: PETRU

art-aldo-tolino-feature.jpg&w=550&h=388

 

Două precizări:

– în articolele care vor urma despre acei Petru, Pavel şi Apolo din biserica actuală nu fac referire la persoane anume. Deşi, este cât se poate de evident, am câteva în minte. Unde vor şi rămâne…

– greu de găsit un Petru, Pavel sau Apolo 100%. De foarte multe ori se pot observa trăsături ale lui Petru amestecate cu cele ale lui Apolo, sau ale lui Apolo amestecate cu cele ale lui Pavel. După cum se poate vedea şi în relatarea biblică, Pavel şi Petru pot fi cel mult complementari, ei rămânând caractere foarte distincte unul de celălalt.

Aşadar…

PETRU

Petru zilelor noastre e în general destul de rudimentar. El provine dintr-un mediu simplu şi lucrul acesta se vede în felul în care priveşte lucrurile: alb sau negru. Nu exclude nuanţele de gri şi le foloseşte acolo unde îi sunt necesare, dar, în general toate obiectivele îi sunt simplificate. Dacă este pastor, predicile lui sunt în mare parte o explicare simplă, rigidă, cât mai rigidă, a textului biblic. De obicei un fel de „altă traducere”. El vede biserica în termeni oarecum tehnici. Număr de membri, frecvenţă la biserică, disciplină… E direct şi tranşant. De multe ori tranşant în sensul de a „tranşa” nu doar subiectul, ci şi „vinovatul.” Termenii în care judecă lucrurile sunt nenegociabili: „fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” e un deziderat care îl are nu doar pe Dumnezeu ca model, ci şi pe el.

Dacă este lider al unei activităţi din biserică îşi va alege „locotenenţi” după chipul şi asemănarea lui. Petru cel contemporan nu ştie foarte multe. Dar cele pe care le ştie, le ştie bine. El e omul de acţiune şi pentru el biserica este ca atare: loc de acţiune. Şi, cum acţiunea presupune cunoaşterea terenului, asta face. Tatonează întâi, face evaluări, deşi uneori mai încearcă şi marea cu degetul şi atunci, dacă-i reuşeşte, îi spune „intuiţie.” E ordonat şi îi place ordinea. Din păcate, nu întotdeauna în ce-l priveşte. De aceea are nevoie de „locotenenţi”.

Îi plac rapoartele de activitate fiindcă el însuşi se străduieşte să fie activ mereu, fie în practică, fie în teorie. Planifică, formează echipe, „inventează” tot timpul dar mai mereu rămâne în afara acestora, căci, nu-i aşa, comandantul stă pe deal şi urmăreşte lupta! Sau pe corabia din care coboară entuziast doar când vede o perspectivă măreaţă!

Liderul Petru e capabil să facă faţă provocărilor cât timp teoria funcţionează. De aceea reuşeşte să meargă „pe ape” doar atâta vreme cât n-ajung lucrurile să depindă de el. Sau apa la nivelul gâtului…

Petru nu e neapărat egoist, el poate avea în vedere şi binele celor din jur, cu condiţia să fie el în capul listei beneficiarilor.

Deşi, cum am spus, nu ştie multe, uneori îşi dă seama că mai are de învăţat, şi atunci e dispus să mai citească şi altceva în afară de Biblie. Din nefericire nu e foarte creativ, drept pentru care tot ce învaţă e pus tot în „scheme”. Poate de aceea şi înclină spre lucruri deja „schematizate”, ceea ce îl determină să creadă foarte mult în modele. Din această cauză îl vei auzi adesea aducând ca argument ideea că „asta a funcţionat în cutare lor”.

Având în minte ideea „probei în altă parte”, dacă planurile nu-i funcţionează în structura din care face parte, fie ea biserică sau mai sus de atât, el e gata să preia acel model ca să-l „implementeze” în altă parte. Problema este în acest caz că, nefiind creativ, e dependent de „sursa” modelului.

Petru, ca membru simplu al bisericii, nu poate rămâne aşa. El vrea să fie „ceva” mereu. Drept pentru care… îşi va arunca „mrejele” ca să „prindă” adepţi ai ideilor şi intenţiilor sale. Doar a fost pescar… Foarte încrezător în aceste idei şi intenţii e gata să se ia în piept cu oricine (vezi episodul din Matei 16:22). E mereu primul care are ceva de spus, fie în adunări frăţeşti, fie în adunări generale. De regulă, în aceste intervenţii nu va uita să-şi aroge întâietatea… alegerii (Matei 4:18). Se va strădui să genereze mişcări de masă (vezi primul „falanster creştin”, eşuat lamentabil de vreme ce biserica din Ierusalim a avut nevoie de ajutoare pentru a supravieţui mai târziu), pe care nu va reuşi să le controleze ulterior. Dacă e lăsat de capul lui va sfârşi cu el în jos. Răstignit. Indiferent dacă e deja lider…

Şi totuşi, un Petru în zilele noastre poate fi util bisericii. Nu uitaţi, e curajos şi capabil de sacrificiu, convingător în faţa mulţimilor. Şi la el, ca la majoritatea problema e… firea! Ce trebuie făcut?
Ar fi câteva lucruri…

– să i se amintească mereu de unde a pornit şi să i se schimbe orientarea potenţialului (Luca 5:10)
– să fie confruntat energic când îşi depăşeşte statutul (Matei 16:23)
– să nu fie lăsat să scoată „sabia”, nu ca simplă interdicţie, ci şi cu prezentarea consecinţelor (Matei 26:52)
– să i se încredinţeze sarcini care să-l onoreze, chiar dacă îi depăşesc acest statut (Matei 16:18)
– fiindcă e mult prea „încremenit” în propriile judecăţi şi… prejudecăţi, e nevoie uneori să fie confruntat cu ele (vezi faţa de masă legată la colţuri…)
– din când în când e nevoie de câte un „ghiont” ca să se trezească la realitate (vezi episodul din temniţă)
– să i se amintească limitele de competenţă (Galateni 2:7)
– să nu îi fie îngăduite compromisurile şi comportamentele „conjuncturale” (Galateni 2:12 şi mai departe)

sursa foto

Posted in Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Pe gânduri, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , , , | 2 comentarii

PETRU, PAVEL ŞI APOLO (1)

1107981793_2ee0543d75_zfoto

Trebuie să recunosc că aceste gânduri nu-mi dau pace de o bună bucată de vreme. M-am abţinut să scriu despre ele, căci nu voiam nici să supăr pe unii, nici să dau apă la moară altora. Şi totuşi, cred că onest este să spun ce gândesc, bazându-mă pe discernământul fiecăruia…

