Iertarea ca normă, iertarea ca formă… şi altfel de iertări


forgiveZilele acestea, în frământarea provocată de „infernul din care a scăpat Walden”, Walden fiind fratele şi prietenul meu virtual (deocamdată), George Danciu, editorul portalului SaltminMedia a folosit prilejul unei postări din Cetate ce conţinea predica fratelui Marius Cruceru, cu tema „Ce facem în necazuri?”, pentru a scrie un articol, dar mai ales pentru pune o întrebare:

„cum de nu v-ați gândit nici unii… să-l sfătuiți pe Walden să îl ierte pe nonagenarul turnător, chiar dacă e tată și păstor?”

 

Întrebarea a primit un răspuns din partea mea, dar dincolo de acesta, m-a provocat să încerc să definesc, pornind de la cazul lui Walden, ce poate să însemne iertarea.

Evident, rândurile acestea nu se pretind a fi un articol exhaustiv pe tema iertării şi, dacă v-aţi aşteptat la aşa ceva, vă rog… să mă iertaţi. Totuşi, fiindcă acest caz cu totul şi cu totul particular ridică în sine întrebări legate de iertare, fiindcă suntem, din păcate, tributari unor clişee dogmatice, uitându-ne limitele reale, umane, aş vrea să vă provoc prin câteva observaţii şi întrebări la o reconsiderare a realităţii legate de iertare. Ştiu, putem vorbi şi predica despre iertare, aşa cum a fost ea gândită de Isus, însă uităm că iertarea este ceva mult mai complex decât… a număra până la 49, că iertarea e condiţionată de mai multe lucruri decât de simplul model „cum v-a iertat Dumnezeu…”, uităm că această iertare a lui Dumnezeu este „în Cristos”, iar asta a presupus o moarte pe cruce. Spun aceasta fără a încerca să mă gândesc la minimalizarea cerinţelor rostite de Domnul. Mai ales dacă ţinem cont de perspectiva acelui teribil „tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc”.

Există însă un fals pe care îl acceptăm tacit în ceea ce priveşte iertarea şi, deşi teoretizăm frumos, în practică ajungem să purtăm poverile acestui fals comportamental, ca de exemplu când iertăm dar nu putem uita. Şi mă întreb, am iertat oare atunci cu adevărat?

Cine a citit romanul lui Zola, „Madeleine Férat” şi ce spunea Steinhardt despre iertarea fără uitare îşi aminteşte, ca şi Steinhardt, probabil de situaţia acestei femei iertate de Isus dar care nu putea fi iertată de Dumnezeu (evident, influenţe marcioniste, cum spune Steinhardt). Ca o mică notiţă „de culoare”, şi acolo avem o plecare în America…

Plecând de la amintirea acestui roman încercam să-mi imaginez, forţând deducţia şi cunoscând că singurul păcat de neiertat este hula împotriva Duhului Sfânt, cum ar fi să vii înainte lui Dumnezeu şi să-I spui: „Doamne, te rog să mă ierţi, încerc, mă străduiesc, fac tot ce pot… dar nu pot ierta deplin fiindcă nu pot să uit tot ce am trăit, tot ce am pătimit…” Te iartă Dumnezeu?

Dacă iertarea e condiţionată de uitare, nu este acesta un lucru imposibil, atâta vreme cât însăşi amintirea persoanei iertate readuce în memorie iertarea şi, implicit anulează uitarea? Steinhardt recunoaşte că uitarea e mai grea decât iertarea. Să găsim aici un sâmbure al ideii iertării ca o formă doar fiindcă e mai uşor de atins? Să fie suficient să nu port după mine bagajul apăsător al ranchiunei pentru răul ce mi s-a făcut?

Când s-a întors în ţară, povesteşte Wurmbrand, s-a dus şi a pus flori pe mormântul celor care l-au torturat şi care plecaseră din lumea aceasta. Era o expresie a iertării, dar care anula uitarea. Şi-atunci, ce înseamnă de fapt a uita ca şi condiţie a iertării? Cât din gestul său era iertare ca normă (şi n-o spun în sens ofensator, ci strict în sensul condiţional al cuvântului!) ?

