Filosofie sau… filo să fie…

Mă deranjează teribil de mult să văd „traducându-mi-se” lucrurile pe care le spun… Nu, nu în altă limbă, ci doar aşa, să pricepem ce n-am vrut să spun şi să spunem ce n-am priceput…

Perioada de tăcere din „Cetate” mi-a prins bine în mare măsură în privinţa asta.
Cam aşa şi cu ultima postare.

Totuşi, de ce să mă supăr? În fond, fiecare are propria agendă! Şi doar nu o să o ţină sub pernă… 🙂

Aşa că azi am tras concluzia…

Anunțuri
Publicat în constatări, Disperări, Mioritice, Picături, Povestioare cu... mâlc, Smile..., Zâmbet sau rictus? | Etichetat , , , | 16 comentarii

Dâcoşii*… domnului

Îi găseşti cam prin toate bisericile…

Dacă i-ai supărat cu ceva, dacă ceva nu merge după cum „gândesc” ei, dacă există ceva care nu le convine, ei bine, „dâcoşii” vor face tot ce au la îndemână pentru a-şi face cunoscută opinia.
Cel mai adesea „dâcoşii” nu au curajul să-şi exprime dâca. Sau, dacă o fac, o fac fie incoerent, fie având motivaţii care nu trec nici măcar examenul logicii elementare.

De regulă (şi am folosit cuvântul „regulă” fiindcă ei sunt prin definiţie adepţii… regulilor) apelează la o formă rudimentară de protest: nu le mai vezi prezenţa!
Altfel spus, ei nu mai participă la acele servicii religioase cu care nu sunt de acord.

De ce fac asta? Iată o întrebare la care am tot încercat să răspund…

Ei bine, unul dintre răspunsurile pe care le-am găsit este legat strâns de modul în care privesc ei relaţia cu credinţa.
Din punctul lor de vedere importantă este nu atât calitatea (deşi apelează la ea ca argument!), ci cantitatea. Adică, ei nu mai fac act de prezenţă fiind convinşi că absenţa lor va afecta numărul celor care participă la serviciile bisericii. Lucru care, în opinia lor, transmite ideea de… biserică scufundată în probleme!

De unde această idee a numărului?

Răspunsul e foarte simplu! Ei îşi „notează” spiritualitatea nu după cât înţeleg dintr-un verset, ci din… numărul de versete memorate. Sau, nu după esenţa, motivaţia postului pe care îl ţin, ci după… numărul zilelor postite. Ori, nu după conţinutul rugăciunilor rostite, ci după numărul de „expresii biblice” folosite în rugăciuni.

Din această cauză ei se consideră un soi de „superspirituali”, lucru care îi şi face să creadă că odată cu absenţa lor biserica este privată de spiritualitatea care ar putea-o salva! Din nefericire ei nu-şi dau seama că tocmai absenţa lor generează o mare deosebire: deosebirea dintre cei care se bucură de prezenţa Domnului şi de cea a fraţilor în credinţă şi ei care se bucură doar… că n-au de ce se bucura!

Dar… căci există şi un „dar”, printre ei găseşti şi pe câte unii care fac act de prezenţă, fizică, evident. Oare de ce? Păi, cred că din mai multe motive… Primul ar fi că, aşa cum am spus, ei fiind adepţii regulilor, şi regula spune că TREBUIE să vii la biserică, consideră că absenţa e un lucru greşit care i-ar putea pune sub incidenţa versetului din 1 Ioan 2:19, ăla cu „au ieşit din mijlocul nostru”…

Apoi, cum să nu vii şi să mai tragi cu ochiul, poate se întâmplă vreo minune şi lucrurile revin la… normal. Normalul lor, evident. Sau, măcar poate mai pot observa detalii ce pot fi folosite ca argumente în… dâca lor!

Se pot spune multe despre aceşti „dâcoşi ai… domnului”… Mă abţin.

Ah, poate v-aţi întrebat de ce n-am scris „domnului” cu majusculă…

Păi, în speranţa că măcar unii dintre ei vor citi aceste rânduri, mă gândesc că n-ar strica să le sugerez că există pericolul ca atitudinea lor să-i scoată din categoria celor ce aparţin Domnului (cu majusculă!) şi să-i includă în rândurile celor care se înrolează pe neobservate în categoria celor ce fac jocurile… domnului (fără majusculă!). Care domn? Ei, cel despre care scrie Pavel în 2 Corinteni 4:4…

 

dâcós, -oásă a [At: LB / Pl: ~óși, ~oáse / E: dâcă2 + -os] (Trs) 1 Încăpățânat. 2 Arțăgos. 3 Ranchiunos. 4 Răutăcios

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară, Zâmbet sau rictus? | Etichetat , , , , | 26 comentarii

Cine va plânge după tine?

Citesc mereu pe Facebook ştiri „senzaţionale” cu texte de genul „A murit! O ţară întreagă îl (o) plânge” sau „A plecat dintre noi! Toată lumea plânge…”

Inevitabil, mi-am pus întrebarea: „Dacă mâine ai muri, cine te-ar plânge?”

Grea întrebare! Nu de alta, dar „trierea” ar fi dificilă, căci sunt unii care, având aceeaşi credinţă, ar trebui să se bucure când pleacă din această lume, spre destinaţia corectă (spun eu) cineva care le-a fost drag…

Totuşi, oameni fiind, cu sentimente, afecţiuni şi legături sufleteşti, ne doare orice despărţire, oricât de conştienţi am fi de „temporalitatea” ei.

Bine, acestea fiind spuse, care este rostul întrebării din titlul acestei postări?

Cunoscându-mă (sper!) destul de bine, obişnuiesc să spun apropiaţilor, prietenilor mei adesea că la înmormântarea mea vor fi foarte mulţi! Unii care vor deplânge plecarea mea, alţii care vor veni să se convingă că e adevărat şi cei care vor veni ca să se bucure…

Acum, câţi vor fi din fiecare categorie…

Şi totuşi, luând în serios întrebarea pusă în titlu, oare n-ar trebui să ne preocupe CE şi CUM trăim aici, pe pământul acesta, în viaţa, câtă ne-a fost dată, ca să ştim deja, deşi vom fi un trup inert la acea vreme, câtă lume va plânge după noi?

Poate veţi gândi că scriu aceste gânduri din postura unuia care se apropie (mai mult sau mai puţin, Domnul ştie!) de final…

Nu este aşa!

Obişnuiesc să spun adesea că „indiferent de câţi ani ai, tot ultimele tale zile de viaţă le trăieşti”!

Ei bine, poate că n-ar strica, oricât de pesimistă ar părea ideea, să te gândeşti…

… cine va plânge după tine?

 

Foto

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Picături, Sare... amară, Trecător prin lume | Etichetat , , , , | 31 comentarii

E weekend… să şi zâmbim!

Într-o postare anterioară un prieten al „Cetăţii” vorbea despre rănile pe care le port în suflet. Îi explicam că n-au rămas decât cicatricile, căci am, slavă Domnului, capacitatea de a mă vindeca repede! Şi unul dintre motive este faptul că nu mi-am pierdut niciodată simţul umorului… Sunt destui alţi prieteni ai „Cetăţii” care pot confirma asta!

Drept pentru care, pentru toţi aceia care încă mai au simţul umorului mi-am spus că n-ar strica să le ofer câteva motive. Sunt imagini culese, de unde altundeva… de pe Facebook!