Am observat că majoritatea oamenilor se feresc din răsputeri să spună ce gândesc. Mai mult, întâlnesc, pe de o parte, oameni care nu doar că nu spun ce gândesc, dar se străduiesc să spună cu totul altceva, de regulă lucruri care să lase o impresie bună, dar care nu scapă atenţiei celor care pot detecta uşor… o mască. Pe de altă parte, sunt acei oameni care nu gândesc ce spun; mulţi dintre ei oarecum „şcoliţi” în a spune ce au gândit alţii. Ei n-au opinii, ei au doar „citate”…

În peisajul acesta un om care nu se sfieşte să spună ce gândeşte apare cel puţin ciudat. Evident, el este cel mai expus, fiindcă trăim într-o societate, din păcate cea bisericească nefiind exclusă, în care am învăţat foarte repede cum se poate profita de orice slăbiciune a celuilalt. Iar a spune sincer ce gândeşti a ajuns astăzi să fie o slăbiciune…

De-a lungul timpului am cunoscut cele mai diverse categorii de creştini, manifestându-se atât în interiorul bisericii, cât şi în afara ei. Unii pastori, alţii doar predicatori, unii lideri ai diverselor activităţi din biserică, alţii simpli membri, creştini aflaţi în poziţii politice, creştini simpli cetăţeni ai urbei.

Mi-a fost dat să observ evoluţia în timp a multora. Dorinţa unora de a fi martori cât mai eficienţi ai lui Cristos în lume, încăpăţânarea altora de a rămâne închistaţi între coperţile Bibliei, unii cu melancolia vremurilor trecute, alţii având viziuni privind viitorul bisericii, lideri care s-au lăsat purtaţi de valuri străine.

Am avut parte de replici sau observaţii referitoare la calitatea unor predicatori sau păstori, de toate felurile.

Articolul lui Vasi Duma referitor la tipurile de predicatori, un articol categoric incomplet, pe care l-am publicat recent aici în Cetate, a fost ca o foarte ciudată deschidere a unei şi mai ciudate „cutii a Pandorei”.

Cred că nu este greu de dedus din înşiruirea celor trei nume că avem de-a face cu trei tipuri de creştini pe care ni-i pune provocator în faţă Scriptura. Evident, este vorba despre creştini care ocupă sau au dorinţa de a ocupa poziţii de lideri, fie ei doar spirituali (dar ce lider din biserică n-ar trebui să fie spiritual… iată un deziderat tot mai dificil…), în biserica lui Cristos.

Bineînţeles, rândurile ce urmează nu constituie o lucrare cu pretenţii pe marginea subiectului pe care şi-l propune. Este de la sine înţeles că nu va fi nici o tratare exhaustivă a subiectului. El se vrea doar o înşiruire de observaţii şi întrebări izvorâte din experienţa anilor petrecuţi în biserică şi din interacţiunea cu mai toate categoriile de creştini menţionate.

Precizez încă o dată un lucru pe care l-am subliniat adeseori: nu sunt un teolog, nu sunt specialist în studii biblice, dar sunt un creştin care crede că este de datoria lui să observe şi să se pronunţe, indiferent că este vorba despre lucruri pozitive sau negative.

Şi, fiindcă tot am folosit încă din titlu trei nume ale unor personaje biblice, chiar dacă unele mai mult sau mai puţin importante în economia lui Dumnezeu decât altele, cred că ar fi indicat ca, din punctul meu de vedere, să le descriu puţin, aşa cum le-am perceput eu de-a lungul timpului. Veţi înţelege de ce fac acest lucru…

Petru

Pescarul născut în Betsaida, dar locuind ulterior în Capernaum, adus la Isus de către fratele său, Andrei, conform relatărilor lui Luca, sau chemat personal de Isus, conform lui Matei. Un om simplu, dar impulsiv, gata să scoată sabia ca să-L apere pe Isus, dar fricos şi dependent de circumstanţe, uneori egoist (vezi episodul colibelor de pe „Muntele schimbării la faţă”), alteori altruist (vezi atitudinea faţă de ologul de la poarta „Frumoasă”), suficient de încăpăţânat în a-şi apăra credinţa, dar şi alunecos când e vorba de tradiţii, tranşant când e vorba de întrebările altora şi mai puţin când e vorba de ale sale, gata să devină lider, dar „jucând la două capete” când acest lucru e pus în pericol (vezi episodul din Galateni 2:11-13), inabil în gestionarea lucrurilor materiale, deşi dur cu cei ce încearcă să trişeze (vezi încercarea primei „gospodăriri deobşte” şi episodul Anania şi Safira), cu o evoluţie „greoaie” pe calea credinţei, aproape mereu între abandon şi sacrificiu…
Complex personaj.

Pavel

Fascinant om. Greu să nu-l admiri şi să rămâi obiectiv în a-l înţelege. Cult şi cultivat. Omul pentru care experienţa Damascului a cântărit mult mai mult decât au cântărit cei trei ani ai celorlalţi apostoli cu Domnul. Un om devotat cauzei, fie că era vorba de stârpirea creştinilor, fie că a fost vorba, după convertire, de ducerea Evangheliei în toate locurile posibile. Diplomat şi cu mari abilităţi de a negocia. Persuasiv până la iritare uneori, tranşant sau capabil să transmită decizia interlocutorului, extrem de inteligent în a nu se arunca în luptă fără a se supune unei aprofundate pregătiri şi informări (vezi perioadele din casa lui Anania, după convertire, anii petrecuţi în pustiul Arabiei şi retragerea din Tars), dar plin de curaj şi încredere când cunoaşterea îi este completată de încredinţarea Duhului, responsabil cu ceilalţi, dar şi cu sine (vezi modul în care se întreţine singur), Pavel se arată şi foarte preocupat de ceilalţi incapabili să se susţină. Interlocutor redutabil indiferent de categoria socială sau culturală cu care intră în contact, greu de contrazis datorită unui bagaj de cunoştinţe mult peste media celorlalţi, bun psiholog, dar refuzând să facă din asta o armă (vezi refuzarea lui Marcu şi alegerea ulterioară). Suficient de onest cu sine în a nu-şi aroga „leadership-uri” totalitare, dar atent în a nu-i scăpa erorile apărute în acelaşi „leadership” încredinţat altora, capabil să mustre, dar şi să aprecieze. Greu să-i găseşti alte defecte decât cele pe care şi le asumă cu sinceritate şi regret. Poate doar o lipsă de prudenţă în încrederea acordată unora. Un portret minimal şi mult prea incomplet pentru un asemenea personaj fascinant.

