„Plaudite amici comedia finita est” era ultima replică în comedia del arte…
Unii istorici i-au atribuit replica lui Gaius Iulius Caesar Augustus, considerat primul împărat al Imperiului roman.
Alţii au consemnat aceste vorbe în dreptul lui Beethoven, drept ultimele cuvinte rostite înainte de moarte. Fapt pe care alţi biografi nu-l validează.
Şi totuşi, unii susţin că Beethoven ar fi citat din replica rămasă de la Augustus sau, cum susţin unii, a citat din comedia del arte, de care, oricum, era mai apropiat ca formaţie…
Şi totuşi, replica aceasta este doar un pretext pentru rândurile, gândurile, impresiile care urmează.
De ce aceste rânduri-gânduri?
Fapte: duminica trecută biserica din care fac parte a găzduit un botez. Spun „a găzduit” fiindcă era vorba despre un botez oficiat de biserica „Metanoia” (nu Harvest!), care nu au în locaţia în care îşi desfăşoară serviciile un baptistier. Trebuie să precizez: nu am „închiriat” biserica pentru acest serviciu! A fost un serviciu comun, cu atât mai mult cu cât am avut şi noi un candidat la botez care a dorit să facă acest pas şi să nu mai aştepte până la următorul botez al bisericii.
A fost ceva absolut deosebit!
O biserică plină până la refuz (au fost participanţi care au trebuit să se mulţumească la a urmări serviciul pe hol, la monitoare special amenajate, şi asta la o „bisericuţă” cum e „Golgota”, cu o capacitate de cca.400 de locuri!)
Şi totuşi, dincolo de bucuria evenimentului, cum se întâmplă de (prea!) multe ori, trebuiau să existe şi nemulţumiri!
Ce s-a întâmplat? Membrii bisericii „Metanoia” nu sunt credincioşi foarte… convenţionali. Şi, spre disperarea (supărarea!) unora, la fiecare act al botezului… au aplaudat! Sincer să fiu, mie nu mi s-a părut un gest deplasat! În fond, era o manifestare de bucurie, bucurie pe care o puteai citi pe feţele celor ce aplaudau (aş avea câteva considerente pe marginea acestui fapt!).
Ei bine, la terminarea serviciului s-a întâmplat un lucru nedorit. O soră mai în vârstă din biserica noastră a ţinut neapărat să-l „mustre” pe pastorul nostru pentru faptul că s-a alăturat aplauzelor!
M-am bucurat că Vasi Duma a reacţionat la această „mustrare.” Cum? Iată rândurile scrise de el:
„Apostolul Pavel este de vină. Dacă ne-ar fi scris negru pe alb – avem sau nu avem voie să lipim palmele violent și să emitem sunete? – atunci lucrurile erau clare. Dar, stați așa! Parcă nu a scris nici despre cor, nici despre fanfară, nici despre „laudă și închinare”, nici despre amvon, nici… Oare nu a anticipat Sfântul Pavel problemele noastre? Dacă Duhul Sfânt „știa” că avem disensiuni, subtonuri diferite pe teme – mai bine zis pe sub-teme – sensibile, și mai ales că suntem în stare – o, da, suntem în stare(!) – să ne privim chiorâș, ciudos-respingător și chiar să ne „spargem” în bisericuțe-bisericuțe… atunci mă întreb: de ce nu avem în epistolele pastorale și elemente de nițică rânduială bisericească? Unde să ne adunăm, cum să arate clădirea bisericii, să spunem poezii sau nu în timpul slujbei, la ce oră să venim la biserică, cum să se îmbrace pastorul și mai ales surorile. Treaba era mai simplă, nu?
Care-i explicația? Eu văd situația așa: Duhul Sfânt (Dumnezeu, nu?) știa „dinainte” toată cearta de cuvinte pe lucruri absolut mărunțele în raport cu măreția eternității și a salvării noastre, dar… a lăsat (ce mă bucur!) libertatea de manifestare a noastră. A lăsat să fim ce a creat El: adică omul liber. Dotat cu minte, sentiment, voință (asta nu e de la Platon). Domnul nu a vrut să funcționăm „funcționărește”, să fim toți „codați, setați, înscripționați, înregimentați…” într-o ecuație formal-riguroasă și toată Biserica, din toate timpurile, din toate locurile, din toate culturile să facă „exact” același lucru. Toți să cânte la fel, să predice la fel, să țină sărbătorile la fel, să… Nu! Pentru că avem Duhul, adică fundalul optim al diversificării, al exprimării felurite, al manifestării în funcție de „originalitatea” înscrisă în fiecare ins. Aleluia! Astfel, închinarea înaintea lui Dumnezeu nu e rețetă gata-făcută, nu e „obiectivizare-rațional-istorică”, ci raportare caldă, sublimă, intraductibilă printr-un ritual formal, dintre omul creat și Creator.
Uf! Am lărgit orizontul prea mult. Dar ce facem cu aplauzele? Propun să citim câteva versete, să ne gândim la contextul lor, la „pricina de păcătuire”, la lipsa oricărei referinţe în Noul Testament, să medităm personal, să avem un răspuns personal și… să nu certăm pe nimeni „asupra părerilor îndoielnice”.
„Preotul a adus înainte pe fiul împăratului şi i-a pus cununa împărătească şi mărturia. L-au pus împărat, l-au uns şi, bătând din palme, au zis: «Trăiască împăratul!»” (2 Împăraţi 11:12)
„Da, veţi ieşi cu bucurie şi veţi fi călăuziţi în pace. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră, şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme.” (Isaia 55:12)
„Bateţi din palme toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie! Căci Domnul, Cel Preaînalt, este înfricoşat: El este Împărat mare peste tot pământul.” (Psalmi 47:1-2
„Să urle marea cu tot ce cuprinde ea, să chiuie lumea şi cei ce locuiesc pe ea, să bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii înaintea Domnului! Căci El vine să judece pământul! El va judeca lumea cu dreptate, şi popoarele, cu nepărtinire.” (Psalmi 98:7-9
„Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră.” (Romani 14:16-19)”
Ei bine, dincolo de ideile exprimate de Vasi Duma, aş îndrăzni să propun câteva teme de meditaţie…
În primul rând, oricât de mult ne-am dori noi, oamenii, nu venim toţi la biserică în aceeaşi stare sufletească. Unii simt nevoia de mângâiere. Unii simt nevoia de îndreptare, de călăuzire. Alţii vin pregătiţi să se bucure. Alţii ca să aibă momente de introspecţie. Sunt multe motivaţii… Cert este că nu venim toţi după un şablon anume, deşi venim toţi la întâlnirea cu Domnul şi la părtăşia cu fraţii. Şi atunci? Ce facem? Este drept şi corect să impunem noi şabloane?
