Încă o piesă „JUST M.E.” lucrată vocal împreună cu Sebastian. Ceea ce îmi amintesc în mod special despre piesa aceasta este… rapiditatea cu care am finalizat-o. De îndată ce Eugen mi-a cântat ideea principală a piesei, aproape că „am auzit” mental ce urma să devină. Şi, ca şi cum ar fi fost o completare firească, auzind-o în varianta „în doi”, Sebastian a înţeles imediat unde îi era locul! Deşi aparent o piesa facilă din punct de vedere muzical, „Casa mea” îmi rămâne foarte dragă, măcar pentru că degajă, în pofida aparenţelor, un optimism care, întemeiat, ne-a cam lipsit! Şi ar mai fi un detaliu. Îmi amintesc că îi propuneam lui Eugen o ilustraţie specială, ca fotografie, la această piesă. O casă din Orlando, Florida. A fost foarte amuzat. Iată mai jos şi fotografia cu pricina şi, evident, piesa.
CASA MEA
Text şi muzică: Eugen Blaj
Sunt ore-n şir de când privesc
spre un punct fix pe tavan
şi fiecare clipă care trece-a fost
o rătăcire şi-un liman…
Iată-mă acum din nou aici,
mi-e somn…
iată-mă privind din nou în gol…
Aici e casa, aici e casa mea…
Când pleoapa nopţii se va risipi
şi drumul meu spre cer se va sfârşi
în zorii de zi
o nouă zi va încerca
să smulgă iar din piept comoara mea!
Sunt un izvor cu apă lină care
se-nalţă zi de zi,
mâine poate voi fi ploaie sau furtună,
nu pot şti…
Şi viaţa asta-i casa mea,
dar noaptea-i altceva,
e o fereastră larg deschisă,
noaptea-i comoara mea…
Sunt ore-n şir de când privesc
spre un punct fix pe tavan
şi fiecare clipă care trece-a fost
o rătăcire şi-un liman…
Iată-mă acum din nou aici,
mi-e somn…
iată-mă privind din nou în gol…
Aici e casa, aici e casa mea…
cetatea de piatră 
Nu se aude nimic. Corectati.
Scuze! Am corectat. Sper….
Ναι, ευχαριστούμε!
Tavanotherapia asta… Dialogul constiintei cu desertaciunea si dialogul memoriei cu trecatorul existentei. Nu stiu cei carora timpul ne-a cam trecut, ce legatura avem cu dispozitiile astea de adolescent melancolic. 🙂
Cu plăcere!
Vai! Timpul ne trece doar când, cu faţa spre tavan, nu mai privim, că ne-au închis alţii ochii! În rest, dacă pierdem legătura cu tinereţea noastră…
nu e o piesa facila. e o piesa pentru chitare. e atit de antrenant dialogul dintre ele. aproape ca simti cum contempland devii izvorul, suspendarea intre ratacire si liman si totul intr-o alerta a meditatiei. jocul chitarelor m-a dus cu gindul la o piesa a formatiei pro musica si anume „curcubeul”.
Eh, am spus „aparent”. Unii aşa au considerat-o…
Of, Pro Musica… încă una dintre trupele care au avut neşansa de a trăi în comunism! Şi de a fi uitată prea devreme! Bine că au loc acum tot felul de… zdubi şi zdobi… 😦
As putea sa jur ca am auzit-o la radio.
Da, din câte îmi amintesc a fost difuzată o dată, dar nu ştiu unde şi nici n-am „prins” emisiunea! Mi-a spus Eugen doar!
Cred că a fost Eugen acum câţiva ani pe la Europa FM cu câteva dintre ele, înainte de a se îmbolnăvi, dacă bine îmi aduc aminte. Îmi povestea că au fost cei de acolo foarte impresionaţi (scuzaţi lipsa aparentă de modestie), dar că nu e ceva care să stârnească interes! 😀
asta n-am stiut-o! iata o surpriza neasteptata. pai cum sa prezinte interes pentru europa fm cind astia au ajuns sa dea pina la refuz piesa romaneasca manelizata de la eurovision sau piesa imbecila de-a dreptul e vara nu dorm a nu stiu carui muzician contemporan cu noi…
Şi eu uitasem, Emil! N-are importanţă! Dacă poporul cere pâine şi circ…
Ah, deci nu m-a inselat batrana mea memorie… bun, perfect!
Păi, nu se spune că femeia are cea mai bună memorie? Nu te uită (şi nu te iartă) NICIODATĂ! 😀 Se spune…
Pingback: Punct fix pe tavan… | cetatea de piatră