Apolo

Iudeul educat în Alexandria, partizan al învăţăturilor lui Ioan Botezătorul, pare un personaj destul de controversat, cu o apariţie episodică în relatările Noului Testament, dar cu implicaţii serioase în evoluţia Bisericii, Apolo pare să fi beneficiat de oportunitatea educaţională oferită de o metropolă precum Alexandria. În primul rând în privinţa educaţiei iudaice, căci era recunoscut drept „tare în Scripturi”, dar şi în ce priveşte una dintre calităţile mult apreciate în vremea sa, elocinţa. Genul de persoană care cucereşte până la partizanat (vezi episodul din Corint), fructificând oportunităţile şi tranşant în a şi le conserva (vezi refuzul de a reveni din Efes). Pare a fi acel tip de lider care îşi face uşor adepţi, dar pe care nu ezită să-i părăsească când întâietatea îi este pusă în pericol. Capabil să se adapteze unui anumit gen de „auditoriu” şi, pare-se, nu foarte dispus să lucreze în echipă dacă nu este el liderul. În general arată ca omul de care te poţi folosi în anumite limite de timp şi consistenţă. Ar fi fost extrem de interesant să cunoaştem care a fost poziţia adoptată la crearea „partidelor” din biserica celor din Corint. Din păcate nu am cunoştinţă să existe prea multe detalii, căci asta ne-ar fi creionat mai bine caracterul, nu doar capacităţile sale menţionate până aici.
Poate pentru unii Apolo apare ca un personaj de remarcat. Personal îl consider mai degrabă, cum spuneam, controversat. Şi totuşi, unul care merită luat în considerare…

 

Evident, sunt multe alte personaje fascinante, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ, în Biblie. M-am oprit însă la acestea trei pentru că în conjunctura actuală în care se află bisericile noastre acestea trei par a fi cele mai întâlnite. Bineînţeles, nu ducem lipsă de Iude, după cum nu ducem lipsă (deşi mult mai puţini, din păcate!) de cei precum Ioan, apostolul iubirii. Dar trăiesc tot mai mult cu impresia că cele două tipuri de personaje, Ioan şi Iuda, deşi n-au dispărut cu totul, au câştigat o anume capacitate de a disimula, lucru care-i face ocazional vizibili.

Trecând de la impresii şi descrieri personale, aş întreba direct:
câţi Petru, Pavel şi Apolo vedeţi în biserică atunci când priviţi cu atenţie în jur?

Întreb fiindcă în episoadele următoare voi încerca să descriu cam cum arată şi cum se comportă în biserica actuală contemporanii Petru, Pavel şi Apolo…

(va urma)

Posted in Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Pe gânduri, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , , , | 5 comentarii

CÂTE TIPURI DE PREDICATORI EXISTĂ ? – guest post VASI DUMA

angry-preacherfoto

Un text lucid, aparent (doar aparent!) ironic, o radiografie incompletă (ah, cât efort să-mi ţin degetele cuminţi şi departe de tastatură!), deşi suficientă pentru cei ce au capacitatea de a privi în spatele tabloului şi de a asculta dincolo de vorbe…
Şi totuşi, un text necesar într-o lume în care varietate poate să însemne şi… variaţii pe aceeaşi temă.
Mulţumesc, Vasi Duma!

Câte tipuri de predicatori există?

Dumnezeu știe! Cred că nu este cinstită și corectă o clasificare a predicatorilor – mare, mic etc – dar, în același timp, cred că este util să ai un inventar sau… la ce bun să știi ce feluri de predicatori sunt? Un timp de idolatrizare, un derapaj de atașament, o denaturare a proclamării Evanghelie precum și alte „nedreptăți” m-au făcut să portretizez – inexact, binențeles – predicatorul de pe ecrane.

Iată ce îmi sare mie în ochi („bârna frate, scoate bârna!”):

Predicatorul alintător. Vorbește cald, pe teme de zi cu zi, folosește mult experiența lui de viață, cum îi vorbește Domnul, cum l-a scăpat Domnul, cum l-a vindecat Domnul, cum îl călăuzește Domnul… te face să te gândești că el este special în ochii Domnului și că nu are altceva de făcut Domnul decât să se ocupe de el. Are priză la public, este cel mai căutat pe youtube, are sclipiri de moment, şi, chiar dacă nu scoate nimic din textul citit (hermeneutica textului este o disciplină străină pentru el), reușește mereu să captiveze publicul, de la cei mai puțin învățați până la cei cu educație. Este moralizator, stoic, sfătos, cu o teologie a experiențelor de viață… ți-e drag să-l asculți, mai ales că, datorită lipsei de educație teologică temeinică (de obicei nu vine dinspre teologie ci are „altă meserie”) are mereu certitudini puternice, construiește din mers o teologie de stradă, de apartament, o teologie pentru toate vârstele. Ai senzația că ești mereu la o oră de dirigenție. După câte observ eu acest tip de propovăduitor are șanse mari să rămână în topul celor mai ascultați predicatori.

Predicatorul profet. Are alura de Ezechiel, de Ilie, combină excelent stilul lui declamator cu informația. Știe, sau te face să crezi că știe cum stau lucrurile, oferă profeții credibile, spune Amin foarte hotărât și este urmat cu supușenie de ascultătorii lui… de obicei,  unii sunt dispuși să vină de la mulți kilometri, chiar din țări străine, să audă înțelepciunea…,  lucru ce îi consolidează, chiar și în proprii lui ochi, ideea că este indispensabil trezirii spirituale din locul lui, din țara lui, din lumea întreagă… Publică, are fani, are de obicei educație, complexează uneori publicul prin câte știe și de fiecare dată când face chemare ai impresia că cerul coboară și soarta ți-e pecetluită definitiv dacă nu ieși în față.  Ferm, cu gesturi tranșante, cu multe idei apocaliptice, acest predicator va fi mereu un etalon de slujire, un model pentru seminariști, un exemplu de urmat (uneori indiferent de etică), un brand; ca profet va rămâne mereu sus, fluturând steagul Evangheliei până la ultima lui suflare. Un detaliu am mai văzut: îi plac cifrele (câți sunt în sală, câți botează, câți…) și este prins, mai devreme sau mai târziu într-un „scandal” mediatic.