Rochefoucauld spunea că „ierţi atât cât iubeşti”. Frumos spus, dar asta ne complică şi mai mult, căci nu suntem în stare să definim, fără a recurge iarăşi la clişee dogmatice, ce este acea iubire care îţi dă puterea să ierţi după modelul cristic, aşa cum ni se cere. Iar modelul cristic al iertării are o limită pe care cu greu ne-o putem imagina personalizată: jertfa prin moarte. Nu simpla jertfă.

Dacă este să ne raportăm la modelul transmis de Isus, acel faimos „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” suntem în situaţia de a constata fie că suntem iertaţi parţial, fie că acest balans al lui „precum” se referă şi la altceva… De ce? Fiindcă după cum Dumnezeu nu ne iartă dacă nu ne mărturisim şi nu ne regretăm păcatele (mărturisire ŞI pocăinţă), tot aşa acel precum găsesc că trebuie să impună mărturisirea şi pocăinţa (vezi şi Luca 17:3, 4).

Astfel, întrucât găsesc că uitarea este, dacă nu imposibilă, măcar extrem de dificilă, cred mai degrabă că iertarea trebuie să fie declanşată nu doar din resorturile intime ale celui ce iartă, ci şi de mărturisirea şi căinţa celui ce o doreşte. Acolo unde mai este posibil…

Ce facem însă dacă lucrurile pentru care vreau să fiu iertat nu sunt legate doar de persoana mea? Dacă răul pentru care nu-l pot ierta m-a afectat nu doar pe mine. Ceauşescu nu mi-a făcut personal niciun rău. Dar mi-a făcut mult rău prin ceea ce a făcut poporului din care fac parte, prin condiţiile care au dus la pierderea celor dragi, prin sistemele opresive datorită cărora am suferit… Îl pot ierta? Are valoare iertarea mea, sau e doar o normă pe care mi-o impun? Nu cumva ajungem în situaţii ca acestea să confundăm iertarea cu blurarea (estomparea) greşelii datorită trecerii timpului?

Pavel le scrie colosenilor: „Cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi”. Vă întreb: când a iertat Cristos necondiţionat? Doar pe cruce. Doar acolo auzim acel „iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” În rest citim peste tot ori „du-te şi să nu mai păcătuieşti”, ori „când a văzut credinţa” sau „cui a iubit mult”.

Însă orice comparaţie cu puterea de a ierta a Domnului Isus este discutabilă, căci identificarea cu El nu poate fi posibilă cât încă suntem, mai mult sau mai puţin, sub influenţa firii, a amintirilor etc. În plus, Domnul era capacitat în esenţa Sa pentru iertare, căci pentru a face posibilă iertarea a venit între oameni… În acest punct aş face o precizare: foarte mulţi confundă străduinţa de a-şi omorî firea cu reuşita în sine!

În final, inevitabil cu trimitere la subiectul ce a generat rândurile de mai sus, este obligatoriu să ne întrebăm câtă valoare are iertarea unei singure persoane în condiţiile în care neiertarea cuprinde şi răul făcut altora? Pot eu să iert păcatele făcute faţă de alţii? Evident, nu! Şi-atunci, nu avem cumva de-a face cu un alt fel de iertare solicitată, să-i spunem pur sentimentală?

Evident, s-ar putea scrie enorm pe această temă, cum de altfel s-a şi scris. Eu doar am întredeschis o uşă…

Prin care parcă văd cuvintele lui C.S.Lewis: „Dacă aţi avea o scuză perfectă, n-aţi mai avea nevoie de iertare; dacă întreaga acţiune trebuie iertată, atunci a fost lipsită de orice scuză.” Şi parcă tot el spunea că atunci când ierţi nu faci decât să restaurezi „prezumţia de nevinovăţie.”

