Carismatici, neo-carismatici sau… altceva?


Nu este o intreprindere uşoară analizarea stării actuale a bisericilor din mediul evanghelic românesc şi cu atât mai puţin a tendinţelor acestora.

Un comentariu-informaţie, un articol al prietenului meu Răsvan Cristian Stoica dar şi preocuparea mea faţă de lucrurile care se petrec de o bună bucată de vreme în mediul evanghelic românesc (şi nu numai, căci conexiunile sunt mai mult decât evidente!) m-au determinat să încerc o oarecare clarificare a subiectului.

Vreau să fac de la bun început câteva precizări:

– nu sunt un teolog şi nu am făcut studii teologice. Dar sunt un credincios căruia îi pasă (după părerea unora prea mult!) de ce se întâmplă în mediul evanghelic românesc. Observaţiile şi consideraţiile mele sunt făcute doar în baza constatării şi analizării de peste douăzeci de ani (cu precădere ultimii cinci) a acestor tendinţe.

– probabila serie de articole pe marginea subiectului este departe de a fi exhaustivă (nici măcar cărţile care se ocupă de fenomen, luat la nivel general, nu reuşesc acest lucru!).

– este foarte posibil să găsiţi şi greşeli (de informare, interpretare etc) dar tot ceea ce scriu este fie observat în mod personal, fie relatat de observatori sau persoane implicate. Orice contribuţie, observaţie, corectură sunt binevenite (în măsura în care nu depăşesc volumul articolului în sine!).

– nu am pretenţia de a da verdicte, de a pune etichete sau de a oferi soluţii. Mă voi limita la a consemna, comenta şi a sugera.

Cam atât.

Etichete. Despre carismatici

De o vreme încoace, una dintre preocupările (nedeclarate) evanghelicilor este… aplicarea de etichete! Am observat că una dintre cele mai frecvente este cea de biserică carismatică (scuze pentru cacofonie, dar, de la apariţia termenului carismatic, cred că, asemeni cacofoniei „biserica catolică”, şi aceasta este una permisă). Orice biserică, fie ea baptistă, evanghelică, penticostală ce adoptă forme noi ale serviciului religios, forme ce se depărtează de formele cu care ne-am obişnuit în ultimii cincizeci de ani, este suspectată ca fiind… carismatică, sau, cel puţin cu orientare… carismatică.

Cred că ar trebui, în primul rând, să înţelegem exact ce înseamnă a fi carismatic. Un scurt istoric al acestei mişcări nu cred că strică.

Începută în jurul anilor 60, mişcarea carismatică îşi are originea în pentecostalism (precizez că aşa mi s-ar părea corectă denumirea, câtă vreme numele vine de la termenul „pentecost” şi nu de la inexistentul „penticost” – explicaţia privind adaptarea după românescul „penti”, provenit de la „penta – cinci”, mi se pare forţată. Dar asta are mai puţină importanţă…)

Dacă pentecostalismul este continuaţionist şi pune accent pe botezul (cel mai adesea, separat) cu Duhul Sfânt şi pe manifestarea acestui botez, respectiv, vorbirea în limbi, fără a neglija şi celelalte daruri, cum ar fi prorocia, vindecarea miraculoasă etc, mişcarea carismatică mută accentul pe manifestarea tuturor darurilor şi, deşi pleacă de la acelaşi botez cu Duhul Sfânt, dă o importanţă mai mare darurilor „spectaculoase”, cum ar fi vindecarea miraculoasă, deosebirea şi exorcizarea duhurilor necurate şi, în general, la toate acele daruri care pot uimi sau chiar şoca asistenţa.

Un alt lucru care îi detaşează pe carismatici de pentecostali ţine de conţinutul misiunii asumate. Pentecostalii îşi continuă lucrarea de evanghelizare şi misiune exterioară bisericii. Carismaticii fac mult mai puţină evanghelizare şi misiune, ei atrăgând oamenii mai ales prin acţiuni ce afectează vizual şi emoţional ascultătorul sau privitorul. Pentecostalii pun accent pe propovăduirea Evangheliei, carismaticii se folosesc de textele Evangheliei. Acestea ar fi doar câteva consideraţii.

Un lucru interesant de consemnat este acela că la originea mişcării carismatice nu se află un pentecostal! Majoritatea istoricilor şi cercetătorilor îl consideră pe Dennis Bennett, de la Biserica Episcopaliană St.Mark, din California Un fel de ramură americană a Bisericii Anglicane, ca fiind cel care a generat această mişcare relatând despre experienţele sale legate de umplerea cu Duhul Sfânt (distinctă, în opinia carismaticilor, de botezul cu Duhul Sfânt!). Curentul s-a răspândit repede în bisericile episcopaliene. Obligatoriu de menţionat este faptul că un element care a contribuit la răspândirea mişcării a fost (oarecum) spiritul comercial al americanilor, căci experienţa lui Bennett a generat dezbateri ample în mijloacele media, pentru ca mai apoi primii adepţi din rândul clerului să înceapă susţinerea de servicii speciale, cu precădere de ungere şi vindecare.

