Între REformarea bisericii şi… DEformarea ei (actul III)


Încheiam episodul anterior în felul următor:

Deşi am o vârstă relativ înaintată, o oarecare „vechime” în mediul evanghelic, am ajuns să prefer entuziasmul sincer al tânărului alipit „în felul lui” de Cristos mai degrabă decât „alipirea” unora de tradiţiile care dau iluzia umblării cu Cristos! Problema cu tinerii nu e entuziasmul lor, uneori lipsit de profunzimea pe care am dori-o, ci lipsa de ucenicizare a lor spre acele „adâncimi” despre care le scria Pavel efesenilor. După cum problema multora dintre adepţii „vremurilor trecute” e „traiul de chilie” din care se elimină complet ideea de… relevanţă! Spus altfel, retrăim la 500 de ani de la Reformă la un soi de luptă între o nouă „reformă” şi o „recatolicizare” a mediului evanghelic.

Încerc în acest nou episod să cobor puţin la nivelul generaţiilor, asta după ce am văzut felul în care un aparent conflict între generaţii duce la rupturi. Spun „aparent” fiindcă în realitate el nu este neapărat o dispută între mentalităţi ale generaţiilor ci mai degrabă o modalitate a unor (mai mult sau mai puţin justificaţi) lideri de a profita de nemulţumiri individuale.

Dacă este să vorbim totuşi despre un conflict între generaţii el este mai degrabă unul latent, rareori concretizat în acţiuni care să ducă la rupturi. Acest conflict se produce mai degrabă în încercarea de impunere sau menţinere a unor forme. Este destul de trist să constat că acest „război” se duce cel mai adesea la nivelul formelor, deşi există suficiente motive să ne îndoim şi de „fondul spiritual” care se vrea justificator în această bătălie pentru forme.

Ce se întâmplă, de fapt?

În generaţiile mai vechi de credincioşi există un segment, destul de semnificativ, din păcate, de oameni care, deşi şi-au însuşit temeinic învăţăturile Cuvântului, au căzut într-un soi de rutină. De regulă nu ezită să-şi însuşească atitudinea la care se referea Pavel în Romani 12:16. Pentru acest gen de oameni simplul fapt de a avea o frecvenţă regulată la biserică, de multe ori manifestată până şi la o „strană” anume, cunoaşterea a porţiuni întregi din Biblie, purtarea de „haine adecvate” sunt lucruri suficiente care, adăugate la „vechimea” într-o anumită biserică par să inducă o auto-suficienţă spirituală. Oamenii de acest fel sunt cei care „ştiu cel mai bine” cum şi ce trebuie să predice pastorul, de ce este sau nu potrivit „cutare” într-o anumită slujire etc. Eu îi numesc pe aceşti oameni „credincioşii lui Procust”, căci ei au la îndemână mereu o unitate de măsură cu ajutorul căreia determină „ce e bine şi ce nu e bine, ce e potrivit şi ce nu e.” Păcat că, deşi cum spuneam, cunosc bine Biblia, au omis exact versetul acela cu… măsurile din Matei 7.