Evident, există un „cadru” impus de însăşi prezenţa Domnului („Unde sunt doi sau trei…”), dar nu pot să nu mă întreb, dincolo de reverenţa obligatorie în prezenţa Lui, există sau nu dreptul de a te bucura de aceeaşi prezenţă?
Am fost prezent în multe biserici de-a lungul timpului. Am văzut oameni manifestându-se în cele mai felurite moduri. Am văzut oameni plângând. Am văzut oameni a căror faţă exprima uimirea, îngândurarea, tristeţea, frământarea… Am văzut oameni care manifestau curiozitate, indiferenţă, amuzament chiar… Extrem de multe manifestări…
Evident, am văzut destule exagerări… Unele hilare, de-a dreptul. Dar când limitele decenţei sunt respectate, de ce ne încruntăm?
Vedeţi, toţi cei care aţi avut copii mici, nepoţi, aţi putut observa că cea mai sinceră manifestare a bucuriei acestora era un anume fel de a-şi bate palmele. E acesta un gest rezervat doar pruncilor? Sau poate fi legat el de acel „dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi”?
Cine mă cunoaşte ştie foarte bine că nu mă împac deloc cu… extremele. Am scris în nenumărate rânduri împotriva acelui soi de „spectacol” bisericesc. Cunosc foarte bine (şi încerc să nu uit niciodată!) cuvintele Domnului, „căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu”. Dar în cazul relatat (ca şi în altele) nu era vorba despre altceva decât despre manifestarea unei bucurii. Nu era o laudă la adresa candidaţilor (care, cum se întâmplă de obicei, erau mai degrabă preocupaţi de cu totul alte chestiuni), ci era pur şi simplu o manifestare a bucurie. Şi, dacă tot vorbim despre bucurie, nu pot să nu mă întreb, oare câtă bucurie a fost în sufletul acelei surori pentru faptul că nişte suflete au păşit pe calea pe care ne dorim atât de mult să intre cât mai mulţi? Atât de multă încât să nu reţină decât… aplauzele ca gest deplasat?
Trăiesc tot mai mult cu impresia că biserica adevărată se va arăta în forme pe care mulţi nu şi le-au imaginat. Căci unii au văzut-o ca pe un soi de loc rece, încărcat de sobrietate nemăsurată (în care, între noi fie vorba, e loc destul să măsori şi lungimea fustelor, să numeri cine are şi cine nu are cravată etc), alţii, într-o extremă penibilă, ca pe un soi de… discotecă „creştină”, iar alţii pur şi simplu ca pe un alt mijloc de… socializare.
Adevărul e că sunt tot mai convins că asistăm la o „decantare” a adevăratelor valori creştine. Undeva între „islamizarea creştinismului” (cu referire la multele reguli stricte şi stupide ale shariei) şi „libertatea într-un cu totul alt cristos” (intenţionat cu literă mică, fiindcă Unul singur este Cristos!).
Cu alte cuvinte… plaudite amici comedia finita est!
P.S. Ştiu că s-ar prea putea să am parte în urma acestor rânduri de… palme. Evident, nu sub formă de aplauze! Mi se va spune probabil despre ideea de a scrie aceste rânduri ceva asemănător cu cele scrise de ilustrul umorist francez Alphonse Allais, care, vorbind despre idei, spunea: „Iată o idee pe care o aplaudăm cu ambele mâini, regretând chiar că nu avem mai multe! Mâini, se înţelege!”
Nu de palme să te ferești, ci de lovituri sub centură… 🙂
Chestia cu aplaudatul într-o biserică baptistă mie mi se pare o chestie nouă, pentru că nu am o vedere prea largă în domeniu. Probabil că se mai întâmplă și în alte locuri. La voi, înteleg că a fost prima dată. Nu știu ce să zic… Dacă mă întrebi ce cred, răspunsul meu nu ține de credință, ci de manifestarea ei publică. Nici mie nu-mi plac aplauzele în biserică, nu pentru că le-aș considera un păcat, dar o formă de spectacol tot sunt (în fond, acesta, spectacolul, domină, de multe, programul de duminică), ci pentru că am tendința de a atribui locului o semnificație aparte, fără să pot spune cu precizie în ce constă ea.
Ehe, Răsvane, chestia cu loviturile sub centură… mai că mi-aş pune centura undeva pe la călcâie, având în vedere experienţele… 😀
Vezi tu, ceea ce spui îmi întăreşte convingerea că fiecăruia dintre noi ne este greu să definim semnificaţia pe care o are pentru o persoană anume biserica. Cum scriam în articol, am văzut atâte de multe şi variate manifestări, pe unele putând să le încadrez cu (relativă) uşurinţă într-o categorie anume, altele lăsându-mă de-a dreptul perplex, altele rămânând greu de definit şi încadrat.
Ştiu eu, poate noi, ăştia „mai trecuţi”, să fi rămas cu ceva „sechele” de la aplaudat… 😀
pentru Dmnezeu nu e nimic mai scump decat sufletul omului, de aceea si-a trimis Fiul la moarte, pentru sufletul omului, ca sa nu ramana ancorata in groaza si deznadejde ci in renastere la viata si bucurie. ”Bucurati-va si va veseliti” Suntem si noi o Treime, Botezul este semnul apartenentei la aceasta. Daca in biserica mintea si inima urca spre dumnezeu, de ce n-am lasa sa urce si trupul? Aplauzele sunt semnul de bucurie al trupului. Iata cum aceasta femeie n-a facut decat sa ne faca sa intelegem mai mult bucuria intr-u sfanta noastra Treime. Sa ne bucuram pentru ca ea ne-a servit drept meditatie spre aceasta Unire.
Multumesc pentru acest articol!