Predicatorul pedagog. Te plictisește de mori, dar spune lucruri adânci. Știe ce înseamnă un text, dar are mereu o tactică, o metodologie ocolitoare care îți răpește foarte greu timpul și, până să ajungă la concluziile finale, ești terminat. Bătrânii cască, tinerii se foiesc dar… lucru evident, unii sunt ahtiați să-l vadă cum abordează lucrurile, cum va săpa în text, cum va pune în logica discursului toate chițibușurile, cum va despica firul în patru, în șase… Denunță termeni tehnici, pomenește controverse și apelează la textul original, iar la acest capitol te face să crezi că înțelege intenția originală a lui Pavel, pentru că, nu-i așa, cunoaște textul grecesc. Un lucru remarcabil nu trebuie ocolit: te scoate din rutina definițiilor gata confecționate, te eliberează de prejudecăți, lucru greu de admis pentru ascultătorul mediocru.Vorbește sacadat, monoton, nu vrea să ridice tonul sau să devină orator, vrea să rămâne ce este: profesor! Cum e greu să faci din amvon catedră acest predicator va avea mereu un public restrâns și educat. Atât.

Predicatorul zelos. Mereu îl auzi răgușit. Țipatul nu face parte dintr-o strategie secretă, ci omul cu pricina chiar este convins că trebuie întinse corzile la maxim. Inclusiv cele vocale. Cum să vestești adevăruri veșnice fără lacrimi, sudoare și țipăt. Un lucru îmbucurător este că îți retează confortul, pe care tu ascultător pasiv îl cauți deîndată ce te așezi pe bancă; n-ai șanse de ațipire, de reflecție, de meditație deoarece mesajul e tare, dur, abraziv și mereu ești somat și dacă nu ești îngrijorat de soarta ta eternă, ai șanse să te îngrijorezi de soarta lui, a predicatorului, te îngrijorează venele inflamate de lângă gulerul cămășii, roșeata din obrajii lui, ochii ușor injectați cu sânge… te rogi să-l țină Domnul, să nu plesnează ceva, să termine predica în siguranță. „Fii tunetului” e expresia ce trădează că nu ne putem permite a vesti Evanghelia fără foc și pară. Predicatorul acesta, nu vă vine să credeți, încă are succes!

Predicatorul dogmatic. După ce asculți predica lui, rămâne o singură concluzie: ori ești de acord cu el, ori ești eretic. De obicei văd aceasta la predicatorul novice, proaspăt absolvent. El a studiat, a fost mentorat, a găsit o „teologie biblică” și tot ce predică se conformează sistemului său. Predică ce predică și nu se poate abține să nu pomenească reformatorul său preferat, liderul lui spiritual preferat sau ziua lui preferată. Dragostea e în subtextul adevărului, primează adevărul glacial al doctrinei creștine (în 4 puncte, în 7 puncte…). Dacă ascultătorii sunt din altă confesiune creștină trebuie aduși pe cale prin demolarea „biblică” a confesiunii respective. După o carieră de predicare dogmatică și doar pe subiecte de ,,”doctrină curată” prevăd în final că va rămâne în biserică un singur ascultător fidel: predicatorul însuși.

Tot ce am scris este după îndemnul eclesiastic „ce am văzut sub soare”; cum stau lucrurile în realitate nu pot pricepe, de aceea nu voi face niciodată din categorisiri și inventare certitudini ultime.

Posted in Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, De-ale păstorului..., Guest post, Mioritice, Zâmbet sau rictus? | Etichetat , , , , , | 16 comentarii

Câte ceva despre un soi de… cârtiţă

Există multe animale ciudate pe planeta aceasta. Te întrebi uneori dacă nu cumva unele dintre ele sunt o exprimare a umorului căruia i-a dat frâu liber Dumnezeu în Creaţie… Te poţi gândi de ce o fi creat girafa, ce-o fi avut cu nasul elefantului sau cu proporţia picioarelor cangurului, ca să dau doar câteva exemple.

Mă tot gândesc  de o vreme la ce le spunea Pavel prezbiterilor din Efes: Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma?

Ei bine, deşi vremea „lupilor” n-a trecut, astăzi vă voi scrie despre o creatură mult mai periculoasă, deşi nu la fel de sângeroasă precum lupul:

CÂRTIŢA

cârtiţa

foto (am ales o fotografie cu o cârtiţă aparent mai simpatică, deşi, recunosc, nu-mi sunt deloc simpatice cârtiţele la care mă gândesc…)

N-am să mai fac trimitere la lumea în care trăiesc, căci avea dreptate bunul meu prieten Răsvan când spunea că oamenii o să creadă că trăiesc într-o junglă, ceea ce e departe de adevăr, ci am să vă amintesc câteva caracteristici ale acestui mamifer, convins fiind că similitudinile şi… aplicaţiile le veţi găsi şi singuri. Poate, pe alocuri am să vă dau o mână de ajutor.

Aşadar…

Majoritatea dintre noi nu ştim despre cârtiţă mai mult decât că… sapă! Unii avem poate impresia că singurul scop pentru care sapă este să ajungă să-şi formeze un culcuş. E cât se poate de adevărat, dar ceea ce ne scapă multora este că ea sapă pentru asta o reţea foarte complicată de galerii. Unii au avansat ideea că rostul acestora e să-i ofere mai multe căi de scăpare. Alţii, că rostul lor ar fi să-i ofere mai multe căi de acces la acel culcuş visat. Ştiu eu? Poate că ar trebui să ne gândim şi la ideea că multe dintre galerii sunt menite să… deruteze. Oricum, ceea ce n-ar trebui să omitem atunci când ne gândim la felul în care sapă cârtiţa este faptul că… lasă urme. Muşuroaiele. E drept, cârtiţa la care mă gândesc ar vrea ca acele muşuroaie să apară şi să fie considerate… realizări. Construcţii. Şi mulţi cad în capcana asta şi le privesc ca atare. „De ce eşti rău şi spui că sapă? Tu nu vezi ce muşuroaie frumoase face?” Aşa o fi? Cu siguranţă că ne vom schimba impresia cu prima ocazie când ne vom împiedica de o asemenea „construcţie”…

Dar… ce mai ştim despre cârtiţe? Păi, de exemplu, că au auzul şi mirosul foarte fin. E nevoie să spun că ştiu şi să profite de calităţile acestea? Dar cum să nu profiţi când poţi mirosi orice… oportunitate. Oportunitate de ce? Ei, să nu fim naivi! Poate fi vorba de un… culcuş mai comod. A, că acel culcuş se poate numi şi altfel… Dar, vorba cuiva… „să nu dramatizăm”!