Publicat în Smile..., Uncategorized | 9 comentarii

Iuda cel nou şi totuşi dintotdeauna…

S-a scris mult despre Iuda. Despre trădare ca simbol în spatele acestui nume. Şi da, trădarea se poartă astăzi pe toate treptele societăţii.

Dar nu trădarea este subiectul rândurilor de faţă… Iuda, ca individ contemporan (sau contemporaneizat) e subiectul.

Aş vrea să mă aplec puţin la nivelul individual. Şi să mă (pre)ocup puţin de acest Iuda contemporan. Un Iuda care şi-a schimbat complet strategia. Un Iuda care îţi poate fi vecin, prieten, colaborator. Un Iuda care a înţeles că nu câştigă foarte mult dacă se mulţumeşte doar să te vândă. Un Iuda care şi-a dat seama că „suma” obţinută din simpla ta vânzare poate să fie un „profit păgubos” care sfârşeşte în Ţarina olarului.

Astăzi este la modă profitul reinvestit…

Drept pentru care astăzi Iuda este întâi de toate preocupat să te cumpere, mai mult decât să te vândă. El trebuie să te aibă ca proprietar, sub control.

Iuda are astăzi filozofia consumatorului de Cola.

… plăteşti (investeşti), dacă e posibil la cel mai mic preţ, eşti posesor, consumi şi, după ce ai golit conţinutul, dacă eşti cu adevărat un Iuda contemporan, adică afacerist, vinzi ambalajul la… reciclabile.

Ce-i drept, sunt mulţi Iuda astăzi care, după ce au golit conţinutul, reumplu ambalajul cu altceva, ca să poată pretinde că vând un „produs”, nu doar un ambalaj. Dar, ca să poată face astăzi asta, trebuie să îţi fie oarecum „proprietar”.

Acesta e Iuda. Iuda secolului douăzeci şi unu.

Aşa că, înainte de a vă teme că veţi fi vânduţi… atenţie, să nu fiţi cumpăraţi.

În foamea după „băgarea în seamă” astăzi e cel mai uşor pentru aceşti Iuda să cumpere, să cumpere, să cumpere…

Inevitabil, va urma şi marele şi tristul moment al vânzării.

Acum însă e vremea investiţiilor pentru Iuda…

 

foto

Publicat în Biserica, constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară, Simţul civic, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , , , | 5 comentarii

REVENIREA ÎN „CETATE”…

blog

Sunt câteva luni bune de când nu am mai postat nimic în „Cetatea de piatră.” Am spus la vremea respectivă care este motivul. Şi totuşi… primesc prea multe atenţionări cauzate de această pauză. Şi, fiindcă mi-am respectat şi îmi respect întotdeauna cititorii (mă refer la cei oneşti, nu la cei ce trec şi… scuipă coji de seminţe pe străzile „Cetăţii”!) am decis să încerc să-mi drămuiesc şi aşa puţinul timp, să mă împart între îndatoririle zilnice (nu puţine!), cartea la care lucrez şi… Cetate.

Şi pentru că tocmai am primit un articol de la pastorul nostru, Vasi Duma, un articol pentru buletinul bisericii, dar şi pentru că el este oarecum „tangent” cu o bună parte din „miezul” cărţii la care lucrez, „Borcanul cu religie” (v-aţi prins deja, nu-i aşa?), mi-am spus să reîncep activitatea în „Cetate” chiar cu acest articol. Dar…

Cum „mă mănâncă” pe mine de obicei degetele, am să-mi permit să fac apoi câteva comentarii pe marginea acestui articol! Aşadar, iată articolul cu pricina:

BISERICA… eşti TU?

Aud constant că biserica cutare este amorțită, alta inertă, alta dinamică și tot așa… Dar mă tem că lucrurile, dacă le aprofundăm, stau cu totul diferit decât proiecția definițiilor noastre.

Mă întreb, pot fi văzuți și judecați oamenii în bloc, în grup? Poate fi judecată o biserică doar după ceea ce se întâmplă duminica? Mă întreb, oare toți cei care se adună sub un acoperiș sunt subiecți umani de aceeași calitate, pot fi puși toți sub un singur cuvânt? Oare între ei, cei socotiți să zicem, amorțiți, nu sunt și oameni plini de viață, ancorați puternic în Duh? Ce șanse au aceștia să fie judecați diferit de grupul din care fac parte?

Cum poate o biserică locală – Smirna, să zicem – să fie o realitate concretă, un grup compact vizibil, o entitate care se exprimă concret în vizibil?

Iar mă întreb, de ce unele biserici locale au dispărut? V-ați gândit câte biserici au dispărut de-a lungul celor două milenii în negura istoriei? Spuneți o cifră în gând, apoi…„taci înaintea Domnului”, cum spune la Psalmi.

Dincolo de judecăți logico-conceptualo-…, ce este cu sintagma aceasta biserica cutare este?…

Ce vreau să spun – după aceste întrebări pe care ni le punem – este că în fond biserica nu există pur și simplu, nu e un obiect, o stare ori o idee religioasă. În adâncul semnificației, biserica ești Tu! Tu ești biserica! Iar dacă biserica este cum este, este pentru că tu-ul tău, apoi tu-ul lui, apoi tu-ul meu suntem cum suntem.

Tu ești biserica și de aceea biserica nu o să fie mai pocăită ca tine, mai zeloasă ca tine, mai vioaie ca tine, mai frumoasă ca tine, mai credincioasă ca tine, mai misionară ca tine… Tu aduci valoare sintagmei biserică locală. Numai și numai tu! Tu, dacă te aștepți să se întâmple ceva în biserică fără tine, nu poți fi socotit în acea biserică. Doar Tu și mai multe tu-uri formăm un grup care devine ceva și capătă înțeles și semnificație pentru cineva. Dar independent de Tine – biserica nu există, iar dacă crezi că există fără Tu-ul tău, da, poate exista, dar Tu nu exiști ca biserică. Tu fără biserică ești un tu fără nimic și care te îndrepți spre nimic.

Deci, tu explodează de dragoste creștină, eu mă voi contamina, iar tu-urile noastre vor fi o forță spirituală… dacă nu, atunci vom judeca mereu biserica noastră după criterii străine de Domnul.

Tu, tu ești soluția pentru biserica ta!

Vasi Duma

Îmi trec prin minte câteva gânduri… Între altele, cum scriam în cartea mea, problema a fost şi va fi întotdeauna „biserica din Biserică”. În cel mai dramatic mod, cam în tonul lui 1 Ioan 2:19.

Apoi, îmi place ideea asta cu „tu eşti biserica”… Partea proastă este că uneori suntem atât de mici (mă refer la caracter) şi poate de aceea şi ajungem să facem în Biserică „bisericuţe.”

Şi nu în ultimul rând, deşi generoasă ideea „Tu, tu ești soluția pentru biserica ta!„, mă tem că de prea multe ori ajung unii să-şi însuşească greşit ideea aceasta şi de aici tot felul de… fumuri şi pretenţii…

Cam atât…

P.S. Nu pot să promit aceeaşi frecvenţă a articolelor, dar mă voi strădui să nici nu mai absentez atât de mult…

 

 

Publicat în Biserica, De-ale păstorului..., Guest post, Pe gânduri, Prieteni, Trecător prin lume, Uncategorized | Etichetat , , , , | 14 comentarii

V-am spus povestea…?

V-am spus povestea cu corbul care credea că poate cânta precum privighetoarea? Nu?