Marinel, aplauzele nu sînt forme ale conţinutului unei închinări, nu sînt alcătuiri sau compoziţii duhovniceşti, nu sînt, în sine, duhovniceşti sau neduhovniceşti, ci ele exprimă bucuria, o stare înaltă, adică aplauzele reflectează puţin şi acţionează mult; ele sînt şi o formă de politeţe, iar politeţea nu e antinomică cu duhovnicescul, ci, din contră, a fi duhovnicesc înseamnă să fii politicos. Dacă vrei, ele sînt superioare formelor, fondului, şi nu recunosc forme, modele, dar se ridică deasupra lor şi nu pot fi judecate. Aplauzele nu sînt nici măcar convenţionale, ci sînt plăcere, bucurie şi expresia unor experienţe private (sau comune) înalte şi fără prevedere.
Aşadar, îţi doresc şi ne doresc bucurii cît mai înalte!
Mulţumesc, Gabriel, pentru comentariul acesta care explică „fenomenul” şi dintr-o altă perspectivă! Ştii, stăteam şi mă gândeam că în fond toată zbaterea asta a noastră în a judeca dacă un lucru „e sau nu e” are o doză de inutilitate, atâta vreme cât Cel ce judecă ne cunoaşte inima din care izvorăsc toate manifestările noastre…
Înclin sa fiu de acord cu domnul doctor.
Marinel, nu ti se pare ciudat ca astfel de justificari vin, de cele mai multe ori, cu versete din Vechiul Testament? Imi aduc aminte ca cineva (al carui nume am ales sa-l uit) a justificat prestatia trupei de producatori de zgomot cu inflatia de zgomote din Vechiul Testament.
Cu Vechiul Testament poti justifica orice, inclusiv „taierea in bucati” in numele Domnului (noroc cu interpretarile alegorice).
Eu nu am ceva anume cu batutul din palme (desi, recunosc, ca asteptam mai mult de la pastorul tau). Problema este cu atmosfera de chef crestinesc, de loc unde e musai sa „te simti bine”. Bine si bucuros ma simt si la teatru, si la un concert de muzica. Emotii de orice fel si de calitate pot sa gust si prin alte locuri. La biserica (evanghelica) vin (mai exact, veneam) pentru altceva.
Multi dintre cei care azi te aplauda, bucurosi ca te-ai „adaos” ca membru in adunarea lor, te vor arata cu prima ocazie cu degetul de la una din palmele cu care te aplaudau candva. Zambete si baie de dragoste la botez, injuraturi „crestinesti” la prima „iesire” din sistem.
Sper ca nu te superi pe mine pentru acest comentariu. Daca ti se pare „incorect evanghelic”, nu-l da. 🙂
Adrian dragă, îţi înţeleg opinia. În mare parte sunt de acord cu ea. Cât priveşte opinia lui Vasi Duma… sunt rânduri scrise ca reacţie şi răspuns la… o reacţie. Adică, practic cu acelaşi gen de argumentare. Nu vreau să mă poziţionez în postura de „avocat al diavolului” :D, dar felul în care ne manifestăm (pe moment!) bucuria, entuziasmul, nu „prevede” un comportament sau atitudine ulterioară, care depinde de multe alte lucruri (caracter, educaţie, onestitate etc). E o manifestare de moment.
Acum, e drept, tu, fără să vrei asta, eşti în mare parte tributar unei experienţe (dureroase!).
Dar te întreb, emoţia e străină trăirii creştine? E drept, ea poate fi trăită în cele mai variate ocazii şi medii, dar asta nu o face indezirabilă ŞI mediului creştin.
Ce-i drept, făceam şi eu distincţie între bătutul din palme ca urmare unei „performări” muzicale, unde, volens-nolens, se aplaudă şi artistul. De aceea făceam şi trimitere la versetul cu slava oamenilor.
Oricum, rândurile mele nu s-au dorit o pledoarie pro sau contra, ci doar un subiect de meditaţie privind felul în care, vrând-nevrând (ca să şi traduc pentru necunoscători 🙂 ) avem tendinţa să şablonăm individul.
În rest… honi soit qui mal y pense!
Cum să mă supăr pe comentariul acesta? 🙂
Emotia nu e straina trairii crestine.
Dar unele expresii exterioare ale emotiilor s-ar putea sa nu fie potrivite trairii crestine.
Sa nu confundam emotia cu expresia exterioara a emotiei. Ma pot bucura in multe feluri. Pot trai emotii si fara sa fac atmosfera de „hei, hei dinamo!” sau „haide, hai, rapidule!”.
Nu uita ca escrocii religiosi, ca si cei din politica, apeleaza din plin la „calupuri” de emotii.
Ai dreptate cu „escrocii religioşi”! Dar asta nu mă va face pe mine să-mi reprim anumite reacţii. N-o să mă controlez pe mine, ci mai degrabă „îi controlez” pe ei! Adevărul e că acum exagerezi niţel cu acel „hai dinamo”. Nimeni nu cred că „bătea” într-acolo. Mă refer la cei care au făcut obiectul postării, nu la alţii (ştii tu care!) 🙂
ah, Marinel, nu ma pot abtine sa nu te contrazic nitel! 🙂
Pai daca tot e sa fim ca niste copilasi, de ce sa fim ca ei numai in a bate din palme?!
Copilasii uneori mai scot si limba, de multe plang, mai fac si pe ei.
De ce sa sa intre la „dacă nu vă veţi face ca nişte copilaşi” numai batutul din palme si bucuria?!
Am voie sa ma manifest ca un copilas obosit si plictisit atunci cand imi vibreaza pancreasul de zgomot (zgomot la care alti „copilasi” aleg sa bata din palme)?! 🙂
Evident, îţi răspund la întrebare.
Fiindcă trebuie să fim CA nişte copilaşi, nu SĂ FIM COPILAŞI! 😀
Altfel spus, oameni maturi cu ingenuitate controlată de maturitatea pe care o avem (sau nu! 😀 )
pai nu prea ai raspuns. 🙂 intrebarea mea era: daca in biserica am voie sa bat din palme „CA un copilas” (daca imi place ceva) am voie si sa oracai „CA un copilas” (daca nu-mi place ceva)?! Sau aleg din comportamentul copilasului numai ceea ce consider a fi comportament matur, adica retraduc versetul in ceva de genul: „faceti-va ca niste copilasi cu comportament matur (iar ceea ce e matur decid pastorul si comitetul)”. 🙂
Ei, şi tu acuma! „Decid pastorul şi comitetul”! 😀 De ce să exagerăm? Că doar n-o să venim şi cu pampers, dacă ne comportăm ca nişte copilaşi? Înţelegi tu foarte bine treaba asta cu acest „ca nişte copilaşi”! Doar n-o să-ţi explic chiar ţie despre sinceritatea, ingenuitatea copilaşului, nu depre comportamentul necontrolat al acestuia… 😀
Acum, revenind la întâmplarea în sine, dacă dăm la o parte presupunerile unui posibil comportament ulterior, ce a fost greşit?
