„Plaudite amici comedia finita est…”

foto

„Plaudite amici comedia finita est” era ultima replică în comedia del arte…

Unii istorici i-au atribuit replica lui Gaius Iulius Caesar Augustus, considerat primul împărat al Imperiului roman.

Alţii au consemnat aceste vorbe în dreptul lui Beethoven, drept ultimele cuvinte rostite înainte de moarte. Fapt pe care alţi biografi nu-l validează.

Şi totuşi, unii susţin că Beethoven ar fi citat din replica rămasă de la Augustus sau, cum susţin unii, a citat din comedia del arte, de care, oricum, era mai apropiat ca formaţie…

Şi totuşi, replica aceasta este doar un pretext pentru rândurile, gândurile, impresiile care urmează.

De ce aceste rânduri-gânduri?

Fapte: duminica trecută biserica din care fac parte a găzduit un botez. Spun „a găzduit” fiindcă era vorba despre un botez oficiat de biserica „Metanoia” (nu Harvest!), care nu au în locaţia în care îşi desfăşoară serviciile un baptistier. Trebuie să precizez: nu am „închiriat” biserica pentru acest serviciu! A fost un serviciu comun, cu atât mai mult cu cât am avut şi noi un candidat la botez care a dorit să facă acest pas şi să nu mai aştepte până la următorul botez al bisericii.

A fost ceva absolut deosebit!

O biserică plină până la refuz (au fost participanţi care au trebuit să se mulţumească la a urmări serviciul pe hol, la monitoare special amenajate, şi asta la o „bisericuţă” cum e „Golgota”, cu o capacitate de cca.400 de locuri!)

Şi totuşi, dincolo de bucuria evenimentului, cum se întâmplă de (prea!) multe ori, trebuiau să existe şi nemulţumiri!

Ce s-a întâmplat? Membrii bisericii „Metanoia” nu sunt credincioşi foarte… convenţionali. Şi, spre disperarea (supărarea!) unora, la fiecare act al botezului… au aplaudat! Sincer să fiu, mie nu mi s-a părut un gest deplasat! În fond, era o manifestare de bucurie, bucurie pe care o puteai citi pe feţele celor ce aplaudau (aş avea câteva considerente pe marginea acestui fapt!).

Ei bine, la terminarea serviciului s-a întâmplat un lucru nedorit. O soră mai în vârstă din biserica noastră a ţinut neapărat să-l „mustre” pe pastorul nostru pentru faptul că s-a alăturat aplauzelor!

M-am bucurat că Vasi Duma a reacţionat la această „mustrare.” Cum? Iată rândurile scrise de el:

„Apostolul Pavel este de vină. Dacă ne-ar fi scris negru pe alb – avem sau nu avem voie să lipim palmele violent și să emitem sunete? – atunci lucrurile erau clare. Dar, stați așa! Parcă nu a scris nici despre cor, nici despre fanfară, nici despre „laudă și închinare”, nici despre amvon, nici… Oare nu a anticipat Sfântul Pavel problemele noastre? Dacă Duhul Sfânt „știa” că avem disensiuni, subtonuri diferite pe teme – mai bine zis pe sub-teme – sensibile, și mai ales că suntem în stare – o, da, suntem în stare(!) – să ne privim chiorâș, ciudos-respingător și chiar să ne „spargem” în bisericuțe-bisericuțe… atunci mă întreb: de ce nu avem în epistolele pastorale și elemente de nițică rânduială bisericească? Unde să ne adunăm, cum să arate clădirea bisericii, să spunem poezii sau nu în timpul slujbei, la ce oră să venim la biserică, cum să se îmbrace pastorul și mai ales surorile. Treaba era mai simplă, nu?

Care-i explicația? Eu văd situația așa: Duhul Sfânt (Dumnezeu, nu?) știa „dinainte” toată cearta de cuvinte pe lucruri absolut mărunțele în raport cu măreția eternității și a salvării noastre, dar… a lăsat (ce mă bucur!) libertatea de manifestare a noastră. A lăsat să fim ce a creat El: adică omul liber. Dotat cu minte, sentiment, voință (asta nu e de la Platon). Domnul nu a vrut să funcționăm „funcționărește”, să fim toți „codați, setați, înscripționați, înregimentați…” într-o ecuație formal-riguroasă și toată Biserica, din toate timpurile, din toate locurile, din toate culturile să facă „exact” același lucru. Toți să cânte la fel, să predice la fel, să țină sărbătorile la fel, să… Nu! Pentru că avem Duhul, adică fundalul optim al diversificării, al exprimării felurite, al manifestării în funcție de „originalitatea” înscrisă în fiecare ins. Aleluia! Astfel, închinarea înaintea lui Dumnezeu nu e rețetă gata-făcută, nu e „obiectivizare-rațional-istorică”, ci raportare caldă, sublimă, intraductibilă printr-un ritual formal, dintre omul creat și Creator.

Uf! Am lărgit orizontul prea mult. Dar ce facem cu aplauzele? Propun să citim câteva versete, să ne gândim la contextul lor, la „pricina de păcătuire”, la lipsa oricărei referinţe în Noul Testament, să medităm personal, să avem un răspuns personal și… să nu certăm pe nimeni „asupra părerilor îndoielnice”.