Cu auzul e o altă poveste. „Am auzit că…” e de obicei introducerea cu care se începe… o nouă galerie. În care e foarte probabil că dacă intri, te rătăceşti. Ceea ce şi-a dorit, de fapt, cârtiţa. Dar nu e doar asta. Auzul o ajută pe cârtiţă să sesizeze pericolul. Poate de aceea e foarte înclinată să tragă cu urechea. Iar pentru asta nu se sfieşte să colinde toate galeriile. Şi poate că nu doar atât. Poate şi alte culcuşuri. Nu strică, dacă eşti o cârtiţă serioasă şi ştii ce vrei, să-şi faci chiar o echipă. Dar pentru asta trebuie să înveţi să-ţi pleci urechea la orice nemulţumire, la orice plângere şi strâmbare din nas. Şi, cum scriam mai sus, să ai şi mirosul dezvoltat.

Ce mai aflăm ? Aflăm că, stăpânită mereu de nevoia și pofta de mâncare, cârtiţa mănâncă orice vietate pe care o găsește săpând în pământ sau mai rar pe suprafața solului. Cu alte cuvinte… fără concurenţă! „Dacă vrei să sapi şi să-ţi găseşti un culcuş mai bun şi tu, te rog, nu pe «terenul meu»!” Destul de dur, (dar oare nu e dură realitatea?), luptele între cârtiţe sfârşesc adesea prin mâncatul învinsului. În fond, lupta pentru un culcuş nu e o joacă! Totuşi, de reţinut faptul că o cârtiţă mănâncă nu doar ce învinge. Deşi are gheare foarte puternice, în luptă le foloseşte mai rar şi, în general, luptă doar când se simte ameninţată. În rest, ghearele rămân „arma” principală pentru… săpat. Dar, apropo de pofta (de mâncare) a cârtiţelor. Am citit undeva că ţinute la post, fără hrană, mor de inaniție în numai 8-12 ore. Mă gândesc că o fi valabil şi postul altora, nu neapărat al lor. Dar asta nu în lumea animală. Oricum, de reţinut şi faptul că, dacă vrei să scapi de o cârtiţă, e bine să n-o hrăneşti! Înţelegeţi ce vreau să spun?…

Bun, ar mai fi multe de spus, dar, dacă e să ne oprim aici, cu ce informaţii ne-am ales. Păi, să recapitulăm:

– cârtiţa e specialistă în… săpat;
– e capabilă de proiecte aparent măreţe, deşi ele nu sunt decât nişte galerii menite să-i faciliteze accesul la un „culcuş”;
– lasă în urmă, ca semn al activităţii, „construcţii” numite muşuroaie;
– are auzul şi mirosul foarte bun, de unde şi capacitatea de a fi mereu informată şi gata să profite de orice oportunitate;
– e flămândă mereu;
– cârtiţele, când ajung în conflict, se mănâncă între ele (de reţinut!);
– are gheare foarte ascuţite, deci sunt periculoase;

Ei, şi-atunci, cu atâtea calităţi, să te mai miri că în general cârtiţa se consideră un cvasi-specialist?

Totuşi, să nu uităm: se poate scăpa de o cârtiţă prin post. Eu zic că nu doar al cârtiţei… Dar, fiindcă eu sunt o fire… blajină, mă întreb dacă nu există metode de domesticire? De ce să scapi neapărat de ea? În fond, la atâtea calităţi cârtiţa ar putea fi chiar folositoare. Cu condiţia să nu ţină neapărat să fie… regele muşuroaielor!

 

Posted in Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Povestioare cu... mâlc | 5 comentarii

Dulcele amar sau amarul dulce?

pionulfoto

Un drag frate mai tânăr din biserica al cărei membru sunt scria zilele acestea câteva rânduri de încurajare pentru mai tinerii lui fraţi din biserică, Gânduri frumoase, menite să încurajeze la gândul revenirii Domnului, în ziua Sărbătorii Înălţării. O frază mi-a atras însă atenţia:

„Atunci când crezi mesajul Lui, ai două posibilităţi : fie mergi şi răspândeşti vestea bună, îţi asumi mai întâi amărăciunea din trăirea cu El şi pentru El, ca mai apoi la final să simţi dulceaţa Cerului, fie cauţi dulceaţa vieţii, trăind pentru tine, ca mai apoi la final să simţi amărăciunea despărţirii de El.”

Am citit zilele acestea seria de articole scrise de prietenul meu, Răsvan, despre Ionatan Piroşca. Am fost impresionat într-un mod foarte personal de cele citite…

Ionatan a suferit mult şi pentru multe…

Apoi, tot în aceste zile am aflat despre problemele pe care le are un alt frate şi prieten drag. Lucrează într-o multinaţională şi se confruntă cu lipsa de competenţă, de omenie, de bun simţ chiar. Am stat de vorbă cu el. Un om care a trecut prin văi întunecate în viaţă, unele dintre ele „săpate” chiar de oameni care se considerau… fraţi.

Primesc apoi un comentariu de la vechiul nostru frate şi prieten, Walden, de fapt un articol scris de un enigmatic (pentru mine) Dan H., şi care vorbeşte despre degradarea unei generaţii…

Tot în aceste zile „mă cert” cu o altă soră şi prietenă pe o reţea de socializare fiindcă promova, în baza unei revolte personale în parte justificată, dar umbrită de un partizanat mai mult decât păgubos, o pagină plină de inepţii în care mai lipseşte să fie făcut Dumnezeu complice al Noii Ordini Mondiale! Supărarea ei se datorează lucrurilor care se întâmplă în ţară, deşi ea trăieşte acum în afara ei. E, totuşi, româncă şi asta o face să ia atitudine…

Iar astăzi citesc despre problemele grave cu care se confruntă Răsvan în spitalul în care lucrează. Este incredibil ce se petrece în acel colţ de ţară, mai ales că nu este prima oară când Răsvan îmi povesteşte astfel de „filme de groază” în care e nevoit să trăiască.

