O duminică după amiaza mai neobişnuită…

A fost o duminică mai puţin obişnuită. În calitate de colaborator mai vechi (neîntrerupt de aproape 20 de ani!), am fost solicitat ca translator la o adunare menonită din oraş.

Cunosc destul de multe despre ei şi despre doctrina lor. Teologic, i-aş plasa undeva între baptişti şi penticostali, accentele penticostale fiind mai puţin numeroase, dar mai pronunţate. Afirm că ştiu destul de multe întrucât în 2003 apărea de sub tipar, la tipografia unde lucram în acea vreme, o lucrare amplă, de aproape 500 de pagini, intitulată „Doctrinele biblice şi practicarea lor”, pe care am fost solicitat la acea vreme să o traduc. În treacăt fie spus, n-a fost un demers deloc uşor, mai ales dacă ţinem cont că „părintele spiritual” al menoniţilor a fost Menno Simons (1496-1561), iar cel care a scris „Cele treizeci şi trei de articole ale credinţei” şi „Oglinda martirilor”, lucrări ce stau la temelia crezului menonit, Thieleman J.Van Braght (1625-1664) au scris în perioada vieţii lor, iar lucrările lor, citate în lucrare, erau în formele originale ale primelor traduceri din olandeză.

Ei bine, cum spuneam, încă de la începuturile misiunii lor în România, am fost contactat şi solicitat să lucrez traduceri pentru ei. Tractate diverse, broşuri, lucrarea menţionată mai sus şi, trimestrial, lecţii de studiu biblic.

Pentru cei mai curioşi, sunt câteva doctrine mai puţin obişnuite, pe care menoniţii, nişte oameni absolut remarcabili, care m-au frapat, între ele, cea mai „ciudată” pentru mine fiind aceea a nefolosirii oricărui instrument. Este adevărat, şi menoniţii sunt fragmentaţi, unii fiind mai conservatori, alţii mai… contemporani, dar cei pe care i-am cunoscut eu sunt extrem de stricţi în ceea ce priveşte acest aspect. Apoi, o altă doctrină importantă, dar neobişnuită pentru noi, este cea a non-rezistenţei. Sunt cunoscute în istoria menonită o mulţime de situaţii în care familii întregi au fost decimate fără ca vreun membru să opună rezistenţă. Dar nu despre doctrinele lor voiam să scriu astăzi. Voiam să descriu pe scurt cam cum decurge un serviciu de închinare duminical în cercul de menoniţi la care am participat duminică.

Înainte de toate, trebuie să precizez că am fost oarecum „tras cu arcul” precum un ceas în această zi. La ora 12,30 s-a terminat serviciul divin din biserica noastră, fuga până acasă (locuiesc la aproape 8 km, în partea opusă a oraşului!), unde a trebuit să pregătesc şi să servesc masa pentru mine şi fiul meu (sunt „burlac” pentru o lună, dar asta voi explica altădată), la ora 14 a trebuit să fiu în altă parte, opusă, a oraşului, unde se adună cei câţiva menoniţi din oraş, apoi, după terminarea întâlnirii acestora, la ora 16, din nou acasă pentru a fi pregătit să mă întorc în vederea serviciului de după amiază al bisericii noastre (imposibil de „chiulit”, căci închinarea este una dintre responsabilităţi! :D). Aşadar, o duminică „maraton”. Şi totuşi, una extrem de interesantă şi plăcută!

Când am intrat în casa în care se adună menoniţii (casă în care locuieşte şi misionarul pentru Arad, cu întreaga lui familie), am fost întâmpinat cu o căldură deosebită (deşi, o oarecare stânjeneală parcă-parcă am simţit în primele minute). Nu am putut să nu mă gândesc la răceala cu care sunt primiţi unii dintre musafirii bisericilor noastre. Poate ar trebui să învăţăm ceva din asta!

Nu ştiam nimic despre modul de desfăşurarea aş închinării lor, aşa că m-am aşteptat să fiu condus din sufrageria în care am intrat într-o încăpere care să semene oarecum a biserică, eventual cu un amvon sau pupitru. Abia într-un târziu, în timp ce purtam conversaţia de început cu cel pe care urma să-l traduc, mi-am amintit că acolo unde congregaţiile lor nu sunt foarte mari, ei se adună în locuri neconvenţionale. Practic, într-o cameră mai mare a unei case. După câteva minute am observat că pe un colţar şi pe cele cîteva scaune aşezate în cerc se aflau împărţite frumos câte o broşură de studiu biblic (culmea, din cele pe care le traduc!) şi câte o carte de cântări. Eram curios câţi vor participa. Şi curiozitatea mi-a fost răsplătită destul de repede. Familia şi un bărbat la vreo 40 de ani. Familia, care consta din soţ, soţie şi trei copii. Deci, urma să traduc pentru… o persoană, toţi ceilalţi fiind, evident, vorbitori de limbă engleză! Interesantă experienţă!