Cum am mai spus, datorită rigidităţii cu care stau lipiţi de formele cu care s-au obişnuit de-a lungul timpului ei nu manifestă deloc acea deschidere spre contextual, cum a făcut de exemplu Pavel în Atena. Acesta este şi motivul pentru care corul, orchestra de mandoline, fanfara etc sunt singurele forme muzicale admise şi, ca atare, considerate spirituale. Asta dacă vorbim despre muzică, subiectul predilect al disputelor din bisericile evanghelice contemporane. Dar inapetenţa lor (ca să mă exprim „blând”) pentru un limbaj nou nu se opreşte doar la muzică. Ei preferă „predica textuală sau expozitivă” – acel tip de predică în care un text este explicat prin el însuşi, eventual prin reformulări sau insistări pe anumite fragmente sau idei din textul respectiv, cu concluzii referitoare la modul de aplicare în viaţa creştinului. Să ne înţelegem, nu am nimic împotriva acestui tip de predicare atunci când este necesar ca predicarea să se adreseze unor oameni care nu au profunzimea cunoaşterii Cuvântului aşa cum pretind aceşti… credincioşi de viţă veche. Pentru ei însă o „predică tematică” – aceea în care se pot parcurge şi explica mai multe pasaje în contextul unei teme ce se doreşte propovăduită este maximul suportabil. Devin insuportabile acele predici complexe, cele care fac recurs şi la contextul istoric al textului folosit, ca să nu mai vorbesc despre acele predici din acest gen în care se face referire şi la contextul cultural, filozofic. Deja aici există o reacţie adversă care te duce cu gândul la un soi de „proletcultism religios” (iertaţi forţarea termenului, dar n-am găsit altul mai potrivit!). O reacţie exprimată verbal adesea prin fraze de genul „păi, despre filozofi ne predică el?” sau „ce rost are să vorbeşti despre Cioran, sau Proust, sau Camus când noi vrem să auzim ce are de spus Domnul?”, ca şi când le-ar fi greu să „cearnă” şi să „contextualizeze”, să integreze şi să digere altceva decât… laptele duhovnicesc, vorba lui Pavel, „nefericitul” care a avut nesăbuinţa să citeze din poeţi şi filozofi.

Tot de domeniul rigidităţii acestui tip de credincioşi ţine şi subiectul vestimentaţiei. O spun de la bun început ca să nu las loc la alte interpretări. Şi eu sunt de părere că la biserică nu vii îmbrăcat oricum. După cum există o decenţă vestimentară atunci când mergi la teatru, la o aniversare, tot aşa trebuie să existe o decenţă şi când vii la Casa Domnului. În fond, credem că mergem în prezenţa lui Dumnezeu şi mă îndoiesc că dacă această prezenţă ar fi una fizică ar mai exista vreo discuţie pe marginea acestui subiect!

Nu sunt deloc încântat să văd tineri venind la biserică „îmbrăcaţi” după ultimul răcnet al modei, şi aici mă refer de exemplu la faimoşii blugi rupţi sau la tricourile cu inscripţii dintre cele mai ciudate. Categoric nu! Dar… a-i condamna pe ei atunci când tu vii îmbrăcată cu… draperia, porţi o pălărie „şic” fiindcă baticul e… pentru babe şi în piept o broşă care nu ştii dacă e bijuterie sau… platoşă, dă-mi voie să mă îndoiesc de dreapta judecată! Nu pot să nu mă întreb unde ar fi fost lucrarea făcută, de exemplu, de un pastor precum Chuck Smith de la Calvary Chapel printre „hipioţii” anilor 60-70 dacă el ar fi aplicat acelaşi principiu al „patului lui Procust”?

De ce m-am oprit la aceste detalii? Ei bine, tocmai ca să subliniez una dintre cauzele rupturii actuale dintre generaţii: rigiditatea!

Ea se manifestă, cum am arătat mai sus, atât la generaţia celor în vârstă, dar ea este prezentă şi la generaţia tânără care pleacă de la prejudecata că a fi bătrân e totuna cu a fi… obtuz. Trist este că nici generaţia celor în vârstă nu face mare lucru să „demonteze” această prejudecată. Cred că de cele mai multe ori din comoditate, dar şi dintr-un sentiment ciudat (aici mă veţi contrazice, probabil!) al… comparaţiei! Un fel de „mă uit la ei şi văd cât sunt eu de sfânt!”

Şi de aici acea idee a „recatolicizare”, în care avem o „castă a preoţilor” şi vulgul…

Bun, acum e firesc să se nască întrebarea „ce e de făcut?”

Ar fi câteva lucruri care ar merita luate în considerare, şi o spun ca persoană în vârstă care am o apropiere de tineri, apropiere care, cel puţin în contextul prezentat, pare… din alt tablou.

Dar despre asta în episodul următor…

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, constatări, Mioritice, Pe gânduri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Între REformarea bisericii şi… DEformarea ei (actul III)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s