Un alt lucru interesant de consemnat este faptul că această mişcare nu a găsit prea repede ecou în rândul denominaţiunilor neoprotestante. Denominaţiile care au fost mult mai rapid cuprinse de „noutatea” mişcării au fost Biserica Romano-Catolică, în 1967 (Kevin Ranaghan), Biserica Luterană (Larry Christenson), Biserica Ortodoxă Răsăriteană din S.U.A. – arhiodiceza americană (arhimandrit Eusebius Stephanou şi alţii) în 1968. Curând, mişcarea prinde şi în unele biserici protestante şi ale adventiştilor de ziua a şaptea (mult mai puţin decât în celelalte). În general se consideră că mişcarea carismatică poate fi împărţită în trei perioade, prima limitându-se la mişcarea iniţială, cea de-a doua la perioada aderării la mişcare a bisericilor protestante şi cu precădere a celor ne-evanghelice, iar a treia fiind datată undeva prin anul 1985, când biserici evanghelice adoptă acest nou curent, numit adesea şi neo-carismatic.

Veţi remarca, şi m-aş bucura să o faceţi, că toate aceste lucruri s-au petrecut în America (ar fi interesant de comentat acest aspect!).

Evident, pornind de la caracterul spectaculos al manifestărilor carismatice, iau naştere o mulţime de alte curente, majoritatea dintre ele distanţându-se evident de esenţele Evangheliei. Cuvântul biblic este mai mult exploatat decât propovăduit, iar aceste mişcări devin adevărate „afaceri creştine.” Începând cu Vineyard, Latter Rain, Word of Faith, Toronto Blessing, Lakeland Revival etc, se nasc mereu grupuri sau grupări ce se pretind a fi posesoare a unui mandat de nouă trezire spirituală.

Nu voi continua cu aceste detalii, căci s-au scris volume întregi, mult mai complete şi mai competente. Am dorit doar să subliniez originile şi evoluţia în general a acestei mişcări.

Reiau doar lucrurile care caracterizează în mod special această mişcare carismatică: manifestarea spectaculoasă a darurilor Duhului Sfânt (vindecare, vorbire în limbi, deosebirea şi exorcizarea duhurilor), multe dintre acestea sub forme ce frizează ridicolul şi penibilul, precum în video-ul de mai jos:

 

 

Mă opresc aici (nu şi din râsul-plânsul).

Am ţinut să pornesc de la aceste considerente oarecum „tehnice” pentru a înţelege că lucrurile care se petrec în bisericile independente de genul Adoram, Harvest, Râul Trezirii etc, dar şi în altele suspectate de depărtare de valorile tradiţionale, constituie un cu totul alt fenomen, iar etichetarea acestora drept carismatice este simplistă, mai ales în ceea ce priveşte bisericile care adoptă forme de închinare diferite de cele cu care am fost obişnuiţi până nu demult. Chiar dacă unele dintre cele enumerate aderă la valori carismatice, ele sunt cu totul altceva. Ce anume, vom încerca să desluşim…

(va urma)

 

 

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Simţul civic și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Carismatici, neo-carismatici sau… altceva?

  1. Păi, eu ceva probleme cu dantura am, aşa că, numa’ bine, putem da o tură pe la aceşti meseriaşi şi, în funcţie de rezultatul dentar pe care îl vom obţine, vom ştii ce fel de „cabinete medicale” să deschidem şi noi! 🙂 Dar, mie mi-e temă, dacă mergem, să nu cumva să rămîn şi fără dinţii mei, de la atîtea fente, mişcări şi trînte pe jos!
    Mă tem că dacă ne prind ăia pe-acolo, vor da cu noi de pămînt de ne vor sări dinţii de tot din gură! Hahaha! sînt pe sub masă de rîs!

  2. paul morar zice:

    Cineva spunea: „Duhul Sfant nu-si bate joc de tine si nu te lasa sa ajungi penibil”. Din pacate tocmai aceste scene penibile sunt atribuite lucrarii Duhului Sfant…

    • marinelblaj zice:

      Dragul meu, nu merge cu „cineva spunea…” Dacă nu citezi sursa, respectiv cine e acel cineva, s-ar putea să enervezi pe… cineva care îmi tot umple spam-ul! Se pare că s-a terminat Rudotelul… 😀
      Scuze, nu m-am putut abţine; e neplăcut să tot fiu semnalat că intră câte ceva nou la spam din direcţia aceea. Se pare că am devenit ţinta principală. Sper să se plictisească. În fond… nu există reclamă negativă. Cine ştie, poate va cere şi recompensă…