Nu în ultimul rând, am vizionat şi eu filmuleţul „horror” cu ceremonia inaugurării tunelului Gotthard. Am oferit link-ul doar la o parte din această ceremonie, căci e greu de suportat în întregime tot acel ritual satanic (cei care aveţi nervii mai tari şi răbdare suficientă, puteţi urmări întreaga ceremonie pe Youtube – nu dau link-ul dintr-un sentiment de scârbă…)

Iar „cireaşa de pe tort” vine odată cu atacul terorist din Tel Aviv, la care, trist, lumea nu mai strigă „Je suis Tel Aviv”, cum striga „Je suis Charlie”…

Închei această înşiruire de evenimente recente în care m-am simţit mai mult decât implicat în săptămâna care se încheie, amintind celor care mă cunosc că nici viaţa pe care am trăit-o n-a fost una chiar… uşoară.

De ce toate acestea?

Fiindcă rândurile scrise de tânărul meu frate şi citate la începutul articolului acesta mă frământă şi acum.

În lumea aceasta care pare lovită de turbare trăim şi noi, cei care suntem copiii Domnului. Trăim cu Domnul şi pentru Domnul. Cel mai probabil cu zilele din urmă foarte aproape, dacă nu chiar în curgerea lor.

Dar…

Încape în această experienţă „amărăciunea”?

Este amărăciunea mai copleşitoare decât bucuria?

Ce înseamnă bucuria de a trăi cu şi pentru Domnul?

Dacă bucuria şi amărăciunea pot coexista în viaţa unui creştin, cât de mult se influenţează una pe alta?

Este bucuria trăirii cu şi pentru Domnul un „drog” pentru creştin, unul care îl ajută să supravieţuiască într-o lume străină, iar „amărăciunea” acel duş rece care îl trezeşte la realitatea copleşitoare din jur?

Nu cumva ar trebui să gândim puţin mai profund la acel „Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” şi să-l privim ca un îndemn la schimbarea perspectivei din care ne uităm la viaţa pe care o trăim? Scriam cândva un gând: „privit din groapă cerul pare mult mai albastru…” E oare aşa?

Poate că asta a fost intenţia fratelui meu, când a scris acele rânduri…

Şi totuşi, ce facem cu acel „îţi asumi mai întâi amărăciunea din trăirea cu El şi pentru El”? Dincolo de o exprimare nefericită sau incorect aleasă, nu stă cumva o boală de care suferim şi care ne costă pasivitatea pe care o „pansăm” cu versete încurajatoare, care nu au însă decât un efect „placebo”?

Posted in Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Simţul civic, Trecător prin lume, Ştiri | Etichetat , , , , , , , | 9 comentarii

Când justiţia îşi face datoria…

ana-maria-nedelcu

Poate că vă amintiţi că scriam cu câteva vreme înainte despre situaţia dramatică a mamei românce refugiată din Canada în România, împreună cu copilul ei. Eram atunci revoltat că pentru situaţia acestei mame disperate niciunul dintre „titanii” atât de vocali în cazul Bodnariu n-a mişcat un deget. Iată însă că justiţia română, după ce în prima instanţă a mers până la a o trimite în arest pe această femeie necăjită, a făcut dreptate. Rămâne de văzut cum îşi va apăra România în continuare cetăţenii…

Citiţi mai multe AICI.

 

Posted in constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Simţul civic, Ştiri | 3 comentarii

Într-adevăr, Cerul nu e atât de departe

Da, se pare că aşa este! Cum altfel s-ar explica încrederea pe care am avut-o sâmbătă?

„Am informaţii directe privind vremea sâmbătă seara. Cei de la meteo spun că nu va ploua decât pe la ora 23. Ce facem cu spectacolul, Vasi dragă?”

„Îl facem afară!” Scurt şi la obiect.

Am comunicat mai departe tuturor celor implicaţi, echipei de organizare, echipei de sonorizare şi mai ales artiştilor invitaţi. Cu convingerea că nu va ploua, deşi de săptămâni bune vremea în Arad a fost mai capricioasă ca niciodată. Au fost zile în care am plecat din faţa blocului pe o ploaie zdravănă de vară, pentru ca la doar 3 minute de condus maşina să mă trezesc în plin soare arzător. Ceva (sau Cineva?) îmi spunea că nu avem de ce să ne temem de ploaie…

Ah, am omis să vă spun despre ce era vorba!

Vă amintiţi, probabil, ce scriam acum câteva zile

Şi s-a întâmplat!

Sâmbătă, 4 iunie, am organizat în parcarea bisericii un concert de muzică sub titlul „Cerul nu este atât de departe”. Invitaţi, Cristian Cazacu şi prietenii, Cătălin Ciuculescu Band şi Golgota Praise (grupul de închinare al bisericii). Evident, amfitrion şi vorbitor, pastorul bisericii, Vasi Duma.
Un eveniment care a fost înscris şi în prima ediţie a festivalului internaţional al muzicii de stradă Arad, „hARmony” !

A fost ceva deosebit, şi nu spun acest lucru fiindcă am organizat noi evenimentul. A fost deosebit şi pentru că acest concert se desfăşura nu doar în condiţii meteo instabile, cum scriam mai sus, ci şi pentru că era chiar în preziua alegerilor locale. Ni s-a cerut chiar, atunci când am solicitat aprobarea pentru organizarea concertului să fim atenţi să evităm orice fel de conotaţii politice. Ştiam că nu este cazul, deşi prietenul şi fratele meu Cristian Cazacu este un artist cu o pronunţată implicare civică. Nu mai vorbesc că unul dintre „şlagărele” care l-au făcut celebru se intitulează „Nouă ne pasă”, exact sloganul confiscat de unul dintre candidaţii locali la conducerea Primăriei!

Cum a fost… veţi putea vedea din albumul foto pe care îl ataşez acestei postări (mă veţi ierta, cu siguranţă, că nu le-am ordonat după vreun criteriu anume). Sunt multe detalii sugestive în fotografiile pe care le-am primit prin bunăvoinţa fratelui Marius Perea, membru în biserica noastră, şi a fratelui Corneliu Rotar, cel care conduce blogul Aradul evanghelic. Le veţi observa, cu siguranţă.

Aşa că nu vă voi povesti alte lucruri. Cu excepţia unui amănunt…

Aşteptam acasă să vină să mă ia cu maşina fratele meu, Ovidiu, liderul grupului de închinare, care locuieşte la peste 15 kilometri de Arad (maşina mea fiind defectă). Îl rugasem să mă sune când intră în Arad. Aşteptam, privind pe geam cum plouă cu găleata în cartierul în care locuiesc. Nori negri şi la o altitudine foarte mică se buluceau deasupra. Nici măcar nu mă gândeam dacă plouă sau nu în cartierul din partea opusă a Aradului, unde e localizată biserica Golgota.

Sună telefonul.

