O TRECERE DINTRE ANI CA O PUNTE A SUSPINELOR

Nu, nu sunt rânduri din categoria „plângerilor lui Ieremia”…
Și veți înțelege la final.
Dacă observați, am scris în titlu „CA o punte”, nu, pur și simplu, „o punte”.

Ce s-a întâmplat?

Ceva aparent banal. Încă de la Sărbătoarea Nașterii Domnului am început să dăm semne de… gripă. Care, în ciuda tratamentelor, a evoluat. Mă rog, poate e impropriu spus „evoluat” câtă vreme asociem acest termen cu ceva pozitiv.
Și uite-așa, am ajuns ca încă din 27 decembrie să fim „demolați” de gripă. Și soția, și eu. Și am petrecut „Revelionul” singuri, tușind și smiorcăind, între o infuzie și un ceai, numărând pastilele și urmărind gradele din termometrul care avea mereu grijă să ne amintească ce e aia „febră”.
Suntem în prima zi a noului an și se pare că încă n-am trecut puntea. Nu cea dintre ani, că aceea s-a dus… ducă-se!
Nu ne-a lipsit nimic, căci avem copii iubitori. Pe care, ca niciodată, i-am ținut departe. Dar nici n-aveam nevoie de nimic, câtă vreme totul începuse să aibă iz de mentă, ghimbir și eucalipt.
Și, pe când gândeam că acesta ne va rămâne în minte drept cel mai urât „Revelion”, mi-am amintit…

Era în iarna lui 1971, Poiana Țapului, Prahova. În împrejurări care nu-mi sunt clare nici acum, proaspăt revenit la ai mei, după ce părăsisem Liceul militar (aia știu de ce, dar e altă poveste), am fost scoși în stradă de un proprietar la care stăteau ai mei în chirie, și care avea mai multă trecere la partid decât o mamă cu 4 copii, dintre care unul abia născut și cu tatăl dispărut (complicată poveste!). Și ne-am trezit locuind într-o mansardă cam cât un antreu de apartament. Una în care nu noi, ci vântul era la el acasă, căci n-aveai cum să astupi toate crăpăturile de la ferestre, ușă, plafon. Revelionul bătea la ușă. Mâncarea pe terminate. Îmi amintesc că în ultima zi a acelui an, mama a făcut câteva lipii pe care le-a sărat cu… sare dintr-un borcan cu mărar. Prahovenii sunt oameni foarte superstițioși. Nu dau sare cu împrumut. Își împrumută norocul, spun ei. Și, cum să faci asta chiar în prag de an nou?
Bunica, aflată în casa părintească din Arad, ne trimisese un pachet, să ne descurcăm o perioadă. Ghinion. În 31 decembrie oficiul poștal se închidea până în 2 ianuarie. Și, după ce am fost cu frații mei să culegem din pădure câteva vreascuri, măcar să fie cât de cât mai cald în amărâta aceea de mansardă, am petrecut trecerea dintre ani păzind micuțul frate să nu răcească și potolindu-ne foamea cu câte o bucată din lipiile acelea cu gust de mărar.
În 2 ianuarie, când, în sfârșit am intrat în posesia pachetului, a fost mai mult decât o sărbătoare. Am intuit atunci cam ce vrea să însemne termenul „izbăvire”. Am mâncat și capetele legate cu sfoară de la salam. A fost. A trecut.
Și acum, mă gândesc câte familii nevoiașe trec prin situații similare în vreme ce noi ne plângem de… o gripă din cauza căreia n-am putut mânca sarmale, friptură, prăjituri…
Inevitabil, mi-a trecut prin minte gândul că „în lumea asta toate-s trecătoare”. În afară de un lucru: CREDINȚA ADEVĂRATĂ.
Avem ceva ce nu e trecător. E un Cineva. Și mi-am amintit un cântec înregistrat live, cu mulți, mulți ani în urmă, împreună cu două tinere surori din biserică, Maxenția și Renata. Un cântec care spune totul. Oricând. Chiar și acum, înainte de a trece la următoarea infuzie…

AL MEU EŞTI, ISUSE (William R. Featherston – Adoniram J.Gordon)

Al meu ești, Isuse, ce mult Te iubesc!
A lumii plăcere eu n-o mai doresc.
Tu ești Salvatorul și Te prețuiesc,
De-acum, o, Isuse, nespus Te iubesc!

Ca să mă răscumperi pe cruce-ai murit,
Și spinii-a Ta frunte adânc au rănit.
Întâi m-ai iubit Tu, în veci Te slăvesc,
De-acum, o, Isuse, nespus Te iubesc!

În viață și-n moarte, Isus, Te doresc!
Slăvesc al Tău Nume atât cât trăiesc.
Sudorile morții când mă copleșesc,
Voi zice: Isuse, și-acum Te iubesc!

În fața măririi, la Tronul de sus,
Uita-voi de jalea ce-n urmă-a apus.
Cununa de slavă atunci o primesc,
Și vesel voi spune: Isus, Te iubesc!