Să ştii că nu sunt deloc exagerate aluziile (destul de directe!) ale lui Vasi din textul lui. În fond, dacă judecăm anumite lucruri, atunci să le judecăm pe toate cu aceeaşi măsură!
Sa fiu mai clar: nu cred ca a fost ceva exagerat in situatia concreta de care vorbesti.
Eu pun problema intr-un context mai larg.
Nu e vorba de o comedie (inceput trist, final fericit – in acceptiunea originala a termenului), ci de tragedie: ceea ce incepe cu aplauze, se sfarseste cu pumni.
Mda… în context mai larg eu puneam problema „patului lui Procust”!
Oricum, de reţinut acest „ceea ce începe cu aplauze, se sfârşeşte cu pumni”. Şi de meditat… 😉
erata: „acceptiunea originaRa”
😀
Nu ne-ai scris frate Marinel dacä au fost si lacrimi de bucurie acolo…..Lacrimile de bucurie sänt o probä de credibilitate cä Domnul a cercetat inimile celor prezenti….Personal cred cä lacrimile se potrivesc mai bine crestinului decät aplauzele care au devenit o banalitate intr-o lume care in ziua de azi aplaudä orice -fie bun ,fie räu…..
Eram copil prin anii 60″ si tata mä lua cu el la adunare.Nu pricepeam prea mult din tot ce se intimpla acolo.Dar de fiecare datä asteptam cu neräbdare sä intre in incäpere un bätrinel imbräcat foarte modest, care se aseza intotdeauna pe bäncile din spate.Intrind i-si rotea ochii peste fratii prezenti äi saluta si pe obraz äi curgeau lacrimile suvoi.Apoi cädea pe genunchi si se ruga timp indelungat.Aceastä imagine m-a ajutat mult sä inteleg ce inseamnä pocäinta.
Iertati-mä pentru aceastä ,,deviere” vroiam sä spun doar cä eu il vedeam pe acel om- prin ochii unui copil- ca fiind foarte fericit cu toate cä (sau tocmai pentru) cä avea lacrimi in ochi.
Nu-i asa? Cine seamänä cu lacrimi…
Domnul sä-i binecuvänteze pe cei doi frati care au fost botezati si pe voi pe toti!
Frate Ioan, vă asigur că au fost şi lacrimi. Nu puţine. Cum să nu fi fost, căci au fost de faţă părinţi, rude şi chiar fraţi şi surori din biserică, oameni care s-au rugat pentru aceste suflete. N-am scris despre lacrimi fiindcă de ele nu „se leagă” nimeni… 😉

O precizare: au fost botezaţi cinci tineri, doi băieţi şi trei fete, patru de la biserica Metanoia, o fată de la noi. Ceea ce este remarcabil este că fata care s-a botezat de la noi a avut un trecut în care, spiritual vorbind, „i-a trecut glonţul pe la ureche”, dar Domnul a făcut în aşa fel încât să descopere biserica Golgota, unde a descoperit cel mai important lucru: mântuirea!
Fii binecuvântat!
Draga Marinel, aplauzele la care face trimitere pastorul tău sunt rezultatul unei trairi emotionale profunde a unor participanti la botezul din biserica voastra, din sec. XXI.
Greseala fundamentală, cred eu, pe care a facut-o pastorul a fost una comună: asimilam trăiri și experiente ale unor oameni din vechime cu cele ale contemporanilor nostri.
De ce spun că e o eroare? Pentru că imaginea despre noi înșine si, odată cu ea, continutul constiintei, s-a modificat de la o epocă la alta.
Experiențele subiective ale unor oameni care au trait in trecut nu ne mai sunt accesibile. Oricât am încerca să le actualizam mental, ele nu pot fi reproduse. Nu poți să gândești ca un isihast, pentru că l-ai citit pe Staniloae.
Un tip pe nume Thomas Metzinger a scris o carte numită „Tunelul Eului”, tradusă recent și la Humanitas. Ea este rodul unor cercetări actuale, de vârf, de psihologie și neurofiziologie. Implicațiile pentru viitorul imediat sunt greu de calculat.
Îți citez, mai jos, un pasaj interesant, cu speranța că și pastorul tău va analiza ce se petrece in lumea de azi in contextul unor cercetări asupra psihicului uman aduse la zi. Nu de alta, dar manipularea la care sunt supuse masele se bazează tocmai pe superbia nestiintei.
Așadar,
„Ființele omenești din alte epoci istorice- oamenii din timpul perioadei vedice a Indiei antice, să zicem, sau populațiile temătoare de Dumnezeu din Evul Mediu european, pentru care Dumnezeu era o prezența reală și constantă- foarte probabil au cunoscut un tip de experiență subiectivă aproape inaccesibilă nouă, astăzi.”
Cu alte cuvinte, aplauzele noastre pot să semene cu cele din Vechiul Testament, dar ele provin dintr-o altă formă de trăire subiectivă, de extaz, dacă vrei.
Chiar tu aminteai mai sus ca batutul din palme este un mod obisnuit de a recompensa un artist, in cursul unei prestații meritorii. Părerea mea e că sursa aplauzelor din biserică trebuie căutata in lumea spectacolului contemporan, chiar dacă vrei să treci bătrânică din biserică, oricât de acră ar fi ea, prin tunelul timpului, până in vremurile lui David și Solomon, atat de familiare pastorului vostru și nu numai.
Referitor la spațiu și sacralitate, la educație și prietenie spirituală, trebuie să fac trimtere la studiul recent al Ancai Manolescu, „Modelul Antim, modelul Păltiniș”. (După lectura obligatorie a cărții lui Andrei Scrima despre Rugul Aprins…).
