Un articol recent al pastorului nostru, Vasi Duma, (dar nu numai!) mă determină să scriu acest articol. Pentru informare, iată întâi de toate articolul „cu pricina”:
Are nevoie Biserica Golgota de REFORMĂ?
„Frate…la noi nu merge! Pe noi nu ne interesează decât biserica în care ne adunăm duminica. E o dezbinare să ne adunăm pe grupe, nu e bine pentru noi, nu e bună muzica nouă, nu e bine să facem schimbări, să tot…”
Știți ce e greu, mai ales când ne obișnuim să facem biserică într-un anumit fel? E greu să fi deschis schimbării, lucrurile pe care le tot facem devin o normă care, cu timpul, devine un stil de viață, o cultură bisericească. Aici lucrurile se despart simplu: o biserică comodă nu va schimba nimic (de ce să riște? De ce să apară vorbe, tensiuni, probleme?), iar o altă biserică dinamică va încerca mereu să inițieze proiecte, strategii și metode noi. Biserica aceea comodă va privi biserica dinamică ca o biserică neliniștită, neserioasă, riscantă. De ce să tot cauți schimbarea? Schimbarea nu e obligatorie, dar într-o lume mereu schimbabilă, schimbarea e un fapt pe care nu-l poți evita.
Schimbăm mașinile, serviciul, școlile, hainele, telefoanele… totul este schimbat în casa noastră în ultimii 10 ani, dar în formele și în felul nostru de a face biserică … totul trebuie să fie static.
Ce vom face?
Simplu: nu schimbăm funcțiile de bază și valorile bisericii lui Isus. Cât vom trăi vom crede în Predicare, în Rugăciune, în Evanghelizare, în Ucenicizare, în Doctrinele cardinale. Nu facem rabat de la aceste valori nici în ruptul capului.
Tot simplu: nu schimbăm funcțiile, dar vom reforma… formele. Dacă sunt forme care slujesc funcției, nu trebuie schimbate. Schimbarea poate fi un idol al bisericii contemporane, de aceea schimbarea de dragul schimbării este un pericol. Vom îmbunătăți felul în care studiem, cadrul în care facem studiu biblic, vom căuta forme diverse de a face ucenici din tineri, din adolescenți, vom forma echipe noi, proiecte noi, vom cânta divers, ne vom ruga divers, vom face conferințe, ieșiri, întâlniri, grupuri mici, formații noi… dacă nu merge ceva, vom încerca altceva, dar nu vom renunța niciodată la funcțiile de bază ale bisericii lui Isus Cristos. El nu a murit pentru tradițiile baptiste sau pentru o cultură bisericească. El a murit pentru oameni care trebuie mereu să zidească poduri înspre oameni… nu un pod, ci poduri frumose, diverse, contemporane, podul nefiind un scop în sine, ci intenția finală: mântuirea oamenilor și slăvirea Domnului nostru! Amin!
Nu uităm: vița e importantă, șpalierul poate fi foarte diferit!
Întrebare personală: vrei să schimbi ceva? Vrei să facem biserică altfel? Vrei să schimbi ceva în rutina ta? Vrei să vezi biserica ta că are viață? Vrei să vezi prietenii tăi expuși Cuvântului? Vrei să vezi că ai un rol în biserică? Vrei, vrei… Dacă vrei și Isus îți va spune: „vreau, fii mântuit!”
Temă de casă: identifică două lucruri pe care le poți face pentru biserica Domnului, apoi… fă-le! Dacă vrei să dai un test de identificare a darurilor spirituale, caută-l pe pastor. Spune-i ce crezi, spune-i cum vezi, tu ești reformator al bisericii tale!
E drept, articolul pastorului are o notă… personală. Îl înţeleg poate mai bine decât alţii. Dar rândurile lui trădează o frământare pe care o împărtăşesc de ani mulţi…
Cunosc, zic eu, destul de bine ce se petrece în mediul evanghelic românesc. Am şi scris destule articole pe acest blog, articole în care şi prin care încercam şi eu să înţeleg anumite „evoluţii, loviluţii sau chiar revoluţii.” În unele cazuri timpul mi-a demonstrat că am avut intuiţia necesară şi am avut dreptate. În altele, nu!