Dar povestea cu leneşul care credea că poate alerga la fel de iute ca leopardul? Nici pe asta?

Poate v-am spus povestea cu găina care credea că poate trezi dimineaţa ograda… Nu v-am spus-o?

Dar povestea vulpii care a crezut că… povestea cu ursul păcălit de vulpe „ţine” cu orice urs? Să nu-mi spuneţi că nici pe asta nu v-am spus-o…

Ei, dacă niciuna dintre poveştile acestea nu vi le-am spus, poate mă voi apuca într-o zi să vi le spun pe toate… într-o singură poveste. Mă gândesc încă la titlu…

Poate va fi „Borcanul cu religie”. Ăla în care îşi bagă unii degetele crezând că e dulceaţă. O fi ! De cireşe amare!

Publicat în Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară | Etichetat , , , | 9 comentarii

Singur…

cetatea de piatră

                                                   Singur…
…singur pentru că toţi dorm, singur pentru că oamenii îşi uită promisiunile, singur pentru că o cruce cere un singur om, singur pentru că dragostea neînţeleasă însingurează… Isus e singur… E încă Dumnezeu-om, încă între ai Săi şi totuşi în pragul plecării dintre ei… E momentul de cumpănă. Nimic din ce a fost până atunci nu va mai fi la fel…
Isus e mai singur ca niciodată… tristeţea Îl învăluie într-o sudoare rece. O sudoare ce avea să se transforme în fierbinţi picături de sânge care ard obrajii şi pământul pe care cad… Se apropie clipa. Clipa care va egala Creaţia. Clipa care va rezidi Creaţia…
Isus nu plânge. A plâns la mormântul lui Lazăr… A plâns la mormântul Ierusalimului care, mort, striga „Osana!”… Acum nu mai e timp pentru plâns… e timp pentru sânge…
Omul Isus se clatină… „depărtează de la Mine paharul acesta!”
Dumnezeul Isus se…

Vezi articol original 151 de cuvinte mai mult

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

SÂMBETELE MUZICALE ALE CETĂŢII – popas la tăcere

Cum scriam cu ceva vreme în urmă, am neglijat în mod intenţionat Cetatea pentru a mă concentra la scrierea cărţii la care lucrez…

Am întrerupt această tăcere doar pentru a-mi informa cititorii despre minunea care este pe cale să se petreacă în viaţa bunului prieten şi frate al meu, Adi Hentea. Apropo de acesta, am să inserez aici un mic update referitor la situaţia sa, fiindcă mă simt dator faţă de toţi cei care, aflând despre nevoia lui Adi, au găsit cu cale să pună şi ei umărul şi sunt convins că Dumnezeu le va răsplăti cum doar El ştie să o facă! Informaţia este exact aşa cum a scris-o chiar Adi în 14 martie:

„Am avut ieri întâlnirea cu unul dintre medicii care m-au operat în ianuarie: după foarte multe teste imagistice, extrem de amănunțite și foarte multe măsurători efectuate vinerea trecută de mai mulți medici, s-a ajuns la concluzia că intervenția de acum două luni este o mare reușită. Ochiul este pus în parametrii normali din punct de vedere anatomic, însă faptul că ochiul se prezintă foarte bine fizic și totuși vederea mea nu s-a îmbunătățit considerabil în intervalul de la operație până acum, asta îi face să creadă ca adevarata cauză a vederii mele slabe de acum este o disfuncționalitate a nervului optic.

Dacă vom reuși să obținem o îmbunătățire a vederii în următoarele luni, operația preconizată pentru la toamnă va avea sens și tot efortul de până acum a avut rost. Urmează să mai am o ultimă întâlnire cu medicul coordonator în 23 martie, după care ne vom întoarce în România după 5 zile și dacă totul va fi bine vom reveni în America peste aproximativ o jumătate de an.”

Am spus-o în repetate rânduri, i-am spus şi lui Adi, eu cred cu convingere că deşi este un drum anevoios, Adi va ajunge să-şi vadă în sfârşit prietenii şi fraţii…

Apoi, tot pentru voi, prietenii Cetăţii, două dintre piesele pe care le-am cântat la acel foarte reuşit concert susţinut la Biserica Baptistă Maranata din Arad în scopul completării fondurilor necesare tratamentului lui Adi al nostru. Nu voi comenta, toate cele scrise până aici având doar un caracter informativ…

Bun… dar ar mai fi ceva, şi acesta este al doilea motiv al întreruperii tăcerii mele. Vreau să vă aduc în atenţie un muzician despre care se vorbeşte mult în aceste zile (pe bună dreptate, spun eu!) şi o lucrare care mi-a fost mereu şi mereu adusă în minte chiar de lupta lui Adi cu întunericul.

Este vorba despre Neal Morse, un multi-instrumentist, compozitor şi, din 2002 creştin născut din nou şi dedicat în totalitate muzicii din domeniul creştin. Mai multe despre el se pot citi AICI.

Lucrarea pe care vreau să o propun spre audiţie este „The similitude of a dream”, un album care este o transpunere în registrul rock-ului progresiv a celebrei „The Pilgrim’s Progress” a lui John Bunyan. O lucrare complexă, practic al doilea album al supergrupului „Neal Morse Band”, primul album fiind realizat cu un an mai devreme (2015), fără o pregătirea prealabilă ci lucrat practic „din mers”, în studio.

Beneficiind de aportul unor instrumentişti care nu au nevoie de prea multe recomandări, precum Mike Portnoy de la Dream Theater sau Randy George de la Ajalon.

Aşadar, vă propun spre audiţie „The similitude of a dream”, cu adevărat o lucrare de excepţie pe care, cum îi spuneam bunului meu prieten (cel ce m-a numit primul „Bunicul”!), o consider ca un fel de „trecere în revistă” a tot ceea ce s-a creeat valoros în rock-ul progresiv al ultimelor două decenii.

Publicat în Amintiri, Biserica, Frumuseţi, Muzichie, Prieteni | Etichetat , , , | 5 comentarii

„AJUTĂ-L PE ADI SĂ VADĂ!” – concert de caritate

16115035_1180718888710153_5854024917688461690_n

Iată că a sosit şi ziua concertului prin intermediul căruia prietenii lui Adi Hentea vor să adauge o nouă oportunitate de a contribui la strângerea de fonduri pentru procesul medical în vederea redării vederii lui Adi (îl numesc „proces medical” fiindcă e unul ce implică mai multe intervenţii şi tratamente!)

Vreau să le mulţumesc celor care au răspuns apelurilor mele din Cetate şi au donat în contul deschis pentru strângerea de fonduri. E atât de reconfortant să citeşti în dreptul donaţiei „cititor în cetatea de piatră”!

Şi, pentru că sunt convins că mulţi dintre aceşti cititori din Cetatea de piatră ar dori să urmărească acest concert, iată, există această posibilitate, graţie tot unor prieteni ai lui Adi Hentea. Precizez că transmisia live va începe la ora 18 (ora României).

Fiţi binecuvântaţi şi continuaţi să fiţi o binecuvântare, cititori ai Cetăţii !

Publicat în Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Prieteni, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

ADI HENTEA are prieteni buni…

16115035_1180718888710153_5854024917688461690_n

Să scrii despre Adi Hentea în câteva cuvinte este ca şi cum ai lua în căuşul palmelor apă din ocean şi ai încerca să-i explici cuiva ce este oceanul arătându-i apa din palme…

Da, ADI HENTEA are prieteni buni ! Şi nici nu ar putea fi altfel, la OMUL care a fost şi este mereu!