Te intreb: cum definim spațiul in care aducem slavă lui Dumnezeu, duminică de duminică? in care Îl adoram pe El și nu pe om, oricare ar fi meritele acestuia din urmă? Exista niste reguli pe care trebuie să le respecte cei care trec pragul bisericii voastre, așa cum si eu, la randul meu, le respect pe cele ale unei biserici ortodoxe in care îmi plec genunchi in fața lui Dumnezeu, în timp ce vizitez monumentul?
Intelectualii care au ajuns la Mrea Antim, si au avut experiența religioasă unică pe care au avut-o, au pornit de la respectarea strictă a regulilor impuse de călugării bătrâni care nevoiau in acel spatiu.
Părerea mea e că unii dintre noi (mă refer la evanghelici intr-un sens mai larg), suferim de o mare trufie, incercand să experimentam de unii singuri, inovand permanent, reinventandu-ne zilnic, crezând că asta e destul ca să trăim precum cei din vremea apostolilor. Negam orice formă de tradiție, (hai să le spunem obiceiuri, ca să nu speriem oamenii prea tare), patrimoniul de cultură lasat de scriitorii vechi ai bisericii (cine citeste Filocalia in mediul evanghelic? ), considerând că suntem suficient de puternici ca să luptăm cu puterile diavolești ale prezentului.
Fără supărare, cred că aplauzele din biserică, punctând fiecare botez, sunt o alienare a spiritului critic, care tinde să găsească justificări in trecut, pentru ispitele contemporane.
Răsvan dragă, sunt oameni cărora nu le poţi răspunde decât încadrându-te între limitele în care gândesc ei. Cam aşa a fost şi cu articolul lui Vasi. Cum îi spuneam şi lui Adrian, trebuie să ştii că eu sunt cel mai „rău” critic al său, şi i-am citat articolul doar ca pretext la rândurile mele şi ca un alt punct de vedere, căci sunt şi în Cetate oameni care nu pot „lucra” decât cu „axiome” verificate. Poate că am greşit, expunându-l în felul acesta, deşi îmi pare rău că din tot articolul său nu s-a reţinut decât partea cu citatele…
Acum, tu ai dreptate în ceea ce priveşte „reinventarea” noastră, dar asta e o realitate pe care nu o putem eluda. În fond, adaptarea noastră în toate domeniile este o perpetuă reinventare. Descopăr în soţia mea lucruri noi în fiecare zi şi iubirea mea se reinventează mereu faţă de ea şi din această cauză. Pe Dumnezeu Îl descopăr tot mai mult în fiecare zi şi astfel uimirea, reverenţa mea se reinventează…
Nu neg multe lucruri pe care le semnalezi în rândurile tale. Trufia, inovarea permanentă, negarea unor tradiţii (deşi, să recunoaştem cinstiti, eticheta de tradiţie nu implică întotdeauna şi corectitudine biblică sau spirituală – vezi chestiile cu nodurile la batic, cravata care arată cu vârful spre iad etc), toate acestea sunt aspecte care se constituie într-un teren extrem de fertil pentru tot felul de erezii şi absurdităţi, şi ştii foarte bine că le-am semnalat în repetate rânduri.
Dar trebuie să recunoaştem că la fel de uşor suntem gata să punem un semn de egalitate între, să zicem, un automobil şi o moară, pe motiv că la ambele se învârte ceva!
Ai pus în rândurile comentariului (şi articolului) tău câteva întrebări esenţiale: „cum definim spațiul in care aducem slavă lui Dumnezeu, duminică de duminică? in care Îl adoram pe El și nu pe om, oricare ar fi meritele acestuia din urmă? Exista niste reguli pe care trebuie să le respecte cei care trec pragul bisericii voastre, așa cum si eu, la randul meu, le respect pe cele ale unei biserici ortodoxe in care îmi plec genunchi in fața lui Dumnezeu, în timp ce vizitez monumentul?”
Aş răspunde începând cu o întrebare: dacă relaţia mea cu Dumnezeu este una personală, locul comun trebuie definit doar într-un anume sens? Şi, de fapt, aş continua cu alte întrebări… Care ar fi limitele regulilor pe care le instituim? Se bazează ele în totalitate pe învăţătura Domnului şi a apostolilor? Cât loc ocupă formarea culturală în interpretarea lor? Ca să fiu şi mai personal (şi, evident, n-ai să o iei nici măcar ca o ironie, darmite ca un reproş!), cu ce e mai puţin păcătos a face fotografii într-un spaţiu bisericesc activ decât a aplauda nu omul care se botează (el şi-aşa nu percepe, e preocupat să-şi steargă apa din ochi şi nas, de emoţia momentului) ci actul în sine, în bucuria că încă unul a fost smuls din ghearele lumii, sperăm pentru totdeauna. Normal, nu sunt reguli acestea (în fond, n-au aplaudat toţi cei prezenţi, şi cei ce n-au făcut-o s-au abţinut nu din spirit de frondă sau din dezacord).
Revenind la întrebarea ta de căpătâi, oare putem fi scutiţi de greşeală încercând să definim spaţiul în care Îi aducem slavă lui Dumnezeu? Între închinarea vechi testamentară şi cea din vremea Domnului Isus sunt diferenţe enorme. Perdeaua din Templu s-a rupt! Unii n-au aflat încă asta, alţii interpretează asta într-un mod (să mă ierţi) de-a dreptul inconştient (ca să nu spun altfel).
Personal cred că Dumnezeu, care a pus ÎN NOI gândul veşniciei (nu la butoniera noastră, la reverul hainei etc) şi care ne-a binecuvântat cu libertatea ÎN CRISTOS, care ne-a lăsat învăţătura apostolului Pavel, „nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi” şi „numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească”, nu ni l-a pus acolo degeaba, ci l-a lăsat ca un fel de „temporizator” de a cărui funcţionare corectă vom da socoteală în faţa Lui.
Întrebarea ta caută într-un anume grad absolutul. Dar el există doar la Dumnezeu. Pentru noi, vorba lui Cioran, e doar „o foame istovitoare.” Şi iată, dacă tot vorbim despre absolut, bine zicea Eliade, că nu-l poţi gusta de două ori…
Spuneam cândva unui frate care se străduia să forţeze argumentaţii pentru nişte reguli: „De ce dăm noi reţete acolo unde Dumnezeu a pus la dispoziţie doar ingrediente?”
