Gheorghe

Gheorghe n-a plecat niciodată din satul lui.
Îl ştia toată lumea. Om gospodar, şi-a crescut copiii cu frică de Dumnezeu şi cu respect pentru oameni. Târziu, când au crescut mari, i-a ajutat, muncind din greu, să ajungă „oameni importanţi” la oraş. N-a fost deloc uşor. Şcolile costă. Om credincios, Gheorghe nu uita, în fiecare duminică, la biserică, să aprindă o lumânare „să-i păzească bunul Dumnezeu pe copii, că oraşu-i ca pădurea… intri şi dacă te prind fiarele…” Nu i-a prins nici o fiară. Bune lumânările…

Lui Gheorghe îi plăcea ţuica. Nu mult. Doar cât să râdă mai cu poftă şi s-o tot cicălească pe nevastă-sa, care-l mustra blând: „Mai încet, Ghiţă, că nu-i musai să o gaţi pe toată anu’ ăsta!”
„Lasă, tu, Letiţie, că doar nu-mi beau minţile… Iac-aşa, să meargă mai bine clisa…”

Nu şi le-a băut niciodată. Gheorghe era cumpătat. Aşa-l ştia tot satul. Om gospodar, respectuos şi cumpătat. Nu suduia niciodată, că avea frică de Dumnezeu şi ruşine de cei din casă.

Într-o zi s-a întâmplat un lucru care i-a întors lui Gheorghe toată lumea peste cap. Băiatul mai mare, care ajunsese doctor la oraş, a venit să-şi vadă părinţii. Dar era ceva ciudat cu el, şi Gheorghe a văzut asta imediat. Băiatul era mai tăcut ca de obicei şi, când l-a poftit tatăl „la un pahar de vorbă”, a refuzat spunând că nu mai bea.

„Da’ ce-are, măi ficior? Eşti beteag, ori ce?”

„Nu-s bolnav, tată. Nu mai beau!”

Gheorghe l-a privit puţin pieziş.

„Mă, tu te-ai pocăit!”

N-avea treabă Gheorghe cu pocăiţii. Erau câţiva şi la ei în sat. Mulţi, oameni de treabă. Cu câţiva se înţelegea bine. Cu alţii… ăia erau mai răi, „ca între-ai noştri… şi buni, şi răi… ca-n prun… mai îs şi prune uscate şi mâncate de viermi”

Băiatul nu i-a răspuns imediat. L-a privit doar cu un soi de milă amestecată cu dragoste şi i-a spus: „Ar trebui să mai laşi şi tu, tată, ţuica aia.”

„No, Doamne apără! Da’ ce? Îi otrăvită?”

„Îi şi nu-i, tată… Uite… aşa-i cum ai spus tu. M-am pocăit. M-am împăcat cu Dumnezeu. De aia n-am vrut să beau. Că-i păcat…”

„Cum adicătelea te-ai împăcat cu Dumnezeu? Da’ ce, erai certat cu El? Mă, tu te-ai prostit de-atâta şcoală!”

„Nu, tată, lasă… îţi explic eu altădată…”

Nu i-a mai explicat. A plecat în seara aceea şi n-a mai venit o vreme pe-acasă.

„Îi mult de lucru dacă eşti doctor la oraş” îşi zicea Gheorghe, încercând să-l scuze. Şi nu uita să aprindă mereu lumânări la biserică. „Părintele zice că-i rău să te dai cu pocăiţii, că-L superi pe Dumnezeu…”

Asta nu înţelegea Gheorghe cu niciun chip. Cum s-o fi împăcat Viorel al lui cu Dumnezeu când popa zice că L-a supărat?

După o vreme, Gheorghe a căzut la pat. Îl durea rău peste tot. Nici păhărelul de ţuică nu-i mai pica bine. A venit Viorel să-l vadă. L-a ascultat la piept şi i-a zis că trebuie neapărat să vină la oraş.

„Trebuie să faci nişte analize. Neapărat.”

„Ba. Lasă, că ce-i rău nu piere. Mă ridic eu de-aici. Bătrâneţea… osteneala… asta-i.”

Nu s-a mai ridicat. Se simţea din ce în ce mai rău.

Băiatul plecase, că era „de gardă”, promiţând că vine a doua zi după el, să-l ducă la analize… „şi dacă te iau pe sus.”

Înainte de a pleca, Gheorghe l-a văzut cum se duce în camera cealaltă, se aşează pe genunchi şi se roagă. A apucat să-l audă apoi spunându-i soţiei, cu care venise şi se rugase: „Doamne, cum să moară aşa, nemântuit?”

„Cum adică, nemântuit?” s-a gândit Gheorghe nedumerit.

Şi-a făcut cruce, a zis o rugăciune în gând, că nu-l mai ţineau puterile să se dea jos din pat, şi s-a gândit: „Şi ce dacă-i pocăit? Bine că crede…”

Apoi, gemând, îşi zise că trebuie să doarmă. Era obosit. Tare obosit…

„Cum adică, nemântuit?” s-a mai întrebat o dată în gând. Apoi a închis ochii.

Nu i-a mai deschis…