Se „coace” de ceva vreme acest eveniment! Un eveniment de la care nu pot lipsi oameni cu care Adi a cântat de-a lungul timpului. Dar cu cine n-a cântat Adi? El a fost mereu dispus să-şi pună talentul la dispoziţia oricui, dar mai ales în slujba Domnului!
Iată de ce credem toţi cei implicaţi în acest concert caritabil, menit să se constituie în încă un efort pentru adunarea sumei necesare operaţiilor prin care Adi poate să-şi recapete vederea, că trebuia să facem acest gest. Nu doar Adi Hentea îl merită, ci însăşi muzica evanghelică o merită !

Aşadar, te invităm pe tine şi pe prietenii tăi sâmbătă 4 februarie, de la ora 18, la Biserica Baptistă Maranata Arad, pentru acest concert caritabil.

Este ocazia în care fiecare putem deveni parte dintr-o minune! Minunea prin care Adi va putea să vadă din nou! Este evenimentul prin care noi vrem să arătăm că-L iubim pe Domnul şi îl iubim pe Adi ! Şi tu poţi face acelaşi lucru !

Iar dacă nu poţi şi totuşi vrei să fii parte din această minune, există în continuare posibilitatea de a dona aici:

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

Amintiţi-vă cuvintele lui Pavel: „Slavă, cinste şi pace va veni peste oricine face binele…”

Publicat în Biserica, constatări, Frumuseţi, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Prieteni, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , | 1 comentariu

ADI HENTEA – un update altfel

dsc3495

Deşi nu-mi place să dramatizez, deşi am acea linişte interioară care îmi spune că nu peste multă vreme mă voi vedea cu Adi, asta însemnând că şi el mă va vedea în sfârşit, nu pot să nu observ că tot ceea ce se întâmplă în cazul lui seamănă tot mai mult cu un fel de război cu mai multe fronturi, cu câte o bătălie ici-colo, fiecare părând a fi decisivă.

Aşa cum scriam în articolele precedente, Adi are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, dar şi de ajutorul nostru. E mai mult decât încurajator să vedem că în ambele direcţii se întâmplă lucruri neobişnuite…

Multă lume se arăta destul de circumspectă în ceea ce priveşte strângerea sumei totale necesare pentru plata operaţiilor şi tratamentului pentru ca Adi să-şi recapete cât mai mult din capacitatea de a vedea cu singurul ochi ce poate fi salvat. Suma este într-adevăr mare: 105.000 dolari. Şi totuşi… La ora la care scriu aceste rânduri se ajunsese la puţin peste 2/3 din sumă. De ce scriu acest lucru?

Comunic aproape zilnic cu Adina, soţia lui Adi. Încerc astfel să fiu la curent cu absolut tot ce se întâmplă, cu fiecare pas care se face, cu cel mai mic progres (căci cred cu tărie şi cu poate nefirească linişte într-un final fericit).

Ei bine, ieri îmi spunea Adina un lucru foarte interesant, care m-a ajutat să fac legătura între această latură materială a cazului, respectiv partea cu „ajutorul nostru” şi latura spirituală, adică „ajutorul lui Dumnezeu.”

Îmi povestea Adina despre preocuparea medicilor privind celulele care protejează corneea. Constatau ei că ele sunt puţine şi că există riscul să moară. Şi totuşi, în mod cu totul miraculos, examinarea repetată a arătat că acolo se întâmplă ceva neobişnuit. În loc să moară, celulele se înmulţesc. Puţin câte puţin, deocamdată doar într-o parte a corneei, dar… se înmulţesc, nu mor! E nevoie ca Adi să-şi suplimenteze aportul de proteine pentru ca organismul lui să susţină intens această înmulţire a celulelor respective, căci ele nu doar protejează corneea, ci o şi susţin, ca un fel de „garnitură.”

Bun! De ce am scris aceste detalii? Fiindcă aseară, târziu, după ce am încheiat discuţia cu Adina, gândul m-a dus la o idee, ca un fel de punte între latura practică şi cea spirituală a cazului.

Mi-am imaginat un dialog între celulele din jurul corneei lui Adi. Ceva de genul:

– Hei, corneea asta stă să se încline într-o parte! Tu, cheamă mai multe celule să punem umărul aici şi dă de veste în tot ochiul că e nevoie de recrutări noi, altfel riscăm să se producă în zona asta o breşă pe unde poate intra inamicul!

Şi îmi închipuiam cum se adună celule mai vechi, cu experienţă, cum apar celule noi, tinere, proaspăt recrutate, şi cum îşi unesc toate eforturile pentru a susţine corneea.

Aşa! Şi? Unde e legătura cu partea spirituală, veţi spune?

Psalmistul spune că „Dumnezeu ne-a ţesut în pântecele mamei”, iar în Proverbe chiar că „Urechea care aude şi ochiul care vede, şi pe una şi pe celălalt, Domnul le-a făcut.”

Ei bine, cred că tot Dumnezeu este cel care chiar în aceste momente porunceşte acelor celule „mobilizarea generală.”

Şi mai cred ceva… Cred că tot Dumnezeu ne porunceşte şi nouă, celor care dorim, credem şi nădăjduim în redarea vederii lui Adi, să ne „mobilizăm.”

Mai concret. Ai donat la acel fond de strângere a sumei necesare? Ei, acum e momentul să spui şi altora să o facă! Exact cum îmi imaginam că unele celule le cheamă pe altele să sprijine corneea! În fond, nu vorbeşte Biblia despre noi, ca trup al lui Cristos? Îmi imaginez că fiecare e o celulă. Celulă care poate chema o alta!

Dacă ai donat, înseamnă că ai crezut că se poate! Dacă ai crezut că se poate, vei face mai mult ca să se realizeze! Altfel, vei fi făcut un gest frumos, dar care rămâne doar un gest!

Copiază această adresă. Trimite-o şi altora! Nu se poate ca în cercul tău de cunoscuţi şi prieteni să nu găseşti ecou!

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

Şi, ca un fel de concluzie, am să citez ce scria pe acel site unul dintre donatori:

„De atâţia ani ne binecuvântează Domnul prin tine, acum vrem să îţi fim şi noi ţie o binecuvântare!”

E aproape un moto…

Şi, fiindcă nu se poate scrie despre Adi Hentea fără a fi vorba şi despre muzică, despre credinţă, despre puterea de a spera…

Publicat în Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Pe gânduri, Prieteni, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , | 3 comentarii

Astăzi Adi Hentea împlineşte 35 de ani !

trupa

Astăzi, fratele şi bunul meu prieten Adi Hentea împlineşte 35 de ani! Şi, cum era normal, fiindcă nu pot să fiu alături de el – ah, distanţele acestea! – am ales una dintre fotografiile în care suntem împreună. Măcar aşa!

Mă gândeam aseară, în timp ce vorbeam la telefon cu scumpa lui soţie, Adina, care mă punea la curent cu o mulţime de detalii referitoare la operaţiile şi tratamentul pe care le urmează Adi în aceste zile în tentativa medicilor de a-i reda vederea la singurul ochi care poate fi salvat, mă gândeam aşadar că mai am ceva să-i spun… Şi nu-mi aminteam nicicum.

Acum, dimineaţa, m-am trezit cu gândul: hei, dar azi e ziua lui Adi! Asta voiam să-i spun aseară!