  3. paul morar zice:

    Draga frate Marinel, am folosit „cineva” tocmai pentru ca nu imi aduc aminte exact cine. Cumva cred ca bunicul meu imi spunea asa, dar nu sunt sigur. Pe la noi prin casa au trecut multi frati. Dupa serviciul de duminica dimineata de la biserica, musafirii poposeau de cele mai multe ori la noi la masa. Nu era duminica aproape sa nu avem musafiri. Si nu o spun cu parere de rau, ci dimpotriva. Ca si copil, adolescent si tanar am asistat la multe discutii din care am invatat multe. Din pacate nu-mi aduc aminte sa fi poposit nici un doctor in teologie de la care sa fi preluat vreun citat. Era un sat asa de mic incat atunci cand am mers eu la scoala, eram singurul elev din clasa I-a. In total eram vreo 6-7 elevi in clasele I-IV. Deci si daca as fi citat sursa, aceasta nu ar fi fost valabila deoarece nu ar fi avut autoritate teologica sau academica. Bunicul meu are doar 7 clase primare. Strabunica nu l-a lasat sa mearga mai mult la scoala de frica „sa nu se strice la cap”. Cred ca stia ea ce stia. Bunicul meu spunea ca era o femeie inteleapta.

  4. Remus zice:

    Pe mine nu carismatismul mă sperie; ăsta e pentru proști și fraieri. Scuze pentru limbaj, dar cum altfel să le spun unora care țopăie și râd ca descreierații, bolborosesc chestii de ne-nțeles și dau cu tine de pământ zicând că te vindecă de boli și alte năpaste? Trebuie să fii ușor la minte să te înhăitezi cu astfel de oameni. Ce mi se pare în schimb extrem de periculos e teologia secularizantă, aia care le știe și le explică pe toate, are răspuns la toate și nimic pe lume nu-i e ascuns. Aia din care lipsește orice umbră de taină și-ți tălmăcește câte-n lună și-n stele chiar dacă nu-i nimic de spus. De asta mi-e tare frică, mărturisesc.

  5. marinelblaj zice:

    Remus dragă, dacă vei răsfoi puţin paginile acestui blog vei vedea că nici pe mine nu mă sperie atât de mult carismatismul, chiar dacă în jurul lui se coagulează deja ceva în România noastră. Mă deranjează mai degrabă acele adunări (mi-e greu să le spun biserici) în care Cuvântul nu ocupă locul de cinste, unde există mai degrabă un soi de activism religios! Acolo unde contează mai mult muzica şi parodia unei predicări care pare mai degrabă spectacol decât propovăduire. Dar să nu anticipăm… Analiza va continua. Nu este o lucrare de specialitate, nu tratează istoria carismaticilor şi nici măcar istoria bisericii, ci vrea să atragă doar atenţia asupra „evoluţiei, involuţiei sau… revoluţiei” acesteia, vorba lui Răsvan!

  6. szromulus zice:

    Principala problema a miscarilor de acest fel este scoaterea unui fragment biblic din contextul de ansamblu si folosirea lui intr-o maniera personala, exagerand, evident. Carismaticii(exista mai multe fractiuni, dar nu ma voi referi decat dintr-un punct de vedere monolitic), scot din contextul evangheliilor sectiunea miracolelor, a darurilor si isi dezvolta un cadru de manifestare propriu. Asta este rezultatul marginalizarii exegezei din interpretarea Bibliei. Scoaterea din context duce la abuzuri, la erezii. Riscul interferentelor de o natura straina devine iminent.

    Miscarea carismatica vine in intimpinarea celor care s-au lovit, pe parcursul vietii, de probleme dificile pe care nu le-au putut rezolva. Fiecare din noi trecem prin situatii limita care ne scot din zona de confort. Unele probleme sunt de o gravitate foarte mare, chiar fatale, asa ca nu trebuie sa fim lipsiti de empatie si intelegere fata de cei care se lupta cu astfel de situatii, dimpotriva.

    John Piper are o parere interesanta vizavi de ajutorul pe care Domnul Isus ni-l ofera si despre cei care se considera vindecatori.

    • marinelblaj zice:

      Bun venit în Cetate, Alincosmin! Mulţumesc pentru link-uri. Aş avea, totuşi, o nedumerire. Uitându-mă pe acel site, constat că nu există practic denominaţie corectă doctrinar. Din punctul lor de vedere, evident. Şi totuşi, n-am găsit ce reprezintă ei, pe cine, cum…?
      Asta îmi aminteşte de vorba aceea care spune că dacă vrei să înfiinţezi o societate de construcţii găseşti greu amatori, dar dacă vrei să înfiinţezi una de demolări, găseşti şi voluntari!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s