NECUVINTELE…


„Tot aşa şi limba este un mic mădular, şi se făleşte cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba niciun om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3:5-10)

O teorie foarte controversată la vremea ei susţinea ideea că sunetele nu dispar, ci există undeva în acest univers şi că „selectarea” lor ar face posibilă ascultarea vorbelor ce au fost rostite de oameni care astăzi nu mai sunt. În tinereţe am fost mai mult decât încântat de o asemenea „perspectivă”! Să-l auzi vorbind pe „cutare” sau pe „cutare”, ce minunăţie! Anii au trecut, prăvălindu-se peste „încântările” mele şi posibilitatea veridicităţii unei asemenea teorii capătă o cu totul altă… perspectivă!

După pierderea părinţilor, unele dintre coşmarurile nopţilor ce au urmat au fost CUVINTELE… Când au crescut copiii, alte regrete… Apoi, cuvintele spuse sau nespuse soţiei…

Viaţa s-a umplut tot mai mult de cuvinte. Vorbite sau scrise. Vorbite cu prietenii, cu adversarii, de unul singur. Sau scrise pe forumuri, blogg-uri, în e-mailuri. Rostite şi nerostite, scrise sau nescrise,  gândite şi negândite, toate au început să apese… Am trăit vinovăţia cuvintelor rostite şi care nu trebuiau nici măcar gândite, am suferit nereuşind să-mi amintesc nici măcar dacă am spus sau nu anumite cuvinte şi suferinţa era cu atât mai mare cu cât erau atâtea cuvinte pe care le-aş fi dorit spuse şi pe care nu mai eram sigur nici măcar dacă le-am rostit şi multitudinea de cuvinte pe care eram sigur că le-am gândit şi pe care mi-aş fi dorit ca măcar urechile lor să nu le fi auzit din gura mea! Ce straniu sentiment acela în care nu mai reuşeşti să discerni ce a fost şi ce n-a fost… Ni se întâmplă adesea să spunem cuvinte pe care le regretăm instantaneu şi faptul că n-am uitat nici acum de această teorie a „persistenţei cuvintelor” îmi arată limpede un soi de obsesie. Obsesie a vinovăţiei? A conştiinţei curate? A perfecţiunii?

Eclesiastul zicea că „prostul spune o mulţime de vorbe”. Dur. Unii trăim cu convingerea că avem multe de spus şi poate că ar trebui să privim la vorbele Eclesiastului mai degrabă prin prisma lui „non multa, sed multum”, cu care latinul făcea cu bun simţ discernământ între cantitate şi calitate. Alţii reuşesc să fie de mii de ori mai expresivi şi să comunice mult mai multe tăcând.

Trebuie să recunosc că nu echilibrul dintre tăcere şi vorbire mă preocupă, cât mă obsedează cuvintele pe care aproape reuşeşti să le auzi, deşi nu sunt rostite, acele cuvinte pe care le „auzi” într-o privire, într-o grimasă, într-un gest. Acestea sunt… necuvintele şi cred că atunci vom deveni cu adevărat înţelepţi când le vom înţelege deplin.

Poate că ar trebui să ştiu de ce îmi revine mereu în minte imaginea Domnului tăcând şi scriind cu degetul pe pământ, atunci când fariseii au adus-o pe femeia prinsă în adulter. Nu de alta, dar am fost întotdeauna convins că, văzând reacţia lui Isus, oamenii aceia ar fi trebuit să… tacă pentru totdeauna.

Putem să ne cerem iertare pentru cuvintele pe care n-ar fi trebuit să le rostim!

O! Dar necuvintele?… acele gânduri nerostite, pe care nu le-a auzit nimeni, dar pe care Cineva le-a auzit cu siguranţă şi pentru care vom da într-o zi cu toţii socoteală…

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Amintiri, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Pe gânduri, Reluări, Sare... amară. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

40 de răspunsuri la NECUVINTELE…

  1. Katia zice:

    Nu ati intarziat cu raspunsul, multumiri 🙂 !