Sau, ca să mă citez tot pe mine (dacă tot i-am citat pe Cioran şi pe Eliade 😀 ): „Suntem în fond o turmă, nu o oaie mare!”
Dar câte nu s-ar putea scrie pe marginea subiectului?…
Pingback: Aplauze la scenă închisă | Vindecătoru
Dragă, Marinel, evident că aplauzele noatre contemporane(care se petrec în situaţii pasagere, în situaţii de excepţie) nu au ABSOLUT NIMIC cu trecutul Vechiului Testament…! Mai vorbim!
Marinel, insist: cand vorbesti de „plaudite, comedia finita est” faci referire la o iesire din scena. Pe cata vreme, auditoriul de care vorbesti aplauda la o intrare in scena. Daca cineva iese de pe „scena” evanghelica si intra pe cea ortodoxa, nimeni nu mai aplauda. Aplauzele ti se confera numai cand miscarea are loc in sens invers. Numai atunci e bucurie, numai atunci ingenuitatea „copilasilor” se poate exprima prin batai din palme.
E de apreciat modul in care aperi argumentatia „versetofaga” a pastorului tau (ca sa fiu sincer, discursul tau e mult mai convingator, fie si prin patetism, decat cel al domniei sale).
Cred ca domnul doctor are dreptate in ceea ce spune mai sus, dar, din pacate, a avea dreptate nu mai e o calitate in zilele noastre.
Nu e departe vremea cand in bisericile evanghelice se vor trage salve cu tunuri de calibru mic (se va gasi si aici o justificare, undeva tot prin Vechiul Testament). Producerea de zgomot „increstinat” a devenit, se pare, cea mai elocventa maniera de raspandire a Evangheliei: „Mergeti in toata lumea si faceti mult zgomot, ca sa va auda toate neamurile!”
Din punctul meu de vedere (si al legii pe care nu o respecta nimeni in Romania), nu e nicio deosebire intre manelistii care fac nunta in mijlocul strazii si boxele evanghelicilor iesiti la iarba verde.
Daca fac abstractie de anumite aspecte teologie (ceea ce, recunosc, nu este intotdeauna usor), liturghia ortodoxa chiar pare „un susur bland si subtire” pe langa spectacolele duminicale din bisericile evanghelice.
Desigur, o sa spui ca generalizez experiente din trecut. Dar toti suntem o suma a ceea ce am trait. Singurul mod de a ne rupe de trecut e Alzheimer-ul.
In rest, sanatate la toti si aplauze (sic!) pentru aceasta postare care, in sfarsit, a facut sa ne mai si contrazicem! 🙂
Slava Domnului ca lumea e destul de mare si ca este (inca) destul loc pentru fiecare!
Adrian dragă, cu tine (ca de altfel şi cu Răsvan) e chiar o plăcere să mă contrazic. Măcar mă aleg cu ceva… 🙂
Să lămuresc puţin lucrurile (ţie am să-ţi răspund cu direcţie la un aspect, lui Răsvan într-altul).
– am ales citatul respectiv ca titlu cu gândul la altceva; anume, la faptul că un gest incriminat în unele situaţii poate fi acceptat în altele. Altfel spus, când comedia se sfârşeşte putem deveni şi serioşi… aplaudând 🙂
Categoric, toţi suntem o sumă a experienţelor trecute. Ciudat este pentru mine că nu toţi devenim tributari lor. Iată, eu sunt născut, crescut, educat într-un mediu evanghelic destul de rigid. Nu o spun în sens ofensator, dar unii dintre noi preferăm confortul „matematic” al unor reguli care ni se potrivesc. Eu, deşi am fost şi sunt „umanist” (în anul 3 de liceu nu mai făceam matematică…) am preferat mereu geometria. Implică ceva mai multă imaginaţie… 😉
Alţii avem un caracter introspectiv accentuat, care ne îndreaptă comportamentul la o relaţie cu divinitatea ce exclude aproape în totalitate noţiunea de colectiv… Suntem insule într-un arhipeleag, cel mult…
Evident, ştii foarte bine că sunt un adversar al manifestărilor de genul celor la care faci tu referire. Am scris destul de mult despre acest subiect şi îmi menţin părerile. Dar a pune un semn egal între un gest absolut nevinovat şi alte gesturi care se încadrează la categoria celor date de tine ca exemplu mi se pare, totuşi, o exagerare!
Înclin să cred că, după cum nu e departe vremea în care, cum spui, se vor trage în unele locuri salve de tun, tot aşa în alte locuri se va instala la uşă un soi de pat al lui Procust…
Cum spunea preferatul meu, Octavian Paler: „Orice lucru se poate transforma în contrariul său, astfel că dăm din râs în plâns, din iubire în ură, din puritate în păcat. Depăşind un anume prag al trăirii, ceea ce credem noi că e bine sau rău se confundă până la asemănare. Ne putem mişca creativ numai între extreme, nu şi dincolo de ele…”
P.S. Cât priveşte argumentaţia lui Vasi Duma, vă rog să ţineţi cont că era „construită” pentru un anume gen de oameni, care judecă doar cu acel gen de argumente. Eu l-am citat doar ca o completare şi motivare a… completărilor mele. Vă asigur că în alte circumstanţe şi cu alţi interlocutori cu totul ar suna argumentaţia sa, şi nu o spun ca o scuză în dreptul lui (în paranteză fie spus, cred că eu sunt cel mai dur critic al său în tot mediul în care se mişcă… 🙂 )
Marinel, să revenim la oile noastre. 🙂
Prin stimularea adecvată a creierului, suntem capabili să modulam senzații diverse. Nu noi, băieții răi care se ocupă cu neurotehnologia.
Din cartea citată, am să mai citez un fragment, ca să știe cititorii unde am ajuns:
„Vom fi capabili să modulam senzațiile de culoare sau miros, să le intensificăm sau să le ștergem, excitand sau inhibând grupele relevante de neuroni. Lucrul acesta s-ar putea dovedi valabil și pentru stările emoționale, precum empatia, recunoștința sau EXTAZUL RELIGIOS.” (Sublinierea mea).
Știi că astia studiază corelate neuronale, adică stimuli care să producă efect, și cat de mică să fie doza și calitatea stimulilor pentru a produce acelasi efect?