Ei, nu-i nimic, îi spun azi, şi ceea ce vreau să-i spun este că nu-i doresc altceva decât ca Dumnezeu să-i facă singurul, unicul cadou care i-ar produce lui Adi o bucurie absolută. LUMINA!

Dumnezeu a ascultat rugăciunile noastre. După prima intervenţie chirurgicală Adi spune că deja vede lumina! Nu e minunat Dumnezeul lui şi al nostru?

Am să închei acest scurt articol cu o fotografie (sunt curios dacă Adina o recunoaşte)

1375930_593807974014179_1825028080_n

şi, evident, cu link-ul site-ului pentru donaţii.

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

Aşa cum scriam până acum, Adi are nevoie (în continuare) de ajutorul lui Dumnezeu, dar şi de al nostru! Nu mai e mult până la atingerea sumei necesare…

Haideţi să-l ajutăm şi, împreună cu Dumnezeu, să-i facem lui Adi cel mai frumos cadou pe care ar putea să-l primească: LUMINA !!!

Iată câteva rânduri scrise de pastorul bisericii (şi al lui Adi, de altfel…), Vasi Duma, despre şi pentru Adi. Le-am preluat, căci ele sintetizează foarte bine cine este Adi:

Adi! al meu, al nostru, al Lui! Portret: Adi este un om care vede, distinge de minune între ipocrizie și onestitate, între ritual și închinare, între certitudine și bănuială. Vede muzica, nu atât ca o dexteritate, ca un act artistic, ci ca o lume reală, o realitate spirituală, un mod de a ne igieniza. Nu a făcut din muzică „negoț” -ca alții- ci a trăit-o metanoietic, transfigurator, înălțător. Vede, știe și experimentează creștinismul, nu ca o morală, ca un clișeu, ci mai intens și mai profund decât mulți care „văd”. Ne rugăm Domnului pentru el, îi dorim mulți și roditori ani, și… anticipăm și ziua când ne va vedea chipul, sper din toată inima să nu-l decepționez. Să fie lumină!!!

Publicat în Biserica, Frumuseţi, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Prieteni, Uncategorized, Ştiri | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

Adi Hentea are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu… dar şi de al nostru! – UPDATE

Am vorbit azi dimineaţa (în Cleveland, spre seară) la telefon cu Adi Hentea. Era după patru ore de operaţie la ochiul pe care medicii vor să-l recupereze în mare parte. Asta însemnând pentru Adi şansa de a vedea lumea din jur!

A fost ceva absolut impresionant să-l aud pe Adi, cel care obişnuieşte să-mi spună „frăţică” de când ne-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, povestind cum este după operaţie. De altfel, pe internet a apărut şi o scurtă înregistrare cu el.

 

Nu ştiu câtă lume îl cunoaşte aşa cum îl cunoaştem noi, cei care am avut privilegiul să-i fim aproape, fie ca simple persoane, fie ca muzicieni. Ştiu că Adi este aşa cum trebuie să fie un artist adevărat, adică modest şi totuşi conştient de valoarea sa! Mi-a fost drag să-l aud şi să constat că nici în momente ca acestea nu şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu şi nici umorul…

Discutând cu soţia lui, Adina, şi ea o femeie extraordinară, şi spunându-i că vom continua să ne rugăm pentru tot procesul medical care, se pare, va dura ceva vreme, am primit o replică: „De oameni ca voi are nevoie Domnul pe pământ!” (Se referea la toţi cei care, parte din grupul cu care Adi cântă din când în când în biserica din care facem parte, îl sprijină în rugăciune – şi nu numai – în aceste momente)

Sincer, m-am simţit ruşinat. I-am şi răspuns, de altfel, cam aşa: „Eh, eu zic că de mai buni ar avea nevoie, dar se mulțumește și El cu ce are la dispoziție!”

Răspunsul meu avea în vedere câteva aspecte din care avem de învăţat:

– în primul rând, e impresionant numărul celor care, într-un timp relativ foarte scurt, au ajuns să doneze mai mult de jumătate din suma necesară pentru a acoperi cheltuielile tratamentului şi operaţiei lui Adi.

– dar asta spune multe şi despre Adi Hentea! Ştiu că n-o să-i prea placă lucrurile pe care le voi scrie, el e modest, cum spuneam, dar adevărul trebuie spus!

Să stai atâţia ani în întuneric şi totuşi să continui să-L slujeşti pe Dumnezeu, când alţii se poticnesc la prima „pietricică” pe cărare, să nu te plângi şi să nu reacţionezi când afli că, încăput pe mâna unor medici adevăraţi, ai fi putut evita toţi aceşti ani de întuneric, să nu ai resentimente faţă de incapacitatea (să spun doar aşa!) unor doctori de a găsi o soluţie (iată!) la îndemână, asta înseamnă nu doar caracter, ci caracter creştin! Acesta e Adi, cel pe care îl aşteptăm cu nerăbdare să se aşeze DE DATA ASTA SINGUR la clapă şi să-L lăudăm împreună pe Domnul care a făcut posibilă această minune!

Continuăm să ne rugăm… frăţică, căci inima noastră bate în acelaşi ritm cu a ta!

Şi, pentru că până acum a fost impresionant numărul celor care au făcut financiar posibilă începerea acestor serii de operaţii şi tratamente, reluăm publicarea adresei unde se pot face în continuare donaţii. Mai e destul până la atingerea sumei necesare, dar sunt convins că cei pe care Adi i-a slujit prin cântecele sale atâţia ani nu şi-au spus încă ultimul cuvânt!

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

IEHOVA IRE !

Publicat în Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Prieteni, Simţul civic, Uncategorized, Ştiri | Etichetat , , , | 3 comentarii

Adi Hentea are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu… dar şi de al nostru!

adi-hentea

Adi Hentea nu are nevoie de prea multe prezentări…

Nu vreau să fiu subiectiv, dar în opinia mea Adi Hentea este parte din patrimoniul naţional evanghelic. Povestea vieţii lui de creştin şi, mai ales, de artist creştin, este absolut impresionantă!

Cine nu a ascultat măcar o dată piesa compusă împreună cu Raymond Vancu?

Sau, cum să nu fii impresionat ascultându-l cântând

„Îți mulțumesc că nu mai sunt
O frunză clătinată-n vânt
Mi-ai dat un rost pe-acest pământ
Ai pus cântări în gura mea să pot din toată inima
Să cânt doar despre lauda Ta” ?

De ce scriu acum toate acestea?

Cred că a fost, fără îndoială, mâna lui Dumnezeu cea care l-a dus pe Adi într-un mini-turneu în Statele Unite. Pentru întâia dată pe tărâm american… Nu cu mult timp în urmă Adi s-a căsătorit cu o fată deosebită, Adina. Care îi este acum alături, plină de speranţă. Şi care, aşa cum o cunosc, va rămâne alături de el indiferent de deznodământ. Dar… imaginaţi-vă ce ar fi în sufletul lui Adi să-şi poată vedea scumpa lui soţie! Măcar atât să ne imaginăm…

Ei bine, acolo, prin bunăvoinţa unor creştini adevăraţi, Adi Hentea a ajuns să fie examinat de o echipă de specialişti care, după mai multe investigaţii, au ajuns la concluzia că medical există şansa ca Adi să-şi recapete în mare parte vederea! O serie de operaţii şi tratamente ar putea duce la o adevărată minune. Imaginaţi-vă cum ar cânta Adi dacă ar şi putea să vadă cât de cât, dacă acum, când nu vede deloc, poate cânta aşa la pian (deşi, ca prieten foarte apropiat, ghitarist şi eu, mă rog, mai mult de circumstanţă, mă simt ruşinat când îl aud şi îl văd cum cântă şi la ghitară!):

Cum scriam mai sus, Adi poate ajunge să vadă. Nu ştim cât de mult (încă), dar cu siguranţă mai mult decât acum. Echipa de medici este optimistă şi pregătită. Dar…

În Statele Unite, ca peste tot de altfel, lucrurile de acest gen costă. Este nevoie de o sumă considerabilă: 105.000 dolari. Cineva a avut iniţiativa de a organiza posibilitatea de a-l ajuta pe Adi Hentea să facă această operaţie:

https://www.youcaring.com/adihentea-729950

(sunt aici toate cele necesare pentru a face o donaţie… Dumnezeu nu întârzie să răsplătească!