  2. marinelblaj zice:

    Mă străduiesc… E drept, nu întotdeauna reuşesc… 😦

  3. Katia zice:

    Daca Dumnezeu ne iarta, noi de ce sa ne acuzam? O sa dam socoteala daca ajungem la judecata cu Dumnezeu. Dar eu prefer sa ma ierte de acum pentru cuvinte si necuvinte pacatoase si sa ajung iertata la judecata.
    Cοnflictele, certurile, luatul in raspar, au un rol esential, cred in puterea lor. Nu pot subestima importanta schimbului dur de cuvinte, conflictele din momente cu furie scot la iveala multe ascunzisuri. In cadrul lor anumite trairi se cer eliberate pentru ca mai apoi sa realizam cat de conjuncturali si influentabili suntem. Structura sufleteasca e pamantul moale si prolific in care semanatorul bun si cel rau isi arunca pe rand samanta. Prin vorbire ne verificam (agri)culturile cel mai des. Exista o complementaritate in trasaturile de caracter, de exemplu cel care jigneste mai des are si o usurinta mai mare cu care isi cere iertare. Nu intamplator suntem construiti astfel.
    E rau cand trecem cu vederea importanta vorbei si foarte usor ne calificam specialisti in aerologie, spunem vrute si nevrute, construim o vreme legaturi, le rupem, le refacem , le carpim si obositi de-atata vorbarie, de durere, mergem sa cautam alinare la Dumnezeu. Foarte bine, dar Dumnezeu ne va trimite spre cel fata de care suntem legati prin vorbele noastre. Alinarea si impacarea ne sunt date unora prin ceilalti. „Daca iti aduci darul la altar si acolo iti aduci aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta…”

    Mai cred ca necuvintele raman pecetluite in fiinta noastra o perioada pana se maturizeaza, nimic din ce e ascuns nu va ramanea ascuns pe viata. Candva latentul se va transforma in simtire, apoi in gand, apoi in vorba, apoi in cuvant si in fapta. Ca sa nu ramanem cu indoieli si sa avem si noi insine dovada ca odata ce avem capacitatea de a simti rau, devenim si capabili de o fapta rea. Ni se arata punctele pe care Dumnezeu are in vedere sa le corecteze, sa le modeleze sau sa le scoata din radacina. Tot rugaciunea face minuni.

    • marinelblaj zice:

      Nu e vorba de a ne acuza, dar regretele tot rămân. Ştiu că, dacă Îi cerem cu sinceritate iertare, Dumnezeu ne iartă, dar… uite, eu, de exemplu, port regretul cuvintelor şi necuvintelor faţă de cei care nu mai sunt. Nu e vorba despre vorbe grele, dar sunt atâtea vorbe ce pot părea inocente şi care, totuşi, să rănească, să doară…
      Frumoasă analiză ai făcut, Katia! Am reţinut în special cele două idei:
      „Dumnezeu ne va trimite spre cel fata de care suntem legati prin vorbele noastre” şi „Candva latentul se va transforma in simtire, apoi in gand, apoi in vorba, apoi in cuvant si in fapta”.

      • Katia zice:

        Regretele raman ca niste lampi de veghe in memoria noastra. Flacara lor arde dar si lumineaza. Existenta regretelor e si ca un semn de prevedere. E posibil ca viata sa ne mai ofere circumstante ca cele care au fost si au coincis cu momentele noastre de cadere, sau daca nu de cadere, poate pentru un motiv sau altul au imbracat haina insuccesului in amintirile noastre. Aceste circumstante devin ocazii prin care ne aratam transformarea si abia atunci ne invrednicim sa primim iertarea. Iertarea poate ca ni s-a acordat cu mult timp inainte, dar in sufletul nostru a intarziat sa-si gaseasca corespondenta, sa fie primita si inteleasa, traita. Nu stim de ce. Asa suntem unii, intarziem sa realizam si sa intelegem ce inseamna iertarea. Poate pentru ca la randul nostru o acordam mai greu. Poate pentru ca uneori memoria negativa functioneaza mai puternic decat cea pozitiva, cu scopul de a ne pazi sa mai cadem in aceeasi greseala, tendinta existand e o chestiune de timp sa redevina fapta. De aceea ispita la un moment dat va fi egala cu moartea. Poate ca pastram aminitrea durerilor, neimplinirilor – astfel se definesc regretele, mai vie pentru a fi de folos celor care simt ca noi. Suferinta si durerea sunt terenuri foarte complexe si au multe de oferit aici pe pamant unde ne aflam, ofera mai multe decat bucuria care deocamdata pare plata.

      • marinelblaj zice:

        „Regretele raman ca niste lampi de veghe in memoria noastra” Şi ard, ard…
        Sunt de acord că „Suferinta si durerea sunt terenuri foarte complexe si au multe de oferit aici pe pamant unde ne aflam, ofera mai multe decat bucuria…” şi nici nu ştii ce coardă sensibilă ai atins cu asta, dar nu sunt de acord şi cu „Bucuria care deocamdată pare plată”. A! Că nu e deplină încă, de acord, dar plată? De ce?