 

P.S. Ca o notă ironică, nu pot să nu remarc faptul că există o persoană care nu poate ierta faptul că… altcineva nu iartă, deşi i-o cere insistent să o facă. Să fie neiertarea molipsitoare, sau chiar nu reuşim să depăşim limita iertării ca formă?

foto articol

 

 

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Pe gânduri, Trecător prin lume și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

36 de răspunsuri la Iertarea ca normă, iertarea ca formă… şi altfel de iertări

  1. Marinel, iertarea se cere în genunchi, nu în interviuri la Mike Olari, și cu smerenie, fără să aștepți răspuns.
    Și asta după ce îți publici dosarul de turnător, evident…

  2. cornelilioi zice:

    Iertarea ca fond este mult mai simpla decat se crede si este complicata de oameni. Un prieten din Luxembourg imi spusese in timpul unei vizite: „A nu ierta pe cineva e ca si cum ai bea otrava cu gandul ca-l otravesti pe celalalt.”
    Iertarea ca principiul are de-a face cu mine in particular si nicidecum cu situatia sau cu persoana in general. Complicarea apare in momentul cand in mintea omului Iertarea e asociata cu Disculparea. De aceea se si iarta asa greau; in mintea omului se creaza impresia (care e complect falsa) ca daca iarta celui care gresit fata de el, persoana este si descalificata de orice raspundere. Repet: fals. Daca eu ti-am gresit si tu ma ierti, iertarea primita iti face bine tie, eu voi continua sa raman responsabil pana corectez greseala sau voi fi raspunzator; aici intervine textul biblic care spune…”du-te si te impaca cu parasul tau”. Daca ti-am furat vaca, iertarea ta nu ma face liber, tu ma ierti dar eu trebuie sa aduc vaca inapoi sau voi plati consecintele. Cand acest principiu este inteles pe deplin iertarea devine usoara, eliberatoare…..
    Deasemenea, iertarea nu se face „third party”,ci particular pe cauza, intre persoanele implicate direct. La exemplu tau cu Ceausescu: daca Ceausescu ti-a gresit tie direct, tu decizi sa-l ierti sau nu. Dar nu ai tu ce ierta daca Ceausescu mi-a gresit mie si nu tie. Nu cunosc amanuntele cazului Walden, dar daca tatal sau nu i-a gresit cu nimic lui personal, tatal nu are de ce sa-si ceara iertare, si Walden nu are ce sa ierte. Si daca are ceva impotriva tatalui sau, e treaba lui, nu a tatalui.
    Revenind la cele „sfinte”, de obicei cine greseste, o face impotriva omului SI impotriva lui Dumnezeu. Daca nu intelegem iertarea, suntem tentati sa credem ca daca iertam, si Dumnezeu iarta automat. Daca persoana nu se caieste fata de Dumnezeu si nu cauta sa indrepte ce a facut fata de mine, el va plati si vom fi amandoi in aceasi situatie, daca aleg sa nu iert.

    • marinelblaj zice:

      Cel care a rostit replica prietenului din Luxembourg a fost Augustin, şi vorbea despre invidie.
      Cred că a spune că iertarea nu are nicidecum de-a face cu persoana sau situaţia, ci doar cu mine personal e exact efectul de pendul, opusul atitudinii care e concentrată pe persoana pe care pot/nu pot s-o iert. Eu cred că e greşit şi ca argument aduc iubirea, căci adevărata iertare nu poate fi deplină dacă nu e însoţită de iubire (vezi Luca 7:47 despre relaţia iertare-iubire). Ori, nu poţi iubi fără a exista obiectul iubirii.
      Revenind la „cazul Walden”. Tatăl lui a fost acuzat că a fost colaborator al Securităţii şi că din cauza lui au suferit foarte mulţi oameni. Mărturiile lui Walden arată acest lucru. Faptul că Walden a ajuns să facă temniţă grea într-un sistem susţinut prin colaborare de tatăl său îl face sau nu vinovat direct şi personal pe tatăl său?
      Într-un fel răspunsul tău îmi indică mai degrabă faptul că oscilăm între iertarea ca normă şi iertarea ca formă. Mai grav este că din asta se alunecă spre iertarea ca troc. Eu iert => mă iartă Dumnezeu.
      Din nefericire, tare mă tem că omul a ajuns să privească iertarea mai mult ca pe un soi de afacere. Iert ca să mă ierte Dumnezeu, iert ca să nu plătesc pentru neiertare, iert ca să-mi fie bine…
      Şi tot mai puţin iertăm pur şi simplu din dragoste, pur şi simplu…

      • cornelilioi zice:

        Corecta analiza….adaugand ca nu cred ca este gresit sa iertam ca urmare a poruncii de la Dumnezeu, chiar daca nu o facem din dragoste. De altfel multe lucruri se fac ca efect al ascultari si nu din dragoste si e bine ca se fac. Avem si exemplu biblic la propovaduire: chiar daca nu e facuta din inima si chiar daca e facuta cu diferite motive, important e sa fie facuta.
        Si pentru ca se apropie duminica, iti doresc o duminica binecuvantata cu familia.