Aşa cum scriam în titlul acestei postări, Adi Hentea are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dar şi de al nostru!

Mai este nevoie de alte cuvinte? Eu cred că nu! În fond, ne sunt de-ajuns cuvintele Mântuitorului:

„Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.” Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”

Publicat în Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Odăiţa rugăciunii, Prieteni, Simţul civic, Uncategorized, Ştiri | Etichetat , , , , | 19 comentarii

Anestezierea României

47495719-cached

Am simţit nevoia să mă opresc în aceste zile din lucrul la carte pentru a scrie câteva rânduri despre ce se petrece în ţară. Nu eram foarte hotărât dacă să o fac sau nu… Dar o discuţie avută astăzi cu câţiva colegi mă obligă, pur şi simplu, să o fac.

Adevărul e că nu e de glumă deloc. Se petrece şi se pune la cale, mai mult ca oricând, o adevărată anesteziere a poporului român. Ştiu că sună puţin cam dramatic, puţin exagerat, dar, îngăduiţi-mi s-o spun, eu aşa percep realitatea pe care o trăim.

Încercam în acea discuţie de care pomeneam să lămuresc nişte oameni, bine intenţionaţi, de altfel, că tot ceea ce li se promite cu atâta obstinaţie de către Dragnea (era să scriu „guvernul Dragnea”, dar nu pot numi „guvern” adunătura aceasta de slugoi cu state vechi în această postură), nu are alt efect decât masa aceea pe care condamnatul la moarte are dreptul să şi-o aleagă singur.

„Dacă mă aleg şi eu cu 200 de lei în plus la salar, pot face ce vor ei, oricum, toţi sunt la fel!”

Asta era ideea generală.

Oamenii sunt uşor de anesteziat.

Asta e şi ideea pe care Dragnea şi acoliţii lui vor să o folosească.

„Panem et circenses” e sloganul care stă de fapt în spatele lui „Îndrăzneşte să crezi…” Adică, „îndrăzneşte să crezi că vei primi ce ţi-am promis…”, fiindcă eu voi avea grijă de ceea ce mă interesează.

Practic, ce-i interesează pe aceşti indivizi?

Dacă nu v-aţi prins încă (şi sunt convins că sunt mulţi, prea mulţi care nu s-au prins), toată această mascaradă aparent bine intenţionată nu e altceva decât o anestezie în vederea unei operaţii. Care operaţie se numeşte „să-i scăpăm pe ai noştri”.

Veţi spune că sunt pesimist. Iar eu vă voi răspunde că sunt cumplit de realist. Căci scenariul e deja scris. Aşadar, ce urmează?

Păi, să ne gândim puţi… Le luăm pe rând:

– credeţi că lui Dragnea îi este suficient să conducă din umbră un guvern de marionete? Nici vorbă! Uitaţi-vă la atitudinea lui de vătaf. El vrea să fie „primus inter pares”. Mă rog, nu chiar egali, dar… primus sigur. De ce nu poate? Fiindcă există o lege. Şi? Păi, o lege poate fi modificată, anulată… Şi, cum facem asta? Simplu. Avem un parlament în care deţinem o majoritate confortabilă.

– Dragnea este şi preşedintele Camerei deputaţilor. Condamnat definitiv. Tăriceanu este preşedintele Senatului. Cercetat penal. Avem deci nevoie de o amnistie? Avem. Cum o obţinem? Prin aceeaşi majoritate.

– Bun, dar cine ne creează toate aceste necazuri? Păi, justiţia, DNA, Codul penal, ANI şi altele. Şi-atunci? Păi, iarăşi simplu. Parlamentul este organ legislativ. Şi toate aceste instituţii menţionate funcţionează în baza unor legi. Care legi pot fi modificate, oricât s-ar împotrivi Preşedintele, tot prin această confortabilă majoritate parlamentară.

– Şi-apoi, e nevoie să mai scoate basma curată şi o mulţime de alţi „mahări” care stau cu securea DNA-ului şi a justiţiei deasupra capului. Cum ar fi dacă ar dispare o mulţime de dosare penale. Şi, mă întreb, oare „mica” opoziţie de ce tace la perspectiva asta? Oare…

Sigur, vor fi fiind dintre cei care se vor îmbăta cu apă rece… „Ieşim în stradă şi nu-i lăsăm să-şi facă jocul.” Aiurea!

Arătaţi-mi voi un anesteziat care se ridică de pe masa de operaţie…

Mai ales când anesteziatul nici nu-şi dă seama că stă de fapt nu pe o masă de operaţie, ci pe un scaun electric. Atât doar că i s-a dat voie să-şi aleagă ultima masă…

Adică, nişte procente la pensia mizeră oricum, câteva sute de lei în plus la salariu, scutirea de nişte taxe…

Pe scurt şi foarte direct: actuala guvernare amanetează viitorul unei ţări deja amanetate pentru a-şi scăpa nişte indivizi. Trecuţi, prezenţi şi viitori.

Bolintinenau, săracul, nici nu ştia ce scrie…

„Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăz prin secoli a ei înălţare.

Însă mai-nainte trebuie să ştim
Pentru ea cu toţii martiri să murim!”

Acum, cât de martiri vom muri, numai bunul Dumnezeu mai ştie. Dar de înălţat, deja ne-am înălţat. De aia suntem… în aer!

imagine

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Politichie, Simţul civic, Uncategorized | Etichetat , , , , , , | 11 comentarii

Şabloanele crăciunului sau sărbătorirea şabloanelor

picture1

Cei care mă cunosc, şi mă refer la cei care mă cunosc direct, nu prin interpuşi, ştiu că sunt o fire optimistă. Şi n-aş avea cum să fiu altfel, ca unul care am trecut prin experienţe limită în viaţă şi din fiecare Domnul m-a scos, uneori, sper, şi mai înţelept…

Şi totuşi, anul acesta, dincolo de bucuria Întrupării Mântuitorului, o bucurie pe care am pus-o într-un şablon omenesc numit Crăciun, trebuie să mărturisesc că am parte de o porţie de tristeţe care, deşi nu anulează o bucurie pe care ar trebui să o trăim zilnic, este totuşi o tristeţe cât se poate de reală.

Acesta este şi motivul pentru care am decis ca, dincolo de tăcerea pe care mi-am impus-o (am explicat oarecum de ce) pe blog, să mă opresc o clipă şi să scriu aceste rânduri.