„Preotul a adus înainte pe fiul împăratului şi i-a pus cununa împărătească şi mărturia. L-au pus împărat, l-au uns şi, bătând din palme, au zis: «Trăiască împăratul!»” (2 Împăraţi 11:12)

„Da, veţi ieşi cu bucurie şi veţi fi călăuziţi în pace. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră, şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme.” (Isaia 55:12)

„Bateţi din palme toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie! Căci Domnul, Cel Preaînalt, este înfricoşat: El este Împărat mare peste tot pământul.” (Psalmi 47:1-2

„Să urle marea cu tot ce cuprinde ea, să chiuie lumea şi cei ce locuiesc pe ea, să bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii înaintea Domnului! Căci El vine să judece pământul! El va judeca lumea cu dreptate, şi popoarele, cu nepărtinire.” (Psalmi 98:7-9

„Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră.” (Romani 14:16-19)”

Ei bine, dincolo de ideile exprimate de Vasi Duma, aş îndrăzni să propun câteva teme de meditaţie…

În primul rând, oricât de mult ne-am dori noi, oamenii, nu venim toţi la biserică în aceeaşi stare sufletească. Unii simt nevoia de mângâiere. Unii simt nevoia de îndreptare, de călăuzire. Alţii vin pregătiţi să se bucure. Alţii ca să aibă momente de introspecţie. Sunt multe motivaţii… Cert este că nu venim toţi după un şablon anume, deşi venim toţi la întâlnirea cu Domnul şi la părtăşia cu fraţii. Şi atunci? Ce facem? Este drept şi corect să impunem noi şabloane?

Evident, există un „cadru” impus de însăşi prezenţa Domnului („Unde sunt doi sau trei…”), dar nu pot să nu mă întreb, dincolo de reverenţa obligatorie în prezenţa Lui, există sau nu dreptul de a te bucura de aceeaşi prezenţă?

Am fost prezent în multe biserici de-a lungul timpului. Am văzut oameni manifestându-se în cele mai felurite moduri. Am văzut oameni plângând. Am văzut oameni a căror faţă exprima uimirea, îngândurarea, tristeţea, frământarea… Am văzut oameni care manifestau curiozitate, indiferenţă, amuzament chiar… Extrem de multe manifestări…

Evident, am văzut destule exagerări… Unele hilare, de-a dreptul. Dar când limitele decenţei sunt respectate, de ce ne încruntăm?

Vedeţi, toţi cei care aţi avut copii mici, nepoţi, aţi putut observa că cea mai sinceră manifestare a bucuriei acestora era un anume fel de a-şi bate palmele. E acesta un gest rezervat doar pruncilor? Sau poate fi legat el de acel „dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi”?

Cine mă cunoaşte ştie foarte bine că nu mă împac deloc cu… extremele. Am scris în nenumărate rânduri împotriva acelui soi de „spectacol” bisericesc. Cunosc foarte bine (şi încerc să nu uit niciodată!) cuvintele Domnului, „căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu”. Dar în cazul relatat (ca şi în altele) nu era vorba despre altceva decât despre manifestarea unei bucurii. Nu era o laudă la adresa candidaţilor (care, cum se întâmplă de obicei, erau mai degrabă preocupaţi de cu totul alte chestiuni), ci era pur şi simplu o manifestare a bucurie. Şi, dacă tot vorbim despre bucurie, nu pot să nu mă întreb, oare câtă bucurie a fost în sufletul acelei surori pentru faptul că nişte suflete au păşit pe calea pe care ne dorim atât de mult să intre cât mai mulţi? Atât de multă încât să nu reţină decât… aplauzele ca gest deplasat?

Trăiesc tot mai mult cu impresia că biserica adevărată se va arăta în forme pe care mulţi nu şi le-au imaginat. Căci unii au văzut-o ca pe un soi de loc rece, încărcat de sobrietate nemăsurată (în care, între noi fie vorba, e loc destul să măsori şi lungimea fustelor, să numeri cine are şi cine nu are cravată etc), alţii, într-o extremă penibilă, ca pe un soi de… discotecă „creştină”, iar alţii pur şi simplu ca pe un alt mijloc de… socializare.

Adevărul e că sunt tot mai convins că asistăm la o „decantare” a adevăratelor valori creştine. Undeva între „islamizarea creştinismului” (cu referire la multele reguli stricte şi stupide ale shariei) şi „libertatea într-un cu totul alt cristos” (intenţionat cu literă mică, fiindcă Unul singur este Cristos!).

Cu alte cuvinte… plaudite amici comedia finita est!

P.S. Ştiu că s-ar prea putea să am parte în urma acestor rânduri de… palme. Evident, nu sub formă de aplauze! Mi se va spune probabil despre ideea de a scrie aceste rânduri ceva asemănător cu cele scrise de ilustrul umorist francez Alphonse Allais, care, vorbind despre idei, spunea: „Iată o idee pe care o aplaudăm cu ambele mâini, regretând chiar că nu avem mai multe! Mâini, se înţelege!”