      • marinelblaj zice:

        Mulţumesc, la fel!
        Şi când eram copil, preferam să fac ceea ce făceam din dragoste, nu doar din ascultare. Poate de aceea insist şi acum pe aceeaşi linie…

  3. Pingback: În creștinism, acordarea (primirea) iertării este esențială, însă rezolvarea poate fi un nod gordian | ARMONIA MAGAZINE - USA

  4. Pingback: În creștinism, acordarea (primirea) iertării este esențială, însă uneori rezolvarea pare a fi un nod gordian | ARMONIA MAGAZINE - USA

  5. ovidiu zice:

    Am ales sa scriu la dvoastra pe blog, dupa ce ieri am frunzarit marturia lui Walden.Am observat cum Vindecatoru , Vestea Buna si Cetatea de Piatra dau acestei istorii intaietate.
    De ceva vreme citisem povestea convertirii lui Saccsiv.Ceva nu suna bine in poveste.Am vazut mai apoi tangential pe alte bloguri ortodoxe cam ce spun despre el.
    Cumva seamana povestea lui Walden cu a lui Saccsiv.E prea potrivit ca daca ceva putea sa fie rau sa fie rau.Pareti toti trei sa stiti mai multe, insa deocamdata v-as indemna la prudenta, in caz ca nu stiti mai multe.
    Mi-a placut ce ati scris legat de Bodnariu,dar echilibrul va fi considerat tradare si slabiciune.Citisem ieri dimineata despre profetul Hanania care indemna la razvratire impotriva Babilonului.Dar Domnul spusese ca de fapt e impotriva Sa.Evreii aveau exact aceiasi problema deja mii dintre tinerii lor fusesera dusi robi in Babilon, Daniel, cei trei tineri etc…Cum sa accepti asa ceva?Hanania era numai bun de uns ranile familiilor ramase fara copii .
    M-am ingrozit sa-l vad pe pastorul- Ionescu il cheama?- aratandu-si muschii evanghelici lumii intregi.Nu-l ascultasem pana la demonstratia de la Oradea.Lafait in scaun, parea un zeu superior intregii lumi.Pana acum am considerat protestele normale, dar ieri citind Biblia m-am gandit de ce nimeni nu indeamna la pocainta?Eram trist, pana am citit ce ati scris dvoastra.Mi-am amintit ce i-a spus Ieremia lui Hanania , anul acesta vei muri.Nu poti lupta cu Babilonul daca nu esti convins ca lupta ta e a lui Dumnezeu.Pt ca uneori acest Babilon e lasat tocmai datorita pacatelor si neascultarii poporului Sau.Nu vad nici un indemn la pocainta, doar strigam dreptate.De 25 de ani in Romania la amvoane se predica tot mai mult despre educarea copiilor, despre familii fericite.Nimeni nu a auzit ca Isus nu mai este Central in predicare.Si observ doar una dintre sutele de lucruri gresite.
    Oare nu putem vedea cum Dumnezeu se atinge de idolii nostri?Chiar tatal Bodnariu recunostea ca s-a dus unde a considerat ca e mai bine pt copii.El saracul e doar un semn, un prototip pt intreaga lume evanghelica , a carui exponent infoiat providential ales cu toata indoiala dvoastra este : pastorul Ionescu.Ionescu acesta reprezinta exact starea evanghelicilor.Curcani plini de ei, cu toate micile exceptii care intaresc regula.Uitat-va la el si Il veti intelege pe Dumnezeu.Nu mai luptati cu Ionescu.Raul e in inima fiecaruia DINTRE NOI.Suntem in situatia sa ne aratam muschii ori sa zacem fiecare in rusinea noastra?
    Evanghelicii si penticostalii nu mai fac precum parintii lor sau a lui Walden.Acum copiii le sunt dumnezei.Slujirea si inchinarea e in fata copiilor.Copiii lor aduc lumea in biserici mai abitir decat o facusera ei, parintii tac chiar stiind ca e rau.
    Inca ceva:
    Am si eu deja o varsta, am invatat ca nu tot ce zboara se manaca.”Intamplator” pe blogul lui Vindecatoru, apare povestea lui Walden cu un tata crud, ce isi discipineaza fiul intr-un mod sadic.Numai bine sa ne gandim cu totii, ca si unii cometatori deja: oare Bodnariu nu o fi la fel?
    Sansele sa fie sunt minime.Ca unul care lucrez intr-un magazin de jucarii va pot spune ca acum copiii penticostalilor sunt printre cei mai rasfatati si putin disciplinati copii.Lucru intarit si de o sora educatoare la gradinita, pe care o cunosc.