Crezi că aplauzele te apropie de Dumnezeu sau te fac mai bun, mai iubitor de semeni? Meditația este cea care ne lipsește, cea care ne ajută să distingem din multimea de informații pe care le primim din exterior și le prelucram in computerul pe care ni l-a dat Dumnezeu pe umeri.
Nu argumentația pastorului e săracă, ci directia spre care conduce discuția. Domnul spunea că dacă ochiul sau mâna te duc în ispită, leapada-le. Era o metaforă. Cu alte cuvinte, dacă voi credeți că aplauzele vin de sus, cumpărați alifie pentru bătături. Dacă nu, nu. 🙂
Pe tine te iubesc, lucru la fel de evident și in ceea ce-l priveste pe dl. Adrian. Revenirea ta in forță a fost reconfortanta pentru noi.
Răsvan, foarte scurt, deşi nu am citit cartea pe care o menţionezi, sunt absolut conştient şi de existenţa tehnicilor de manipulare, şi de capacităţile ei.
Cum am spus, argumentaţia lui Vasi e una cu o direcţie anume, nu s-a dorit defel generalizantă şi exhaustivă…
Aş menţiona totuşi o observaţie (din puţul gândirii personale): cred că, tehnic vorbind – strict tehnic – e cam la fel de uşor să manipulezi o persoană aflată într-o stare meditativă decât una preocupată într-o formă activă. În fond, înainte de a „inventa” noi, cei din secolul 21 manipularea emoţională prin sunet, intonare, lumini şi… fumuri :D, au descoperit asiaticii manipularea prin tehnicile meditative… Nu-i aşa? 😉
Așa e. De-aia diavolul ne fură timpul.
Cât despre meditație, studiile pe EEG multielectrozi și PET au demonstrat prezenta acelorași unde si in meditația creștină, și in cea budista. Creierul poate macina, ca o moară, ceea ce-i dai, totul e să-l lași să o facă. Intre isihasm și budism, in acest sens, există puncte comune, de-asta s-au ratacit atâția, fără să-și dea seama că budismul e o religie fără iesire. Sinergia gandurilor era, cumva comună, conducand la unde gama mari, la liniste, la detasare.
Dacă este să fim oneşti până la capăt, şi luând doar câteva exemple, se pot include liniştit la acest capitol al tehnicilor de manipulare chiar şi unele stiluri de cântare catolică, ortodoxă, nemaivorbind de refrenele repetitive ale multor piese de „închinare” de azi! Pe lângă acestea aplauzele sunt… piece of cake! 😀
Un comentariu de-al meu s-a dus la spam. 🙂
Acolo mă refeream la studiile lui Goleman și convorbirile lui cu Dalai Lama.
L-am recuperat. Mulţumesc că mi-ai atras atenţia! Nu-mi dau seama de ce s-a dus acolo. Or fi ceva unde la mijloc, sau a fost prea complicat pentru wordpress? 😀
A revenit. 🙂
…ca bătând din palme. 🙂 Mulțumesc, încă o dată.
Marinel, de ce in bisericile unde se canta coral dirijorul face pe langa semnul crucii si alte semne stranii? Aia nu e pacat? 🙂
„Comic” dragă, chiar e… comică întrebarea ta! 🙂 Ştiu şi eu… pentru mine, muzician fiind, semnele dirijorului înseamnă altceva. Acum, depinde probabil din ce unghi le priveşti…
A! Să nu uit… Bun venit în Cetate! 🙂
stiu si eu ce inseamna Marinel. Numai ca mi s-a parut haios sa se aduca atatea exemple contra batutului din palme. Aia vroiam sa scot in evidenta. Depinde din ce unghi privim.
Si batutul din palme daca este facut cu scopul bucuriei ca cineva s-a hotarat pentru Hristos este un lucru bun.
Poate ca cei care au batut din palme au avut incredintarea ca nu e pacat. Si nu au pacatuit.
Totusi, cum ramane cu versetul unde zica ca daca il faci pe fratele tau sa pacatuiasca pt o mancare (in cazul nostru, batutul din palme) nu traiesti in dragoste? Ce ar trebui sa faca o biserica unde batutul din palme se accepta? Ar trebui ca pt cei din alte parti sa se opreasca? Si daca pt fiecare lucru facut in biserica se gasesc altii sa se poticneasca? Ce slujba ar mai fi aceea?
Nu cumva cei care se poticnesc in toate ar trebui sa-si puna intrebarea ca s-ar putea sa fie si vina lor?
Caci,
„Totul este curat pentru cei curaţi, dar, pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat: până şi mintea şi cugetul le sunt spurcate.”
Si daca se supara cineva n-are decat.
Vezi tu, „comic”, ridici o problemă foarte spinoasă. Cât din ispită mi se datorează mie, şi cât celui ispitit? Iată întrebarea!
P.S. Nu poţi să-ţi schimbi nick-ul? Mi se pare… comic să mă adresez ţie mereu cu „comic”! 🙂
Domnilor, salutare! Sunt pastorul… prin mila Bunului Dumnezeu. Mulțumesc Domnului pentru inteligența dvs. Să analizăm „aplauzele” hermeneutic, psihologic și, bineînțeles, în manieră filozofică… cred că ar fi un demers care ne-ar îmbogăți. Înțeleg (nădăjduiesc) natura închinării Vechiului Testament, dezvoltarea închinării (liturghiei) de-a lungul istoriei creștine, ispita infantilismului american (worship contemporan)… Micul meu articolaș (nescris pt blogul fr. Marinel), cu atât mai puțin pentru a fi „analizat”… a fost o reacție (imatură, nearticulată istorico-doctrinaro-…) la o perplexitate devastatoare în care mă trezesc (ușor acuzat) abordat în genu’: „frateee, unde scrie in Biblie că trebe să aplaudăm?….” sau „e păcat, frate, așa ceva e păcat în sfânta biserică..” Spuneți-mi și mie o abordare (pastorală), cum să faci, ce să mai explici, cum să le mai zici… că asta nu-i rău, că nu-i supărat Domnul și dacă ne exprimăm așa sau altfel… Bunii mei prieteni, fiți binecuvântați și rugați-vă pentru un biet pastor neîncercat…
Mda… Aş zice întâi de toate… salut-tare! 🙂 Acum aş fi şi eu curios să citesc câteva păreri…
Ce-i drept, cunoscând contextul în care a fost scris „articolaşul”, am încercat să explic natura lui incompletă şi, în special, orientată spre un anume gen de argumentare. Probabil că n-ar fi trebuit să-l inserez în articolul meu, dar am făcut-o fiindcă el era oricum deja public şi completa într-un fel paleta de argumentări posibile.