Nu ştiu eu de câte asemenea sărbători voi mai avea parte. Dar ştiu că am un frate iubit care, dacă Domnul nu face o minune, va trăi ultima lui sărbătoare pe pământ. Ştiu că veţi spune că va ajunge să trăiască Adevărata Sărbătoare când Îl va întâlni pe Domnul nostru. Aşa este. Şi totuşi… suntem tributari tristeţii despărţirilor.

Mă străduiesc să alung din minte eterna întrebare „de ce oamenii buni pleacă prea devreme şi răii se bucură de ani mulţi?”. Cunosc răspunsul clasic: „pe cei buni îi ia Domnul la El.” Iertaţi-mi impietatea. Răspuns nesatisfăcător…

Mărturisesc cu ruşine şi tristeţe că, luat de valul obligaţiilor, nu l-am văzut de ceva vreme pe fratele acesta al meu. Sper să nu ne despărţim până a doua zi a sărbătorii, căci am câteva lucruri pe care vreau să le împărtăşesc cu el neapărat. Ca doi fraţi care se despart. Pentru o vreme…

Am fost o bună bucată de vreme în acelaşi grup de studiu biblic şi rugăciune cu acest frate şi mereu am fost încântat de seninătatea întrebărilor lui. Avea multe şi le rostea deschis, fără prea multe filozofii. Îl iubeam pentru asta. Mulţi preferă să-şi ascundă întrebările în spatele unei siguranţe reflectată de cele mai multe ori în… şabloane. Asta în condiţiile în care venirea în lume a Mântuitorului tocmai asta a făcut, de la început până la sfârşit: să demoleze şabloanele…

În predica de astăzi pastorul nostru spunea că „vom trece în veşnicie cu durerea multor întrebări la care nu am primit răspuns.”
I-am spus la sfârşit că pe mine mă dor întrebările cu care am trăit, nu cele cu care am să mor…

Poate de aceea, urarea pe care obişnuiesc să o fac în aceste zile e mai reală ca oricând: Sărbători ADEVĂRATE !

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Odăiţa rugăciunii, Sare... amară, Trecător prin lume, Zidul plângerii | 7 comentarii

Despre un personaj media…

Ca şi în privinţa altor personaje pe care le-am pomenit în ceea ce scriu aici, fac precizarea că nu am nimic de împărţit cu persoana în cauză, ci cu ceea ce face…

Valorile în care cred, principiile în baza cărora mă străduiesc să trăiesc mă feresc de tentaţia de a detesta sau pur şi simplu de a nu iubi o persoană. Dar, de aici şi până la a accepta şi ceea ce FACE persoana respectivă e cale lungă. Şi o chestiune tot de principii şi valori…

Vrând-nevrând, petrecând mult timp în maşină la ore de seară, ascult de o vreme încoace emisiunile de la DigiFm ale lui Lucian Mândruţă. O persoană pe care am urmărit-o episodic şi în alte ipostaze media. Şi trebuie să recunosc că în ultima vreme mă intrigă şi, tot la capitolul recunoaştere, mă irită tot mai mult tendinţele pe care le trădează acest personaj.

Trec peste unele „ieşiri în decor” ale sale, cum ar fi ideea diferenţei biologice între omul român şi cel occidental, ca să nu mai pomenesc de altele…

Am urmărit emisiunile sale şi admit că din punct de vedere mediatic ştie să-şi aleagă subiectele. Majoritatea sunt provocatoare. La discuţii, la controverse, la dispute…

Dăunăzi discuta, aparent neutru, despre medicaţia alopată versus cea naturistă. Era limpede că toată băşcălia la adresa tratamentelor naturiste inducea ideea că doar medicaţia alopată e cea corectă. Am fost de acord, categoric, cu el că e o prostie să te tratezi de diverse boli cu metode preluate de pe site-uri dubioase sau din discuţii de pe forumuri. Corect! Dar, de aici şi până la anatemiza puterea naturii e cale lungă. A lua în derâdere, prin etichetarea „leacuri băbeşti”, valoarea unor plante şi efectul acestora mi se pare a fi o demonstraţie de lipsă a echilibrului în judecarea alternativelor. Aş fi putut să-i dau o sumedenie de exemple, dar mi-era limpede că nu poţi convinge un om cu prejudecăţi atât de… solide.

Astăzi, de exemplu, şi-a ales ca subiect educaţia sexuală în şcoli. A pornit de la o idee corectă. „Cum să scoţi o lege care pedepseşte cu închisoarea un profesor care predă copilului educaţia sexuală fără a avea acordul părinţilor”. Da, sunt de acord, a pedepsi orice formă de educaţie este una dintre aberaţiile democraţiei. Dar… există mereu un mare „dar” în emisiunile lui Mândruţă!

Sunt convins că multor ascultători le-a rămas în minte o informaţie repetată de câteva ori în emisiune, respectiv: „legea aceasta apare la presiunea Coaliţiei pentru familie”. De fapt, dacă este să îmi amintesc, a fost şi o emisiune în care a pus, tot la modul subiectiv, în discuţie şi iniţiativa Coaliţiei… Îmi este tot mai limpede că acest „om de presă” are un soi de „agendă” ce se ascunde în spatele ideii generoase de „apărare a valorilor democratice”. Nemaivorbind  despre faptul că în mai toate emisiunile sale face ce face şi corelează ideea de gândire retrogradă cu omul religios. Astăzi, de exemplu, în discuţia despre educaţia sexuală în şcoli, afirma spre finalul emisiunii că „religia, credinţa, este o chestiune de suflet, care trebuie să rămână în suflet.” Mă întreb, oare nu s-a găsit nimeni să-i explice că o credinţă care rămâne doar în suflet nu are nicio valoare dacă nu e transpusă într-o moralitate trăită? Îmi venea să-i spun că e ca şi cum m-aş specializa în fizica cuantică dar aş ţine toate ideile din această sferă doar pentru mine… Cui i-ar folosi tot ce ştiu şi la ce?

Mi-e greu să cred că un om care a absolvit facultatea de jurnalism şi comunicare „produce” emisiuni doar pentru a justifica un salariu. Lucian Mândruţă are şi un blog personal. Acolo unde practică în mare parte cam aceeaşi strategie: subiecte „fierbinţi”, dar tratate cu o tentă ciudată (ca să spun doar aşa!).

Ştiu, suntem bolnavi cu toţii de boala numită „scenarită”, de „conspiraţionism”, mă feresc cât pot de aceste tendinţe, dar scriu aceste rânduri gândindu-mă că nu poate fi întâmplător faptul că un om de presă, urmărit de multă lume, abordează subiecte controversate doar de dragul de a-şi face „rating”. E un „ceva” în spatele multor subiecte abordate de Lucian Mândruţă şi mi-am propus să-l urmăresc mult mai atent. Căci întrezăresc, cum spuneam, un soi de „agendă” care trece de sfera crezurilor personale. Poate mă înşel… Dar, şi dacă mă înşel, nu ştiu dacă nu ar fi oportun să-i spună cineva că dincolo de exerciţiul „democratic” pe care îl practică şi la care invită în emsiunile sale, există riscul de a induce o grămadă de idei greşite. Şi nu doar greşite, ci şi dăunătoare, căci atentează la valori pe care, pierzându-le, alte naţiuni s-au trezit confruntate cu non-valori pe care nu le mai pot gestiona…

Oare câţi dintre oamenii de presă din ţara asta îşi dau seama că se fac cozi de topor, voluntar sau involuntar, la tendinţe care, deşi ei cred că duc la modernizarea societăţii, contribuie în realitate la dezintegrarea ei, vizibil tot mai pronunţată?