    • marinelblaj zice:

      Ovidiu, înainte de toate se cuvine să-ţi spun şi ţie un „bun venit în Cetate”. Trebuie să recunosc că mi-a trebuit ceva timp să pun puţină ordine în gândurile exprimate de tine. Să nu mai vorbesc de corecturile pe care a trebuit să le fac, fiindcă eu nu pot fi de acord cu abrevierea Numelui lui Dumnezeu, considerând-o o impoliteţe. Remarc în special observaţiile legate de modul greşit în care sunt astăzi idolatrizaţi copiii. Din păcate lucrurile cam aşa stau!
      Cât priveşte povestea vieţii lui Walden, oricât ar părea de nefirească, ea e reală. Iar dacă seamănă cu alte vieţi, asta nu e de mirare. Multe destine au fost făcute să semene „la indigo” de către Securitate şi opresiunea comunistă…

      • ovidiu zice:

        Iata varianta scurta: Ezechia a biruit pentru ca era credincios in toate.Dar nu toate luptele duse de poporul Domnului au adus biruinta.Au fost multe infrangeri grele cu consecinte pe termen lung.Toata floarea evanghelica acum pare convinsa ca duce luptele Domnului.David contra lui Goliat, dar ei sunt David.Sunt David, au inima lui pt Domnul?Daca privesti doar in istoria regilor evrei vezi ca Domnul nu-si asociaza Numele cu oricine si in orice conditii.. multumesc oricum pt buna primire.

  6. iosif, zice:

    Din câte am înteles,d-l Ovidiu expune o „profetie” nu prea încurajatoare la adresa „leadership-ului”miscarii populare „crestine”:”Mi-am amintit ce i-a spus Ieremia lui Hanania,anul acesta vei muri.” Oare…sa fie un avertisment…?
    Fiti binecuvântati.

  7. iosif, zice:

    D-le Ovidiu.Dati dovada de mult curaj.Domnul sa va întareasca,si sa va foloseasca în slujba Sa.
    Numai,ADEVARUL,ne face SLOBOZI.
    Fiti binecuvântati.

  8. Editor zice:

    Ceea ce l-a motivat pe apostolul Pavel să spună un adevăr crud pentru unii compatrioți, cum ar fi acela despre Dima, că din dragoste pentru lumea aceasta l-a părăsit, să ne motiveze și pe noi să o spunem în cunoștință de cauză, că e mare diferența între a fi membru cu numele într-un registru sau frate (creștin) doar declarativ, comparativ cu cineva care într-adevăr este un mădular al trupului, chiar dacă el este (încă) imperfect sau puțin bolnav. Frate Marinel, te invidiez pentru acest sfat frățesc din Cetate, ce idei majore strălucesc la tine în ogradă! Privitorilor, probabil ni se spune „Fii cu ochii în patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui, să nu te împotrivești Lui…” (Exod 23:21) Să fim mulțumitori Domnului că El ne vorbește când într-un fel când într-altul (și să luăm seama), iar aici ne vorbește și despre pocăință, să acceptăm să fim cercetați și mustrați. E adevărat, ne răsfățăm nepermis de mult copiii, și avem atitudinea aceea de a vorbi de sus (despre dreptate sau despre orice alte lucruri) și mai puțin despre pocăință și evlavie, cum bine surprind aceste aspecte Ovidiu și Iosif. Ne e oare rușine să intrăm în pielea unui Timotei și să primim îndemnul dat lui … „tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba” …