Totuşi…
Suntem în luna în care sărbătorim (mai mult sau mai puţin, mai pricepând sau doar… sărbătorind!) 500 de ani de la Reforma lui Luther. Şi nu pot să îmi reprim întrebarea: cât am înţeles din acea Reformă? Se pare că nu prea multe… Foarte mulţi folosesc argumentul „reformei” greşit, fie privind Reforma ca pe un act de „revoltă” împotriva unui sistem „închis”, fie privind-o strict ca pe un act spiritual. Nu îmi propun să analizez Reforma prin aceste rânduri, dar aş vrea să încerc să privesc cu un ochi critic „reformele” care se petrec astăzi. Am multe constatări, multe întrebări, dar puţine răspunsuri. Din păcate!
Plec de la o realitate pe care Vasi Duma o consemnează: bisericile care „se încăpăţânează” să rămână în tradiţiile lor par a se ofili, majoritatea dintre ele. În schimb, multe biserici care au ales un soi de „reformă” (şi vom vedea că nu orice reformă este bună!) par să înflorească.
Vasi Duma numeşte bisericile care au ales calea unei reforme „biserici dinamice.” Şi este corect să le numeşti aşa! Ele au într-adevăr un dinamism al lor, caută mereu mijloace, forme prin care să sporească impactul lor în societate. Unele reuşeşsc să facă acest lucru fără a recurge la… exagerări. Altele, din păcate, aleg mai degrabă exagerările.
Care sunt argumentele celor care se înscriu în rândul „conservatorilor”? Ar fi indicat să amintesc doar două (mă refer la cele care par totuşi mai… serioase!):
– argumentul spiritual – „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia…” este cel mai adesea menţionat. Bun. Hai să fim oneşti şi să judecăm modul în care e folosit acest argument. Prima întrebare: care este momentul istoric la care ne raportăm cu această „potrivire după chipul veacului”? Secolul întâi, secolul al doilea, al treilea…? Dacă ar fi aplicat acest verset în spiritul celor care îl folosesc, respectiv modul de desfăşurare al serviciilor, genul de muzică pe care îl folosim, metodele de studiu biblic, stilul de predicare etc, atunci se pare că ar cam trebui să ne întoarcem la „adunarea în case”, la lumina opaiţelor, să cântăm doar cântările bisericii primare… Sună prea radical? Îmi cer iertare, nu e cu nimic mai radicală această argumentare decât cea folosită de aceia care… ştiţi unde stabilesc ei „punctul de referinţă”? Acolo unde le-a plăcut lor cum a arătat biserica! Unora le-a plăcut cum era la sat (majoritatea provenim de la sat…). Alţii au nostalgia vremurilor în care creştinismul avea nota aceea de clandestinitate. Sunt şi cei care s-au lipit de sintagma „ostaşi ai Domnului”, drept pentru care au nostalgia bisericii de tip „cazarmă”, adică disciplină, disciplinări, exclusivitate, excluderi… Am auzit adesea replica „pe vremea mea ne adunam de la ora 9, acum abia de la 10!”. Ei, dar cine mai ţine cont că acel „pe vremea mea” presupunea… alte vremuri? Alte condiţii sociale, altă dinamică a societăţii…
Nu mai vorbesc de muzică… „Ehe, frate, ce frumos era când aveam fanfară, orchestră de mandoline… acum… nu mai ştim fără tobe, fără chitară electrică…”
Staţi puţin! Din câte ştiu eu fanfara e ceva născut în mediul militar, undeva prin secolul XIX ! Iertaţi-mi ironia, dar greu mi-aş imagina o fanfară în biserica secolului I. Şi, întrebarea logică: a fost fanfara o „potrivire după chipul veacului”?