„Eşti gata? Acum intru în Arad. Omule, pe aici plouă cu găleata, la voi cum e?”, îmi spune Ovidiu.

„Cum să fie, plouă de rupe”, îi spun eu. „Dar, stai liniştit, ţi-am zis că n-o să plouă în Bujac (cartierul unde este biserica)”.

„Păi, l-am sunat pe Claudiu (sunetistul), şi mi-a spus că acolo n-a căzut nici măcar un strop!”

Am plecat din faţa blocului cu Ovidiu pe o ploaie zdravănă. Când ne-am apropiat de zona bisericii… într-adevăr, strop de ploaie!

Şi, ca să închei, n-a plouat nici măcar la miezul nopţii, atunci când am terminat de strâns instalaţia de sonorizare şi de demontat şi depozitat scena!

Asta a fost una dintre minunile din ziua concertului. Un cer plin de nori, foarte aproape, şi… un Cer care n-a fost deloc departe!

P.S. Voi reveni cu detalii. Neapărat! Bunii mei prieteni, Cristian Cazacu, Cătălin Ciuculescu şi fraţii lui (Band-ul:) ), fraţii Kui, mai noii mei prieteni, Claudiu Păltinean şi Narcis Roşca merită câteva relatări mai ample! Un amănunt: pentru a vedea toate fotografiile la dimensiune normală, faceţi click pe prima fotografie, nu pe primul montaj foto:)

13321631_10154213722947453_7300727242910679254_n

Şi totul a fost gata la timp! Mulţumiri speciale celor doi „sunetişti”: Claudiu Păltinean şi Narcis Roşca, adevăraţi profesionişti !

Posted in Amintiri, Biserica, Frumuseţi, Muzichie, Ştiri | Etichetat , , , , , | 7 comentarii

Cine spune când e destul?

Astăzi, când am aflat vestea despre întoarcerea copiilor familiei Bodnariu acasă, primul gând care mi-a trecut prin cap a fost cam aşa: „oare când vor învăţa copii Mei minte că pentru credincios nu există o armă mai puternică decât rugăciunea?” E limpede că n-a fost gândul meu…

Şi mi-am amintit aproape instantaneu un cântec al celor de la Gaither Vocal Band. Poate că vi se va părea un cântec prea… zglobiu. Dar cum să fii altfel când îţi saltă inima de bucurie!

Iar pentru cei care sunt capabili să gândească dincolo de amvoane, versete, lozinci şi slogane, am ataşat şi textul. Cu adevărat, atunci e destul când spune Isus!

The disciples met a storm on the boat that night
We’re going down they cried.
But they had forgotten that Jesus said
„We’re going to the other side.”
The Master arose and spoke to the wind
And they saw the storm obey
Jesus said „It’s enough” and it went away.

When Jesus speaks peace to my situation
All my sorrows have to flee
I know He is aware and He really cares
About all that pertains to me.
I’ve had my share of troubles and trials
Sometimes the going gets rough.
But when Jesus says „It’s enough”, it’ll be enough.

The lame man lay by the pool of Bethesda
With no one to help him in.
So when Jesus came along, how could that man know
He’d met life’s truest friend.
The Master said „Son, would you be made whole?”
And it wasn’t just idle talk
Jesus said „It’s enough” and he leaped and walked.

When Jesus speaks peace to my situation
All my sorrows have to flee
I know He is aware and He really cares
About all that pertains to me.
I’ve had my share of troubles and trials
Sometimes the going gets rough.
But when Jesus says „It’s enough”, it’ll be enough.

Sunt multe lucruri de învăţat din situaţia aceasta… Eu, de exemplu, am învăţat că şi „înjurăturile” fraţilor te pot convinge să faci ceea ce te încredinţează Domnul că e bine…

Şi… ce bine ar fi ca mai mult decât ceea ce vrem noi să învăţăm, să învăţăm ce vrea Domnul !

 

 

Posted in Biserica, Frumuseţi, Jurnal de luptă şi... de pace, Odăiţa rugăciunii, Smile..., Ştiri | Etichetat , , , , | Un comentariu

Când Iaru… Cernea şi nu Gâ(n)dea…

go-back-theres-something-went-wrong-something-went-wrong-2523134sursa

Emil Cioran spunea că „prostia este suferinţa nedureroasă a inteligenţei.” Nu e prima oară când mă trezesc contrazicându-mă (evident, în gând) cu Cioran. Cum să fie nedureroasă prostia? Păi, nu l-o fi durând pe „bolnav”, dar, Doamne, ce-i mai doare pe cei din jur!
Mi-am amintit ce spunea şi Moisil despre acelaşi subiect. Zicea marele nostru om că „numai prostia poate să nu aibă intermitenţe.” Şi, dacă adăugăm la asta şi ceea ce spunea Napoleon, cum că în politică prostia nu e neapărat un handicap… gata, ne-am creat deja un tablou despre ceea ce se petrece legat de subiectul la care vreau să vă atrag atenţia astăzi…

Mărturisesc (sper să nu fie în Cetate mulţi dezamăgiţi din cauza asta!) că urmăresc Antena3 doar dacă se petrece ceva deosebit acolo. În general am oroare de „răspopitul” atoateştiutor şi de majoritatea celor de acolo. Şi totuşi, se întâmplă uneori să fiu nevoit să urmăresc câte o emisiune datorită interesului pe care îl am pentru subiect sau pentru prestaţia unui anume invitat.

Cum în aceste zile se desfăşoară o adevărată bătălie mediatică pe marginea iniţiativei Coaliţiei pentru familie şi cum am fost şi sunt parte activă în acest demers, aflând despre o dezbatere între susţinători şi opozanţi ai acestui demers civic, m-am decis să sacrific „o felie” de timp din cel şi aşa foarte drămuit pe care îl am şi să urmăresc acea emisiune.

