Între REformarea bisericii şi… DEformarea ei (continuare)


Încerc să continuu analiza începută în episodul precedent oprindu-mă la un alt aspect al „dihotomiei” (îngăduiţi-mi folosirea termenului – veţi înţelege mai târziu oportunitatea!) spre care îmi îndrept în aceste zile atenţia.

Trebuie, înainte de toate, să fac o precizare (ea mi-a fost sugerată, urmare a citirii oarecum superficiale a primului episod): observaţiile mele nu sunt rezultatul unei analize în sânul bisericii din care fac parte! Deşi, inevitabil, făcând parte şi ea din mediul evanghelic românesc, nu e scutită de unele dintre manifestările semnalate. Pentru o mai clară precizare reiau ceea ce scriam în episodul anterior:

„Cunosc, zic eu, destul de bine ce se petrece în mediul evanghelic românesc. Am şi scris destule articole pe acest blog, articole în care şi prin care încercam şi eu să înţeleg anumite „evoluţii, loviluţii sau chiar revoluţii.” În unele cazuri timpul mi-a demonstrat că am avut intuiţia necesară şi am avut dreptate. În altele, nu!”

Aşadar, şi închei această precizare aici, observaţiile, întrebările, constatările mele sunt rezultatul unei experienţe îndelungate în mediul evanghelic, căci am fost prezent cu diferite ocazii şi în diferite circumstanţe în destule biserici evanghelice româneşti. Nu am pretenţia că aceste observaţii sunt exhaustive şi nici că ar avea un caracter de generalitate. Cum scriam… totuşi (şi în spatele acestui „totuşi” veţi înţelege ce se ascunde…)

Bun, revenind… Încerc astăzi să mă aplec asupra unui alt subiect. Şi anume:

Conflictul dintre generaţii

În opinia mea, un subiect în mare măsură fals şi folosit abuziv pentru a justifica nevoia de REformare. Şi care duce, iertaţi-mi încăpăţânarea, la DEformare!

Acest „conflict între generaţii”, e drept, manifestat la scara întregii societăţi şi, să recunoaştem, inevitabil şi perpetuu în istoria omenirii, este unul care există, ce-i drept, în bisericile evanghelice, dar, cred eu, este atribuit greşit… generaţiilor!

Ca să intru direct în temă eu l-aş numi cu totul altfel, şi în felul acesta l-aş şi defini cu o mai mare exactitate. Este vorba, cred eu, mai degrabă de un „conflict al percepţiei şi al manifestării percepţiei”, care nu se subscrie neapărat în limitele generaţiilor.

Da, este adevărat, este aproape o regulă că generaţiile care vin vor obligatoriu „altceva” sau măcar „acelaşi ceva sub altă formă.” Dar, nu putem să nu observăm că limitele generaţiilor aflate în „conflict” sunt destul de flexibile. Altfel spus, nu avem într-o generaţie doar persoane trecute de o anumită vârstă şi în cealaltă persoane care nu au depăşit o anumită vârstă. Vârstele celor implicaţi în „conflict” sunt destul de neomogene pentru a putea justifica ideea de „conflict între generaţii.” Ca să fiu mai explicit, putem vedea persoane care nu au trecut de vârsta de 40 de ani şi care îmbrăţişează aceeaşi gândire despre cum ar trebui să fie biserica pe care o au persoane care au… 40 de ani de prezenţă în biserică!

Ceea ce este interesant, şi, spun eu, demn de subliniat, este că ceea ce numeam mai sus „conflict al percepţiei şi al manifestării percepţiei” se exprimă foarte adesea ca o formă de a încerca impunerea unui „orgoliu al percepţiei.” Iarăşi, mai explicit, un fel de „eu gândesc corect, eu înţeleg mai bine, tu trebuie să-mi dai dreptate.” Manifestat în formele de trăire bisericească în forme de multe ori radicale şi… radicalizate pe măsură ce creşte gradul de inflexibilitate. De genul: „n-o să veniţi acum voi să-mi spuneţi că e mai eficient aşa, căci de zeci de ani noi tot aşa am făcut” (şi puneţi dumneavoastră în această frază ce doriţi: predicare, muzică, cu grupuri-fără grupuri, ora de începere a serviciilor etc). O observaţie: acel „de zeci de ani…” nu e obligatoriu şi un timp trăit efectiv, ci foarte adesea unul doar asumat!

Bun, dar ce se întâmplă practic (veţi întreba, pe bună dreptate!)?

Am să exemplific prin un fapt care se petrece (ori s-a petrecut deja). Şi voi folosi un „model”, evident adaptabil funcţie de mediul (locul) în care s-a produs.