      • Katia zice:

        Pentru ca nu ascunde prea multe surprize bucuria ea singura. Chiar si bucuria care vine din Dumnezeu, tot prin suferinta isi capata valoarea. Bucurii cu termen de expirare putem gasi in multe locuri, dar nu ne-ar invata apropierea de Dumnezeu. Pentru noi important e sa tindem catre Dumnezeu in orice conditii, fie de suferinta, fie de bucurie. Dar pentru ca suntem superficiali si autosuficienti, Dumnezeu se vede nevoit adesea sa ne constranga prin suferinta sa-I ramanem aproape si sa ne faca sa pricepem ca bucuria nu o gasim nici haladuind la marginile pamantului, nici in lucruri si nici in ceilalti. Bucuria e trairea personala a Lui Dumnezeu in noi. Odata ce avem constienta acestei bucurii in noi, vom capata ochii prin care am gasi-o pretutindeni si in multe feluri.

      • marinelblaj zice:

        „Bucuria e trairea personala a Lui Dumnezeu in noi. Odata ce avem constienta acestei bucurii in noi, vom capata ochii prin care am gasi-o pretutindeni si in multe feluri” Deci, există soluţii pentru bucurii!

  4. L.I. zice:

    eu nu am necuvinte.
    eu nu cred ca Dumnezeu ne va lua la rost pt cuvinte sau necuvinte. mai ales nu pt alea spuse la manie, nervi, stres, etc. si pt care ne pare rau, ci ne va lua la rost pt faptele si nefaptele noastre.

    • marinelblaj zice:

      L.I., toţi avem necuvinte… dacă gândim. Necuvintele sunt vorbele gândite şi nerostite, aşa că nu pot să cred că tu spui tot ce gândeşti, întotdeauna, măcar că uneori nu poţi avea posibilitatea de a le rosti. A! Pe tine te cred în schimb că scrii tot ce gndeşti! 😀
      Cum rămâne cu „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit” Sunt vorbele Domnului!

  5. Strong Independent Woman zice:

    „What hurts the most was being so close and having so much to say yet watching you walk away.” Ciudat e ca ma gandeam la piesa asta de cateva zile. Si la „Niste raspunsuri” de la Taxi. („Niste raspunsuri – ce idee ciudata – raspunsuri la intrebari pe care nu mi le-ai pus niciodata.”)

  6. Strong Independent Woman zice:

    Si ideea funny… crezi ca martorii lui Iehova vor fi lasati la final, ca va dura mult mai mult judecarea lor pentru cuvintele negandite rostite? Numai in ideea de a nu ne tine pe toti acolo pana termina cu ei… 😀 Mie asa mi s-ar parea normal. 😀

  7. L.I. zice:

    cand vii cu rubrica de filme, marinel? pana atunci poate-mi recomanzi ceva filme buneeee… 😀

      • marinelblaj zice:

        Eu nu prea mai am timp de filme, dar am un prieten bun care mă va ajuta cu nişte recomandări. Până una alta, ceea ce pot eu să recomand se prea poate să fie filme mai vechi, pe care să le fi văzut deja. Totuşi, uite unul pe care l-aş mai vedea de câteva ori: „Fiedler on the roof”, a lui Norman Jewison (1071!).

      • eLioR. zice:

        ioi! nu asa de vechi. ceva din 2000 incoace vreau.

      • marinelblaj zice:

        Dar l-ai vazut pe acesta macar? Sper ca nu te-ai uitat la anul producerii si te-ai gandit ca o fi… film mut sau alb-negru…

      • eLioR. zice:

        da, m-am gandit. : )) nu m-am uitat din cauza anului. am vazut o secventa cat o cantare din el pe site la marius cruceru. si nu ma dau in vant dupa musicaluri.

      • marinelblaj zice:

        Greşeşti! E un film extraordinar! Cu multe lecţii de învăţat din el despre relaţia cu Dumnezeu!

  8. emanuel zice:

    a zis cineva filme?????????????????
    din pacate de prin 2000 incoace lumea a uitat sa mai faca filme. se fac mai mult desente animate cu efecte speciale. asta e valabil in cazul a 99% din cinematografia contemporana, ramine totusi un 1%!!
    recomandare Andrei Zviagintsev, The Return, film rusesc de dupa 2000.
    vizionare placuta?

    • L.I. zice:

      o sa-l caut. merci.

      azinoapte am vazut un film f fain:

      • emanuel zice:

        foarte bun filmul asta iranian.
        copilul orb care de fapt vede isi conduce tatal care vede dar este orb.
        foarte bune filmele lui majid majidi. filme simple, dar puternice. actuale si problematice si cit se poate de vizuale. incearca sa vezi si children of heaven. e despre alergat.

  9. Pingback: Dumnezeu, ochiul şi artistul – întâlnirea cu Liviu Mocan | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s