Iertarea ca normă, iertarea ca formă… şi altfel de iertări

Zilele acestea, în frământarea provocată de „infernul din care a scăpat Walden”, Walden fiind fratele şi prietenul meu virtual (deocamdată), George Danciu, editorul portalului SaltminMedia a folosit prilejul unei postări din Cetate ce conţinea predica fratelui Marius Cruceru, cu tema „Ce facem în necazuri?”, pentru a scrie un articol, dar mai ales pentru pune o întrebare:

„cum de nu v-ați gândit nici unii… să-l sfătuiți pe Walden să îl ierte pe nonagenarul turnător, chiar dacă e tată și păstor?”

 

Întrebarea a primit un răspuns din partea mea, dar dincolo de acesta, m-a provocat să încerc să definesc, pornind de la cazul lui Walden, ce poate să însemne iertarea.

Evident, rândurile acestea nu se pretind a fi un articol exhaustiv pe tema iertării şi, dacă v-aţi aşteptat la aşa ceva, vă rog… să mă iertaţi. Totuşi, fiindcă acest caz cu totul şi cu totul particular ridică în sine întrebări legate de iertare, fiindcă suntem, din păcate, tributari unor clişee dogmatice, uitându-ne limitele reale, umane, aş vrea să vă provoc prin câteva observaţii şi întrebări la o reconsiderare a realităţii legate de iertare. Ştiu, putem vorbi şi predica despre iertare, aşa cum a fost ea gândită de Isus, însă uităm că iertarea este ceva mult mai complex decât… a număra până la 49, că iertarea e condiţionată de mai multe lucruri decât de simplul model „cum v-a iertat Dumnezeu…”, uităm că această iertare a lui Dumnezeu este „în Cristos”, iar asta a presupus o moarte pe cruce. Spun aceasta fără a încerca să mă gândesc la minimalizarea cerinţelor rostite de Domnul. Mai ales dacă ţinem cont de perspectiva acelui teribil „tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc”.

Există însă un fals pe care îl acceptăm tacit în ceea ce priveşte iertarea şi, deşi teoretizăm frumos, în practică ajungem să purtăm poverile acestui fals comportamental, ca de exemplu când iertăm dar nu putem uita. Şi mă întreb, am iertat oare atunci cu adevărat?

Cine a citit romanul lui Zola, „Madeleine Férat” şi ce spunea Steinhardt despre iertarea fără uitare îşi aminteşte, ca şi Steinhardt, probabil de situaţia acestei femei iertate de Isus dar care nu putea fi iertată de Dumnezeu (evident, influenţe marcioniste, cum spune Steinhardt). Ca o mică notiţă „de culoare”, şi acolo avem o plecare în America…

Plecând de la amintirea acestui roman încercam să-mi imaginez, forţând deducţia şi cunoscând că singurul păcat de neiertat este hula împotriva Duhului Sfânt, cum ar fi să vii înainte lui Dumnezeu şi să-I spui: „Doamne, te rog să mă ierţi, încerc, mă străduiesc, fac tot ce pot… dar nu pot ierta deplin fiindcă nu pot să uit tot ce am trăit, tot ce am pătimit…” Te iartă Dumnezeu?

Dacă iertarea e condiţionată de uitare, nu este acesta un lucru imposibil, atâta vreme cât însăşi amintirea persoanei iertate readuce în memorie iertarea şi, implicit anulează uitarea? Steinhardt recunoaşte că uitarea e mai grea decât iertarea. Să găsim aici un sâmbure al ideii iertării ca o formă doar fiindcă e mai uşor de atins? Să fie suficient să nu port după mine bagajul apăsător al ranchiunei pentru răul ce mi s-a făcut?

Când s-a întors în ţară, povesteşte Wurmbrand, s-a dus şi a pus flori pe mormântul celor care l-au torturat şi care plecaseră din lumea aceasta. Era o expresie a iertării, dar care anula uitarea. Şi-atunci, ce înseamnă de fapt a uita ca şi condiţie a iertării? Cât din gestul său era iertare ca normă (şi n-o spun în sens ofensator, ci strict în sensul condiţional al cuvântului!) ?