Am fost impresionat de felul în care se închină. Evident, atmosfera era mai degrabă una asemănătoare unui grup mic, din cele care se formează în unele biserici ale noastre. S-a început cu rugăciune. Pe genunchi. Apoi, liderul, a propus să cântăm trei cântări, la alegerea celor prezenţi. M-am uitat prin cartea lor de cântări. Majoritatea ca ale noastre. Cum nimeni nu se grăbea, am propus eu una. Uimitor! Toţi cântă „pe voci”. Nu mi-a fost greu să mă adaptez, încă de la primele măsuri. A fost ceva cu adevărat sublim. Trei voci bărbăteşti şi trei voci feminine, într-o armonie pe care o auzi doar la grupuri cu îndelungi exerciţiu! Participă şi copiii! Absolut superb!

A urmat apoi lecţia de studiu biblic. Cu participarea tuturor. A trebuit să traduc în ambele „sensuri”, căci discuţiile erau cât se poate de libere. Subiectul: neascultare şi restaurare, pe textul ce relatează istoria lui Iona. Cum nu trecuseră decât vreo trei luni de când tradusesem acel set de lecţii, ştiam foarte bine care este punctul lor de vedere în ceea ce priveşte neascultarea şi restaurarea. Se pare că şi ei erau curioşi cum văd eu problema, întrucât am fost solicitat nu doar să traduc, dar să şi particip la discuţii. Am încercat, aşadar, o mică provocare şi, sub formă de glumă (deşi foarte serioşi, gustă glumele!), am strecurat ideea că, având în vedere felul în care se poartă unii „pocăiţi” de când e lumea, n-ar fi exclus ca atunci, când cu experienţa avută cu Iona, Dumnezeu să fi fost primul care să fi exclamat „Of! Să n-ai de-a face cu pocăiţii!” Culmea, deşi au râs, au cam fost de acord că, din păcate, lucrurile stau cam aşa, într-adevăr!

Discuţiile au fost destul de ample şi, dacă stau să mă gândesc, niciun aspect important n-a prea fost scăpat. N-am să relatez discuţia, dar am remarcat că nimeni n-a rămas pe dinafară, cum se întâmplă la noi, unde sunt de multe ori situaţii în care cel ce conduce studiul biblic este nevoit adesea să ţină o adevărată predică în deschiderea adevăratei predici ce urmează!

Am cântat după aceea încă două cântece. Aceeaşi în-cântare (am şi învăţat una nouă, de-a lor!). Apoi, predica. Ştiam că menoniţii conservatori nu-şi pregătesc predica, nu conspectează cărţi de teologie, de apologetică, nu… copy-paste de pe internet. Ei se bazează exclusiv pe inspiraţia Duhului Sfânt. Dacă ar fi să descriu pe scurt predica pe care am tradus-o, aş spune că a fost una simplă, la obiect şi cu destul de puţine trimiteri în afara textului ales, relatarea din 1 Împăraţi 3:5-15. Despre felul în care cerem în rugăciune, despre ce anume cerem şi despre felul în care se raportează Dumnezeu la rugăciunile noastre.

A fost o predică uşor de tradus, întrucât, neavând un material pregătit, o schiţă sau „un schelet” de predică, predicatorul îşi căuta cuvintele cu grijă, astfel încât pauzele erau suficiente pentru ca eu să pot formula o traducere mai puţin… tehnică. A durat exact 30 de minute!

După aceea am mai cântat trei cântări (trebuie să mărturisesc că dacă n-ar fi fost aceste părţi poate că ar fi fost o întâlnire destul de anostă, întrucât totul semăna mai degrabă cu o discuţie simplă şi… simplistă).

Şi totul s-a încheiat cu o rugăciune a predicatorului (ce ciudat să traduci o rugăciune!).

Mi-am amintit că am în buzunar două bomboane. Le-am dat celor doi copii mai mici, o fată şi un băiat, cel de-al treilea copil fiind o adolescentă aproape de 20 de ani. Ce încântare pe ei! Am avut impresia că le dăruisem un tort uriaş! Cred că ne-am imprietenit, în sfârşit, căci în restul timpului sunt aproape convins că mi-au numărat nu doar firele de păr de pe cap, dar şi pe cele din barbă! Şi apropo de barbă; cred că am fost unul de-al lor, întrucât majoritatea bărbaţilor menoniţi poartă barbă.

Într-un fel mi-a părut rău că se făcuse deja 16,30 şi că trebuia să plec. A fost o după amiază caldă şi interesantă, petrecută cu nişte oameni de o simplitate absolut remarcabilă!

Şi, ca să nu creez confuzii precum cele create de alţii, nu mă bate deloc gândul să-mi schimb denominaţiunea! Dar mă bucur să fiu frate cu cei cu care sunt convins că ne vom întâlni în cerurile în care intrarea nu se face pe bază de carnet membral ! Să fiu frate şi să pot să dau o mână de ajutor. Sunt prea mulţi cei care privesc cu un aer critic tot ceea ce etichetează drept „rătăciţi de la ortodoxa religie strămoşească”, chiar dacă, nu cu multă vreme în urmă se numărau dintre aceeaşi actuali incriminaţi!

sursa

Apoi, „a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă…”. Punct şi de la capăt!