Din sacul cu amintiri prăpădite…


Nu ştiu de ce mi-am amintit astăzi tocmai acest lucru. Poate fiindcă, privind pe geam, am văzut la blocurile de peste drum (toate blocurile sunt în general peste drum!), stinghere şi amărâte, nişte antene vechi, de pe vremea când „prindeam sârbii”…
Ingeniozitatea românului când e vorba să găsească soluţii la restricţii era încă de pe vremea lui Ceauşescu extraordinară.

Îmi amintesc trei întâmplări…

Era în 1982, vara, în timpul campionatului mondial de fotbal din Spania. Mă aflam în concediu la mare, într-un camping, cu şeful meu de şantier de pe Valea Oltului. Ca orice şef din acea vreme, el avea ceea ce noi muritorii de rând mai mult visam: un televizor care se putea alimenta de la maşină şi… maşină. Ce-i drept, era atât de mic încât îl putea pierde uşor printre bagaje. Un ecran cât o carte poştală. Dar… cum ai noştri nu transmiteau acele meciuri, şi cum fraţii noştri bulgari o făceau, deşi nici ei nu erau calificaţi, am scos pe capota maşinii şefului miniatura aceea. Evident, s-a aflat imediat prin camping şi… ne-am trezit câteva zeci de oameni zgâindu-ne la un ecran pe care unii abia îl vedeau, darmite să vadă ce se întâmplă pe sticla lui, la finala campionatului. Ştiţi ce-mi amintesc de atunci? Doar două lucruri: finala câştigată de Italia împotriva Germaniei, cu un 3-1 la care a contribuit şi vedeta Rossi (ce stil aveau italienii, de a produce câte o vedetă la fiecare turneu final, vedetă care apoi dispărea în ceaţă…), şi mirosul de transpiraţie al unei gloate care făcea un lucru prostesc, că aşa ne dorim noi, să ne revoltăm în lucruri prosteşti mai ales… Păi, nu era şi aia un soi de revoltă, să te uiţi la televiziunea vecinilor când ţi se stabilise clar că e voie doar două ore la televizor?

A doua întâmplare s-a petrecut în Braşov. Eh, aici nu-mi amintesc decât că era campionatul mondial din Germania, că, aşa cum suntem obişnuiţi, nu eram calificaţi, şi că, tot aşa cum eram obişnuiţi, ne uitam la alte televiziuni…Dar, ceea ce a fost de-a dreptul colosal a fost faptul că, din cauză că Braşovul e situat ca într-o căldare, între munţi, s-au găsit câţiva ingenioşi care, cu mari eforturi, au făcut rost de un generator de curent, pe care l-au luat împreună cu un televizor şi le-au cărat pe amândouă undeva pe un vârf mai înalt din Poiana Braşov. Accesul era cu taxă! Colosal! Să mai zici că n-au românii idei de afaceri! Cea mai veche dovadă e felul în care ardeau holdele şi otrăveau fântânile în calea invadatorilor! 😀

A treia întâmplare (şi mă opresc aici, că altfel îmi amintesc prea multe…) s-a petrecut în Râmnicu Vâlcea, unde locuiam la etajul 10 al unui bloc cu… 10 etaje. Cum în direcţia în care se aflau… sârbii era dealul Capela, şi cum nu mă interesau bulgarii, ci sârbii, care aveau programe ca în occident, am hotărât cu un prieten să construim o antenă pe măsura… dealului! Am făcut noi calculele de rigoare şi am ajuns la concluzia că ne-ar trebui o antenă de aproximativ 15 metri. Credeţi că ne-a speriat cifra? Da’ de unde! Ce-l mai putea speria pe român în vremea aceea? Evident, ne-am apucat de treabă. Am confecţionat-o pe terasa blocului. Elementele de antenă din aluminiul scos din cablurile acelea colorate pentru curent electric (vă amintiţi, nu-i aşa?), un sistem de ţevi montate telescopic şi… cum o ridicăm? Cu primele două elemente telescopice a fost mai uşor, dar când am ajuns la înălţarea celorlalte elemente am realizat că, pe măsură ce mai adăugam câte o ţeavă, echilibrul devenea o chestiune foarte dificilă, dacă nu imposibilă… Nu cred că ne-am dat seama ce făceam… Dacă scăpam de sub control toată „instalaţia” aceea cred că puteam liniştit să demolăm etajul patru al blocului vecin! Dar… am reuşit! Nu să „prindem” sârbii (se întâmpla asta doar cam de două ori pe săptămână, ceea ce nu era, totuşi, puţin lucru!), dar am reuşit să batem recordul de înălţime în Vâlcea! Antena mea era cea mai înaltă! Şi mai inutilă!

Şi privesc la imaginile de mai jos, întrebându-mă: oare cât de departe poate merge… nu mai zic nimic. Cel puţin a doua mă pune pe gânduri. Ne spălăm rufele în familie, dar ne uscăm lighenele la geam? Căci…

… la puţină vreme după aceea mi-a căzut în mâini o carte colosală! Ştiu că n-are legătură cu ceea ce am scris până aici (sau are?), dar o recomand cu căldură în vremuri ca acestea, deşi nu e o carte cu valoare literară foarte mare: RATH-VEGH ISTVAN – „Istoria culturală a prostiei omeneşti”. Se poate citi pe internet. De exemplu AICI. Vă asigur că, măcar pentru destindere sau… încruntare, merită!

Ieri si aziP.S. Cum n-or fi descoperit până acum ţiganii ce mine de aur zac încă pe blocurile vechi din oraşe?

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Amintiri, Disperări, Pe gânduri, Sare... amară, Simţul civic, Smile..., Zâmbet sau rictus? și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Din sacul cu amintiri prăpădite…

  1. Pingback: Cosmogonia prostiei | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.