Am auzit adesea spunându-se „ce tip simpatic!”, sau „ce antipatic mi-e…” Şi mă gândesc adeseori cu câtă uşurinţă folosim cuvinte, uneori fără să ne dăm seama.
Evident, ar trebui să pornim de la definiţiile din dicţionar:
SIMPATÍE, simpatii, s. f. 1. Atracție, înclinare, afinitate pe care cineva o simte față de o persoană sau pe care o inspiră cuiva; afecțiune; prin extensie, obiectul acestui sentiment. ♦ Aprobare; atașament; devotament. 2. (Fam.) Persoană față de care cineva simte afecțiune sau dragoste. 3. (Med.) Legătură, raport dintre (două) organe simetrice care face ca, atunci când unul este afectat, să sufere și celălalt. Ochii sunt organe care se îmbolnăvesc prin simpatie. – Din fr. sympathie, lat. sympathia, gr. sympatheia (συμπάθεια)
SIMPÁTIC, -Ă, simpatici, -ce, adj. 1. Care inspiră simpatie; plăcut, atrăgător. 2. (Înv.) Care dă dovadă de simpatie, plin de simpatie. ♦ (Rar) Favorabil, avantajos. 3. (În sintagma) Cerneală simpatică = cerneală incoloră, care devine vizibilă numai la căldură sau prin tratarea cu diferite soluții speciale (și care se întrebuințează pentru a scrie texte secrete). 4. (Anat.; în sintagmele) Sistem nervos simpatic sau (substantivat) marele simpatic = sistem nervos format din ganglioni și din fibre nervoase care reglează, sub controlul scoarței cerebrale, funcțiile glandelor și ale organelor interne. Ganglioni (sau nervi etc.) simpatici = ganglioni (sau nervi etc.) care fac parte din sistemul nervos simpatic. – Din fr. sympathique, gr. syn (συν) – cu, pathos (πάσχω) – afecțiune.
Nu sunt un cunoscător (şi mi-e ruşine că am neglijat acest lucru!) al limbii greceşti dar, din câte am citit, în Evrei 4:15, „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă (συμπάθεια) de slăbiciunile noastre” (Cornilescu) sau „Căci n-avem un Mare Preot Care să nu poată avea milă (simpatiza cu) de slăbiciunile noastre” (NTR) avem un înţeles care ne dă oarecum de gândit.
Ce înseamnă, de fapt, să-mi fie cineva simpatic? Fiindcă, dacă mă gândesc că o fată spune despre un băiat (sau invers) că este „simpatic (ă)”, mă îndoiesc că în afirmaţia respectivă intră vreo doză de… devotament şi cu atât mai puţin „milă”, dacă este să luăm şi sensul biblic! Din păcate, sentimentul care stă cel mai adesea în spatele etichetei „simpatic(ă)” este unul „de suprafaţă”, care ţine mai degrabă de „plăcut, atrăgător”.
Să mai spun că atunci când am luat în considerare partea de definiţie medicală, care spune „Legătură, raport dintre (două) organe simetrice care face ca, atunci când unul este afectat, să sufere și celălalt” nu m-am putut opri să mă gândesc la analogia făcută de Pavel privind trupul şi mădularele?
Aşadar, cât de superficiali suntem, de fapt, atunci când spunem despre cineva că ne este „simpatic(ă)”? Sau suntem mai sinceri şi mai aproape de sensul real al cuvântului când vorbim despre „antipatie”?
cetatea de piatră 
ioi! eu cred ca exagerezi daca spui despre cineva ca e superficial atunci cand nu foloseste prea corect acest cuvant, simpatic/a.
eu de obicei spun despre cineva ca e simpatic/a, cand imi face asa la prima vedere o impresie bunicica.
Ioi, L.I., eu nu cred că exagerez! Răspunsul tău tocmai o dovedeşte! 😀
o sa ma pedepseasca Dumnezeu pt ca sunt superficiala vizavi de folosirea acestui cuvant? 😀
Deocamdată „te-am taxat” eu pentru superficialitate. Dar să ştii că Domnului chiar nu-I place superficialitatea! de niciun fel! Şi nu folosirea cuvântului e problema, cât ceea ce există în spatele lui!
ce exista in spatele lui? ca eu nu vad nimic.
Ei, nu vezi! Nu vrei să vezi! Şi ăsta e un alt subiect! Ştiai că îmi oferi subiecte de multe ori? Ca-n ideea aceea cu păstorul, de la postarea cu mărturisirea… 😉
: )) da? no ma bucur ca-ti dau idei. daca ai face si oarece bani cu ele, ti-as cere parte. : )) acuma serios daca pricep asta cu simpatia. : )) 😀
Dacă aş face bani, ti-aş da eu fără să-mi ceri! 😀 Citeşte încă o dată definiţiile şi vezi câte faţete ale simpatiei are… simpatia ta. Aşa vei înţelege de ce vorbesc despre superficialitate…