De fapt, pe mine mă interesează fondul problemei, nu aplauzele în sine…
„Bunii mei prieteni, fiți binecuvântați și rugați-vă pentru un biet pastor neîncercat…” Putini pastori ai zilelor noastre au puterea sa spuna asa ceva, sa recunoasca ca au gresit si putini inteleg ca aici este secretul unui bun slujitor. Ma rog Domnului sa-ti calauzeasca pasii si sa-ti puna cuvinte pe buze daca este nevoie, cand vrasmasul iti sta inainte.
Trebuie sa recunosc, simpatic raspuns.
Se pare ca Marinel a avut dreptate, am luat prea aprig un text care avea alt scop. 🙂
Domnule pastor, permiteţi-mi sa incerc sa ma pun trei secunde in pielea dvs. Poate ca problema s-ar rezolva relativ usor (ce inseamna „usor” lasam neexplicat), daca, in acest caz, aplicam principiul „ceea ce nu este explicit interzis este implicit permis”. Aplauzele nu sunt interzise explicit, ergo… Dar, nefiind pastor, nu stiu cum ar fi „gustate” astfel de abordari.
Din punctul meu de vedere, citatele din Vechiul Testament mi-au readus in minte argumentatia deliranta prin care un pastor (cu „talent de scena”, de altfel) argumenta cascada de decibeli dintr-un asezamant crestinesc (asezamant, pe atunci, din aceeasi specie cu cea a aplaudatorilor din patania relatata). Marinel v-a laudat asa de mult in fata mea (si eu am incredere in ce lauda Marinel, cu exceptia monarhiei), incat mi s-a parut ca nu ati prins o zi prea inspirata din punct de vedere hermeneutic..
Aplauzele in biserica nu sunt „biblice” sau „nebiblice”. Am auzit des invocarea silogismului: „Trebuie sa facem numai ce scrie in Biblie, chestia asta nu e in Biblie, deci nu trebuie sa facem asta” (in cazul nostru, partea finala ar fi „aplauzele nu sunt in Noul Testament, deci…”). In acest caz, avem mari probleme cu sumedenia de lucruri care nu sunt in Biblie si care azi fac parte din viata noastra. Cine si dupa ce criterii hotaraste care anume fapt/obiect din vremurile noastre, neintalnit in Biblie, dar prezent in lumea de azi, este suficient de „neutru” pentru a fi acceptat?
Cultural vorbind, eu nu ma regasesc in aceste manifestari hipereuforice („atmosfera tiroleza”, cum ii spune Andrei Plesu). In tren, evit cat pot atat evanghelicii care vor sa-mi zdrangane in urechi cantece crestine, cat si pe manelisti.
Tocmai pentru ca am parte de mult zgomot si „show” in viata de zi cu zi, nu mi-l mai doresc in biserica.
Pana la urma, polemica noastra „cordiala” se reduce la o neteologica discutie in care fiecare vine „cu ce-l doare”.
Domnule pastor, rugati-va pentru acei prieteni de pe acest blog, blazati de preaincercarile nereusite…
Deşi nu mi se adresează mie acest răspuns, am să subliniez ceva din el, şi anume faptul că lucrurile stau în mare măsură cam aşa cum le intuiam eu: faptul că până şi în abordarea teologică a participării noastre la actul închinării suntem subiectivi, volens-nolens. Grecii au ştiut ei ceva când cu patul lui Procust, iar noi reinventăm mereu, pe motive diferite, legenda… 😦
Marinel, uite ce mi-am amitit citind mai tot ce s-a scris la aceasta tema.
Am gandit ca e bine la inceputul unui an sa ne vizitam reciproc cu cateva biserici din oras. Cand am ajuns la fratii penticostali ei au facut un gest cam neasteptat pentru noi. Au renuntat la felul lor de a se ruga si s-au rugat cum ne rugam noi.
Cine crezi ca a avut probleme ?
Fratele pastor din partea celor din biserica lui.
…
Se spune ca un mester priceput a facut un cuptor de paine.
Toate bune pana sa vina curiosii sa-si dea cu parerea .
E foarte bun , zice primul , numai ca usa trebuia in partea cealalta.
Mesterul se apuca de treaba si schimba usa unde i-a sugerat vizitatorul .
Adoua zi , un altul gaseste de bine ca totusi trebuia altfel orientat cuptorul .
Mesterul , putin incurcat , incearca sa-i faca si lui pe plac.
A treia zi un altul a venit cu alta obiectie.
Ce crezi ca a facut mesterul?
A pus cuptorul pe roate sa-l poata intoarce in voie dupa placerea fiecaruia.
…
In final asi zice ca nu e treaba usoara sa fii pastor in vremuri ca acestea…
Ehei, Mitică, are tâlc povestea ta! Crede-mă că ştiu de ce spun asta. Sunt de aproape un sfert de secol în biserica asta şi am văzut şi auzit multe… 🙂
Marinel, biserica zilelor noastre nu este o biserica a secolului XXI, ci este o biserica cu relicve istorice. Unii membrii vin din secolul II, altii din secolul V, altii din secolul XII, altii din secolul IXX. De asta imi place foarte mult comunitatea evanghelica pentru ca este o mixtura culturala, istorica foarte diversificata 😀
Inteleg foarte bine, pe de alta parte, trairile unor astfel de persoane. Chiar eu ma trag din biserici cu astfel de traditii conformiste. Cred ca debateul – „relatia dintre forma si spiritualitate” va ramane atat o provocare pentru fiecare dintre noi, cat si o lectie neinteleasa de ultra-conservatoristi. Asta nu inseamna ca incurajez manifestarile moderne. Acestea sunt doar o alta extrema, o alta forma de manifestare. Important e sa vedem esenta si sa ramanem obiectivi in ce priveste relatia dintre forma si spiritualitate.
Esentialul consta in „despartirea luminii de intuneric”.
„Dumnezu a vazut ca lumina era buna ;si Dumnezeu a DESPARTIT lumina de intuneric.” (Gen.1:4)
Fiti binecuvantati