Şi, apropo de poziţia lui Lucian Mândruţă vizavi de religie şi credinţă… Mă întreb dacă şi-a botezat copii. Dacă da, de ce?

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Simţul civic | Etichetat , , , , | 11 comentarii

BATJOCORIT…

4825125323_627c859fe8_b

„A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit…”
„Dispreţuit şi părăsit de oameni…”

Poate să pară ciudat să alături aceste versete acum, în momente în care (mai) toată lumea se pregăteşte să sărbătorească Naşterea Mântuitorului…
Cu festivismul de rigoare…
Cu înduioşările obişnuite…
Cu osanalele ce-şi au obârşia într-un fariseism acuzat tot restul anului…
Cu serbările ce vor să se substituie conştiinţei…
Cu pioşenia vinovată în ascuns de trădările fiecărei zile…

Şi iată…

Mereu vine câte unul la ai săi, şi ai săi nu-l primesc…

Mereu e câte unul dispreţuit şi părăsit de oameni…

N-am învăţat nimic de la iesle, în afară de suflarea boilor… Şi poate, nerecunoscut, gândul la aurul magilor, în nări cu speranţa tămâiei şi cu iluzia smirnei…

Trist, foarte trist…

Vine „fabricatul” moş nicolae. Pregătiţi-vă ghetuţele, cizmuliţele…

Cândva veţi descoperi că singura realitate a lor e… mirosul… fetid al umblărilor de peste an…

Publicat în constatări, Disperări, Pe gânduri, Picături, Sare... amară, Simţul civic | Etichetat , , , | 13 comentarii

NU, CETATEA NU MOARE ! (sau nu mor caii când… ?)

100_4706

Sunt aproape două luni de când în Cetate s-a aşternut liniştea… O linişte tulburată doar din când în când de câte un apel, fie sub forma unor comentarii-întrebare de genul „au murit luptătorii din Cetate?”, fie sub forma unor e-mail-uri ce solicitau lămuriri.

Îmi pare rău, n-am răspuns la niciunele… N-am vrut să tulbur procesul de „sedimentare” a unei noi atitudini, a unor noi priorităţi.

Ce se întâmplă, de fapt?

Ei bine, primul şi cel mai important lucru care se întâmplă de două luni încoace este că am început şi m-am ambiţionat (în sfârşit!) să aştern pe hârtie cartea pe care o am de atâţia ani de zile în minte! N-am să spun prea multe despre ea, căci m-aş tulbura pe mine în primul rând. O las „să curgă”, aşa cum viaţa s-a scurs în toţi aceşti ani de când m-a îngăduit Domnul pe acest pământ. Evident, preocuparea mea cea mai mare este să nu dureze tot atât 😀

Dar… s-au petrecut multe lucruri de atunci, de la ultima postare.

În primul rând am învăţat… că încă mai am multe de învăţat! Despre oameni, în primul rând. Apoi despre prietenie. Şi mai ales despre fraţi, sau, mă rog, despre cei care pretind că se numesc aşa… Nu voi intra în detalii, căci nu vreau ca judecata mea să aibă întâietate. Întotdeauna am contat pe cea a Domnului. Şi, chiar dacă opiniile mele au părut uneori judecăţi, ele n-au fost niciodată… sentinţe. Opinii, păreri, da. Încercări de a desluşi ce se află în spatele unor acţiuni şi atitudini, cu siguranţă. Dar, vorba proverbului românesc, „schimbarea domnilor, bucuria proştilor…” Eh, aplicabil nu doar la domni ci aşa, în general, la schimbările râvnite atât de mult de unii…

Interesant este că în tot acest răstimp un prieten şi frate mi-a fost cel mai aproape (exclud, evident, familia!), deşi nu ne-am văzut niciodată la faţă şi locuim în oraşe destul de depărtate. Dar ne ştim de câţiva ani buni şi ne-am fost alături în greutăţi aşa cum am putut fiecare. Nici pe el n-am să-l numesc, căci nu vreau să-i ştirbesc coroana pe care cu siguranţă o va primi. Aşa am convenit, într-un fel, şi vreau să mă ţin de cuvânt.

Apoi… am aflat de încercarea prin care trece Cristian Barbosu. Poate ca o dovadă a ceea ce am tot susţinut în faţa celor care mă acuzau pe când scriam despre „fenomenul Harvest”, când le spuneam că nu am niciodată nimic cu vreo persoană care greşeşte, ci am ce am cu greşeala pe care o face, l-am sunat pe Cristi imediat ce am aflat. Am stat mult de vorbă cu el, ca şi când ieri a fost ziua când am băut ultima cafea, în biroul tipografiei unde şi-a tipărit prima sa carte. Am discutat despre cancerul lui, despre tratamentul pe care îl urmează şi sper din tot sufletul că sfaturile şi încurajările pe care i le-am oferit, ca unul care cunoaşte atât de mult despre acest gen de încercare, să-i fie de folos. Personal, ştiind acum în detaliu despre ce este vorba, cred că va birui boala, deşi va avea un drum lung şi anevoios de parcurs. Iarăşi, nu intru în detalii şi nici nu vreau să mă pronunţ de ce se întâmplă toate astea. Cred în semne doar în măsura în care sunt sigur că sunt semne, cred cu tărie că şi coincidenţele sunt doar nişte minuni anonime, dar nu sunt eu cel care dă verdictul… Evident, mă rog pentru Cristi. Din multe, foarte multe puncte de vedere mă rog.

Apoi, aşa cum am scris mai sus, am învăţat că încă mai am de învăţat despre oameni. Am învăţat că fabula cu trei morale nu e doar o… fabulă şi, chiar dacă pe unii i-a deranjat că m-am apucat şi eu de un soi de fabule, cele trei morale ale fabulei menţionate sunt cât se poate de reale. Le-aş reformula doar, prin prisma ultimelor evenimente:

– nu oricine îţi întinde cândva o mână de ajutor o face doar spre folosul tău. Unii ştiu să-şi fac selfie-uri şi cu aşa ceva…

– cel ce te bagă în bucluc (ca să nu zic la fel ca în fabulă) n-o face doar fiindcă vrea să te vadă pe tine acolo, ci pentru că în mediul acela se simte şi el bine…

– dacă ai intrat în bucluc, nu te afunda de tot (mai mint şi fabulele, sau măcar exagerează!). Ieşi de acolo, căci vei mirosi în timp la fel ca aceia care s-au obişnuit cu mediul respectiv…

Ah, şi ar mai fi de spus şi despre dezamăgiri… În primul rând dezamăgirea de a constata cât de mult m-am… amăgit în privinţa unor oameni. Dar despre asta… cu ocazia următoarei fabule pe care o voi publica aici.

Până atunci nu uitaţi: Cetatea n-a murit! Facem doar curăţenie şi… lucrăm la cartea despre care v-am vorbit…

O, dar a mai fost şi ziua naţională, suntem în campanie… se petrec atât de multe pe scena mondială, a câştigat Trump alegerile în SUA, Merkel se clatină dar nu se predă, Turcia face ce e tradiţional la ei, adică pilaf, pilaf, pilaf, să aibă Europa ce mânca… veţi spune. Da, dar e suficientă mizerie descrisă în fabula cu trei morale ca să mai adaug şi eu…

Pe curând… dar nu aşa des cum v-am obişnuit!

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Povestioare cu... mâlc, Prieteni, Simţul civic, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , | 8 comentarii