Ce să mai spunem de mandolină? În forma actuală, cam de prin secolul XV-XVI. Ştiţi unde văd singurul avantaj al prezenţei mandolinei în bisericile noastre? În faptul că majoritatea celor ce foloseau acest instrument erau „notişti”. Dar era o opţiune. Care există şi azi pentru… chitarişti. Nu vreau să fiu răutăcios şi să amintesc că, totuşi, prin fanfarele noastre erau (şi sunt şi azi) unii care pot fi numiţi uşor mai degrabă „buciumători” decât instrumentişti.
De unde acea convingere fermă că trompeta, mandolina, cornul etc ar fi instrumente mai „pocăieşti”?
Da, sunt de acord, nu toată muzica modernă a grupurilor de laudă este acceptabilă. Dar îngăduiţi-mi să am aceeaşi reţinere şi faţă de o orchestră de mandoline penibilă sau faţă de o fanfară din care nu e nimic altceva decât gălăgia, ca şi faţă de o „trupă de laudă” care face cam acelaşi lucru!
Nu vreau să insist prea mult la acest „argument spiritual”. Le-aş aminti însă celor care abuzează de el să mediteze puţin la cuvintele din rugăciunea Mântuitorului: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău…”
– argumentul istoric/organizatoric – „Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul, o învăţătură, altul, o descoperire, altul, o vorbă în altă limbă, altul, o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” Aşa era biserica primară. Ne întoarcem acolo? Întreb şi eu cu maliţiozitate, căci ne-am îndepărtat destul de mult de acest model, şi destul de repede în istoria bisericii. Să… ne fi potrivit „chipului veacului”?
Ştiţi ce mi se pare curios? Ne îndoim cu uşurinţă de spiritualitatea care îi motivează pe cei care au adoptat forme organizate de închinare muzicală (grupurile de laudă fiind ţinta predilectă!), îi acuzăm de „falsuri”, atât muzicale, cât şi… spirituale, dar nu ne deranjează, ba chiar privim cu încântare acele „solo-uri” care pot fi încadrate cu uşurinţă undeva între „bocet” şi… recitare, mai mult sau mai puţin melodică. Să mai spun ceva despre poeziile citite (nu recitate!) cu „uşurinţa” elevului din clasa începătoare? Sau de acele „îndemnuri” care te fac să te întrebi ce vrea de fapt să spună vorbitorul?
Să pomenesc despre îndârjirea celor care consideră corul ca fiind singura formă acceptabilă de închinare vocal-muzicală de grup? Evident, cu forma restrânsă atât de apreciată a „grupului bărbătesc.” Oare merită să le amintesc faptul că încă din anul 1846 Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol dăduse o enciclică de condamnare a înnoirilor muzicale în Biserică, în care era inclus şi… corul? De ce? Fiindcă se considera încă de pe atunci că prezenţa în cor inducea ideea unei „superiorităţi”. Altfel spus, cine cântă în cor e „mai priceput” într-ale cântatului, exact acuza care este îndreptată împotriva celor care cântă în grupurile de laudă… Nemaivorbind de faptul că se consideră absolut greşită ideea că de fapt corul îşi are originea în… biserică! Fals! Muzica de cor s-a născut prin acele coruri din Grecia antică, cele mai vechi menţionări făcând referire la secolul II cu Imnurile Delfice, deşi forme de cântare corală au existat cam peste tot unde se adunau mai mulţi cântăreţi…
Bun, din acea enciclică pomenită mai sus, cel puţin în privinţa muzicii s-a ales… praful. Şi-atunci, în baza căror raţionamente facem noi azi clasificări?
Acestea ar fi câteva aspecte la care m-am simţit îndemnat să cuget după ce am citit articolul lui Vasi Duma.
Dar nu este asta totul!
Promit să revin… Aşa că… (va continua)
Citesc mereu pe Facebook ştiri „senzaţionale” cu texte de genul „A murit! O ţară întreagă îl (o) plânge” sau „A plecat dintre noi! Toată lumea plânge…”
cetatea de piatră 