Într-o biserică se ridică un lider care are o altă viziune. O altă viziune în ce priveşte relevanţa bisericii, evoluţia acesteia, formele de exercitare a funcţiei ei, adaptarea la contextul social, cultural etc. Cum e şi normal, acest „lider” (încă nerecunoscut, dar… perceput destul de rapid ca atare) câştigă adepţi. Acest lider poate fi un pastor (mai rar, căci pastorul are un anume grad de dependenţă de comunitatea bisericii!!) sau o persoană care „vede” cu totul altfel menirea bisericii. O obligatorie precizare: acest „lider” poate fi, şi, trist, se întâmplă şi asta, un om care e mânat doar de dorinţa de… leadership (you know what i mean!). Dar să luăm cazul „fericit” în care acest lider nu are tendinţe de leadership.

Cum spuneam, el îşi câştigă adepţi. Adepţi care i se alătură fie din convingeri similare cu ale sale, fie dintr-o nemulţumire, sub forme diverse, faţă de ce este biserica din care fac parte la acel moment.

Deîndată ce conducerea bisericii ia cunoştinţă de existenţa unui grup „dizident”, cel mai adesea, în loc să încerce să înţeleagă nemulţumirile sau propunerile acelui grup, conducerea trece la… măsuri. Incredibil, dar inevitabil, alimentând cursul dizidenţei. Trec peste metodele, unele neortodoxe, la care se recurge (vezi cazurile Pustan, Ianovici – ca să dau doar două exemple!) pentru discreditarea grupării dizidente. Încredibil, aceste lucruri se petrec, în loc să se recurgă la metodele biblice. Rezultatul? O ruptură! Din biserica „mamă” se desprinde o altă biserică. Tragedia începe de aici, abia! Căci „biserica desprinsă” simte nevoia unei identităţi distincte, în vreme ce „biserica rămasă” simte nevoia de întărire a identităţii contestate. Mai concret, „biserica desprinsă” va căuta să se diferenţieze cât mai mult de toate formele bisericii de care s-a desprins. Şi, cel mai adesea, fiindcă timpul de „a dovedi” legitimitatea acţiunii e obligatoriu necesar a fi scurt (pentru a fi credibil), gruparea recurge de obicei la metode încercate, verificate. Din păcate, de multe ori nu cele mai potrivite.

Dar „biserica rămasă”? Ei bine, oarecum instinctiv ea va căuta să se manifeste şi mai pronunţat în formele vechi, fie pentru a accentua diferenţierea, fie pentru a-şi întări legitimitatea în sânul comunităţii majoritare.

Despre evoluţia unor asemenea „dizidenţe” sunt multe de spus (poate va veni vremea unor analize mai aprofundate, deşi există în „Cetate” suficiente articole care ar putea forma o… analiză a fenomenului!).

Aş vrea însă mai degrabă să intru în miezul „dizidenţelor” care nu duc neapărat la rupturi, căci, chiar dacă rupturile care au gravitatea lor duc la REformare sau la DEformare, acele „dizidenţe” care nu duc la ruptură duc cu siguranţă mult mai mult la DEformare decât la REformare!

Dar aceasta în episodul următor…

Totuşi, ca un preambul (şi poate şi pentru a stârni o oarecare curiozitate!), aş încheia episodul de astăzi cu câteva gânduri din care se poate intui subiectul următor…

Deşi am o vârstă relativ înaintată, o oarecare „vechime” în mediul evanghelic, am ajuns să prefer entuziasmul sincer al tânărului alipit „în felul lui” de Cristos mai degrabă decât „alipirea” unora de tradiţiile care dau iluzia umblării cu Cristos! Problema cu tinerii nu e entuziasmul lor, uneori lipsit de profunzimea pe care am dori-o, ci lipsa de ucenicizare a lor spre acele „adâncimi” despre care le scria Pavel efesenilor. După cum problema multora dintre adepţii „vremurilor trecute” e „traiul de chilie” din care se elimină complet ideea de… relevanţă! Spus altfel, retrăim la 500 de ani de la Reformă la un soi de luptă între o nouă „reformă” şi o „recatolicizare” a mediului evanghelic.

 

De ce? Vom vedea în episodul următor…

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Între REformarea bisericii şi… DEformarea ei (continuare)

  1. Iosif zice:

    REforma începe întotdeauna din interior, din tine,
    Iar DEformarea se produce, din lipsa de „apa si pâine”,
    Când ploaia-ntârzie sa vina, peste ogorul semanat,
    Semintele îsi pierd valoarea, si nu ajung la germinat !

  2. Val zice:

    „Problema cu tinerii nu e entuziasmul lor, uneori lipsit de profunzimea pe care am dori-o, ci lipsa de ucenicizare a lor…”
    Exact asa!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s