  9. iosif, zice:

    Si,pentu ca eu sunt cel mai neânsemnat si nevrednic dintre voi,pentru ca va iubesc cu o dragoste sincera si neprefacuta,pe care prin harul,mila si dragostea Sa,Dumnezeu a turnat-o in sufletul meu,deoarece cuvintele si cunostintele mele sunt goale si fara putere,va voi oferi CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU,mesaj mai puternic decât toata întelepciunea stiintei lumii,iar cine citeste,întelege si asimileaza aceste Cuvinte,va gusta ADEVARATA VIATA,va fi flamând,va dori zilnic sa se hraneasca cu aceasta „mana”,si va TRAI VESNIC ssi FERICIT.

    Fiti binecuvântati.

  10. DCC zice:

    Nu stiu daca este potrivit sa postez aici acest articol dar merita citit de catre fiecare dintre noi care ne-am gandit la drama celor din Norvegia
    Citit in Cotidianul 01.02.2016

  11. iosif, zice:

    „Un peu trop abstrait,un peu trop sage,
    Il est temps pour nous d’embrasser à nouveau la terre,
    Il est temps de laisser la feuille pluie du ciel,
    Que la vie riche courir vers les racines à nouveau.

    Robinson Jeffers „La Poésié Sélectioné”.

    Fiti binecuvântati

  12. Walden zice:

    http://www.sldpt.ro/ Tare mult te rog sa’mi ierti sariturile de puirice, „potcovit” cu nouazeci si noua de ocale de fier. !!!. Vezi Marinel, , cand stai mult in Solitary Confinement, folosesti si realizezi concomitent ,(abea atunci ,) . VALOAREA TIMPULUI . El are valoare abea atunci cand tu nu ai control asupra lui !. Ti-o spun din experienta!. Indelunga rabdare este o dimensiune pur divina . Originea ei este DUMNEZEASCA !. Ochii inlacrimati ai lui ISUS MANTUITORUL, atarnat pe Cruce, PRIVIND DEPARTE IN TIMP, RUGANDU-SE PENTRU ACELE GLOATE CARE NU STIAU CE FAC,SCUIPANDU-L SI lOVINDU-L, ne demonstreaza de doua mii de ani ,cat de utila devine in viata INDELUNGA RABDARE !. Cunosti cumva calea intr’acolo ??!! Si daca nu ar fi fost asa, prietenia noastra triunghiulara nu ar fi fost pastrata intr-un mugur , prin crivatul necrutator al iernilor . In acel mic mugur al sperantei , aproape invizibil. El era si asteapta acolo de cu toamna , rabdator, sosirea primaverii ,precum mana mea micutza in palma mare a bunicului meu. Lipita de frunza ruginita ,pe care vantul taios, rece si necrutator a rupt-o , a secerat-o ,a desprins-o si a trecut-o melancholic prin fata geamului tau . Si tot melancholic, sa o aseze pe aleeia parcului, in fata bancii pe care poetul nostru de mai sus , a urmarit-o contemplativ,cazandu-i la picioare.
    Sarmanul de el , nu s-a gandit la acel mugurel, si nici nu cunostea povestea noastra ! love, Walden

  13. Walden zice:

    Daca vrei ,publica tu poza mea cu bunicul ,in Rosia Montana ,cand aveam sase anisori !
    GBY ( prin minte mi-a trecut acel titlu de creeatie artistica „muguri de fluer ” !)

  14. Walden zice:

    Eu nu deschid e-mail-uri !. Ramane forma de pornire .

  15. Walden zice:

    Perfect !. Sunt intr’u totul de accord cu sugestia deschiderii stavilarului !. Intinse campuri „evanghelice” sunt setoase si asteapta o buna , imbelsugata si sanatoasa irigatie. . . . GBY

  16. Pingback: WALDEN. Istorii paralele şi… perpendiculare (I) | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s