Rochefoucauld spunea că „ierţi atât cât iubeşti”. Frumos spus, dar asta ne complică şi mai mult, căci nu suntem în stare să definim, fără a recurge iarăşi la clişee dogmatice, ce este acea iubire care îţi dă puterea să ierţi după modelul cristic, aşa cum ni se cere. Iar modelul cristic al iertării are o limită pe care cu greu ne-o putem imagina personalizată: jertfa prin moarte. Nu simpla jertfă.

Dacă este să ne raportăm la modelul transmis de Isus, acel faimos „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” suntem în situaţia de a constata fie că suntem iertaţi parţial, fie că acest balans al lui „precum” se referă şi la altceva… De ce? Fiindcă după cum Dumnezeu nu ne iartă dacă nu ne mărturisim şi nu ne regretăm păcatele (mărturisire ŞI pocăinţă), tot aşa acel precum găsesc că trebuie să impună mărturisirea şi pocăinţa (vezi şi Luca 17:3, 4).

Astfel, întrucât găsesc că uitarea este, dacă nu imposibilă, măcar extrem de dificilă, cred mai degrabă că iertarea trebuie să fie declanşată nu doar din resorturile intime ale celui ce iartă, ci şi de mărturisirea şi căinţa celui ce o doreşte. Acolo unde mai este posibil…

Ce facem însă dacă lucrurile pentru care vreau să fiu iertat nu sunt legate doar de persoana mea? Dacă răul pentru care nu-l pot ierta m-a afectat nu doar pe mine. Ceauşescu nu mi-a făcut personal niciun rău. Dar mi-a făcut mult rău prin ceea ce a făcut poporului din care fac parte, prin condiţiile care au dus la pierderea celor dragi, prin sistemele opresive datorită cărora am suferit… Îl pot ierta? Are valoare iertarea mea, sau e doar o normă pe care mi-o impun? Nu cumva ajungem în situaţii ca acestea să confundăm iertarea cu blurarea (estomparea) greşelii datorită trecerii timpului?

Pavel le scrie colosenilor: „Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi”. Vă întreb: când a iertat Cristos necondiţionat? Doar pe cruce. Doar acolo auzim acel „iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” În rest citim peste tot ori „du-te şi să nu mai păcătuieşti”, ori „când a văzut credinţa” sau „cui a iubit mult”.

Însă orice comparaţie cu puterea de a ierta a Domnului Isus este discutabilă, căci identificarea cu El nu poate fi posibilă cât încă suntem, mai mult sau mai puţin, sub influenţa firii, a amintirilor etc. În plus, Domnul era capacitat în esenţa Sa pentru iertare, căci pentru a face posibilă iertarea a venit între oameni… În acest punct aş face o precizare: foarte mulţi confundă străduinţa de a-şi omorî firea cu reuşita în sine!

În final, inevitabil cu trimitere la subiectul ce a generat rândurile de mai sus, este obligatoriu să ne întrebăm câtă valoare are iertarea unei singure persoane în condiţiile în care neiertarea cuprinde şi răul făcut altora? Pot eu să iert păcatele făcute faţă de alţii? Evident, nu! Şi-atunci, nu avem cumva de-a face cu un alt fel de iertare solicitată, să-i spunem pur sentimentală?

Evident, s-ar putea scrie enorm pe această temă, cum de altfel s-a şi scris. Eu doar am întredeschis o uşă…

Prin care parcă văd cuvintele lui C.S.Lewis: „Dacă aţi avea o scuză perfectă, n-aţi mai avea nevoie de iertare; dacă întreaga acţiune trebuie iertată, atunci a fost lipsită de orice scuză.” Şi parcă tot el spunea că atunci când ierţi nu faci decât să restaurezi „prezumţia de nevinovăţie.”

 

P.S. Ca o notă ironică, nu pot să nu remarc faptul că există o persoană care nu poate ierta faptul că… altcineva nu iartă, deşi i-o cere insistent să o facă. Să fie neiertarea molipsitoare, sau chiar nu reuşim să depăşim limita iertării ca formă?

foto articol