N-a fost o prea fericită opţiune. Căci n-am reuşit decât să mă enervez. Este incalificabil felul în care se răspunde la argumentele articulate ale celor din partea Coaliţiei de către cei ce se opun iniţiativei. Este greu de digerat să-l auzi pe Remus Cernea, acest vajnic apărător al unei anomalii umane, lansând lozinci penibile despre democraţie, despre dreptul minoritarului, despre „asuprirea” homofobă şi alte aberaţii de acest gen. Mă întrebam, la ideea susţinută de el, cum că trebuie să se ţină cont în democraţie şi de dreptul celui aflat în minoritate, cum ar fi dacă o minoritate din categoria conducătorilor auto din ţara asta ar vrea să circule pe partea stângă a şoselelor? Că doar aşa se circulă în ţări avansate, „mai democratice”, precum Anglia sau Australia! Ce facem în acest caz? Dăm dreptul şi minorităţii, sau majoritatea impune regula? Chiar aş fi curios cum ar răspunde la o asemenea întrebare. Evident, în curtea proprie, într-un poligon izolat, orice şofer poate circula pe ce parte doreşte. Asta nu-l împiedică nimeni. Dar nu pe şoselele unde majoritatea circulă pe dreapta, nu? Ca să nu mai vorbim despre alte pretenţii pe care le vor diverse alte minorităţi din ţara asta… Mai există în România şi pedofili, şi necrofili şi destule alte feluri de „minoritari”. Cu ei ce facem, stimate Remus Cernea?

Dar, să-l las deoparte pe acest parlamentar conjunctural şi ajuns deja celebru prin „culoarea” pe care o dă instituţiei.

Dezamăgirea cea mai mare mi-a produs-o poetul Florin Iaru.

Domnule, ştiam că artiştii sunt mai „ciudaţi” de felul lor, dar ciudăţenia lui Iaru depăşeşte limitele… ciudăţeniei. Păi, când spre final de emisiune vii şi pretinzi că arunci „o bombă” informatică şi spui că iniţiativa conţine prevederi despre o decădere din drepturile părinteşti despre care n-a auzit nimeni, asta se cheamă minciună grosolană şi manipulare ordinară. Pe cine ai vrut să sperii, domnule Iaru? Cât de jos poate coborî cineva doar fiindcă anumite interese (nu folosesc cuvântul aiurea!) o cer. ca să nu mai vorbesc despre „gingaşele” şi „lăcrămoasele” chemări la armonie, dragoste şi toleranţă, de zici că ar fi declarat cineva intenţia unui „pogrom” împotriva comunităţii LGBT!

Ce trist că în vreme ce prietenul meu, Răsvan, se apleacă asupra vieţii unui poet mult prea nebăgat în seamă nici măcar de coreligionarii săi, eu mă văd nevoit să scriu despre un poet mult prea băgat în seamă şi mult prea departe de valoarea lui Ionatan.

Şi l-aş întreba pe poetul Iaru ceva legat de o poezie a sa. Citez un fragment:

„Tocmai e pe cale să mă lase
armata pedestră şi colţuroasă de oase
şi comandantul suprem…” (citat din „MINI-CONSERVA de moarte in sos picant”)

Maestre, sigur n-aţi greşit? Nu cumva aţi vrut să scrieţi despre “armata PEDERASTĂ” şi nu pedestră? Altfel chiar nu înţelegem de ce manipulaţi cu atâta „mânie civică” opinia publică şi sunteţi atât de obsecvios cu cei de care vă lipiţi cu aşa mare şi neînţeleasă dragoste!

Că în ceea ce priveşte „comandantul suprem”, nu avem niciun fel de emoţii. El nu vă va lăsa, oricât de mult aţi clama că mergeaţi la biserică până şi în vremea comunistă. Nu ştiu dacă aţi aflat asta, dar ar fi bine să ştiţi că şi dracul merge la biserică. E drept, cu alte scopuri…

Pe realizatorul emisiunii nu îl întreb nimic. Mi s-a părut mult prea… neutru (ca să zic doar aşa!) Şi nu îl întreb şi pentru că nu am atâtea ore la dispoziţie ca să îi ascult răspunsul, din care oricum se va înţelege mereu că… Băsescu e de vină!😀

 

Am să închei tot într-o notă despre… prostie (nu într-o notă proastă!).

Florence Nightingale (femeia care a revoluţionat serviciile medicale moderne) scria: „O oarecare doză de prostie este necesară pentru a fi bun soldat.”

În tabăra apărătorilor minorităţii LGBT pot să spun că există nişte soldaţi nu buni, ci excepţionali.
Ce nu înţeleg ei este împotriva cui duc războiul…

 

Posted in Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Politichie, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , , , , | 7 comentarii

Cuvinte…

Picture35

Image | Posted on by | 2 comentarii

Zborul

buburuzafoto

M-am aplecat să privesc la gâza aceea care se zbătea, încercând să se descurce printre firele de iarbă. Am văzut-o încercând să se caţere pe unul dintre fire, pe care ea îl vedea, probabil, cel mai înalt. M-am gândit o clipă că sigur ea se credea în acele clipe mai aproape de cer. Sau poate doar superioară furnicilor care se agitau dedesubt… Am văzut apoi cum firul s-a înclinat sub minuscula ei greutate şi gâza a ajuns iar în hăţişul ierbii. Mi-a fost drag, dar şi milă de zbaterea ei. M-am aşezat lângă ea şi am întins mâna să o ajut să se ridice. Ciulinii m-au zgâriat şi o picătură de sânge a căzut chiar lângă biata gâză, aproape confundându-se cu ea. M-a durut zgârietura, dar mai tare mă durea zbaterea ei inutilă. Am luat-o în palmă şi ea, agitată, a început să o exploreze cu frenezie. N-a înţeles ajutorul. Poate s-a temut. Şi, într-o zvâcnire nebunească, cu un zbor semeţ şi totuşi neajutorat, a sărit… în gol. Era din nou în jungla ierbii în care o găsisem…

Mi-a fost prea drag de ea ca să o las acolo.

Şi am întins din nou aceeaşi mână ce sângera încă, am luat-o iarăşi în palmă şi i-am şoptit: „Cerul nu e atât de departe, prostuţo!” Apoi am ridicat mâna şi i-am suflat uşor în aripi…

Şi-a luat zborul, după câteva ezitări şi deschideri plăpânde ale elitrelor.

Iar eu m-am bucurat că găsise, în sfârşit, Albastrul Fără De Capăt…

Oare de ce m-a dus gândul apoi la noi, oamenii…?

Posted in Amintiri, Întrebări întrebătoare, Biserica, Frumuseţi, Picături, Poeme, Povestioare cu... mâlc, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , , | 7 comentarii

Cerul nu e atât de departe… eveniment

Fiindcă va fi într-adevăr un eveniment, fiindcă noi credem că cerul nu e atât de departe, ci doar la o… credinţă distanţă, fiindcă ne străduim să promovăm muzica bună şi prin aceasta să arătăm tinerilor ce frumos este să fii tânăr creştin…

Afis final concertde aceea…

Posted in Biserica, Frumuseţi, Muzichie, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , | 2 comentarii