Poveşti de adormit copiii şi… de trezit oamenii mari


Când este vorba să te raportezi la poveşti, nu există decât două variante: să fii un personaj „DIN poveste”, sau să devii un personaj „DE poveste”…

E ciudat cum aleg unii…

Vă mai amintiţi?

Dar asta vă mai aduceţi aminte?

Povesti de adormit copiii

Ei bine, poveştile nu sunt niciodată simple. Chiar dacă par… Au părţi frumoase, cu Feţi-frumoşi, dar şi părţi urâte, cu zmei şi balauri…
Avem însă o problemă şi cu personajele acestea. Unii se cred Feţi-Frumoşi, deşi lumea îi vede balauri. Şi-atunci, nesiguri şi dintr-un spirit de conservare, se comportă ca zmeii…

Dar să revenim la povestea noastră…

E ciudat cum au majoritatea poveştilor un sfârşit incert. Ştiţi dumneavoastră… acel „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…” în care „adâncimea” nu e niciodată precizată…
Vă veţi fi întrebat, poate, ce s-a mai întâmplat cu Orgoliu Necontrolat. Ei bine, e la locul lui, dar… nu-şi găseşte locul. Deocamdată îşi numără cucuiele „câştigate” cu truda… orgoliului necontrolat. Nu ştiu cum o să-i iasă numărătoarea, dar este cert că până să-i treacă durerea cucuielor i se va mai tempera puţin orgoliul. Bine ar fi dacă ar înţelege că un cucui presupune obligatoriu o lovitură şi că loviturile sunt, de obicei, urmare a unei pedepse. Fizice, e drept, dar totuşi pedepse… De regulă, când nu eşti cuminte. Sau… cu minte!
Se mai ştie că în urma unei lovituri se poate ajunge la o stare de ameţeală, nu doar la cucuie. Şi, când este vorba despre ameţeală (mă refer la stare, nu la poreclă!), e bine să fie cineva prin preajmă, care să ofere sprijin. Avem şi aici o mică problemă… N-ar fi rău ca aceia care oferă sprijinul să vadă puţin şi de direcţia în care merge „lovitul”. Poate i-o schimbă puţin. Şi mai bine ar fi dacă l-ar lămuri să stea locului pe moment. Eventual… un pansament pe cucuie. Şi poate şi pe orgoliu. Poate se mai temperează şi devine mai… controlat. De regulă, e recomandat acel gen de pansament care dizolvă crusta. Căci un Orgoliu Necontrolat riscă să se transforme în personaj „de poveşti nemuritoare”. Cu cucuiele de rigoare. Un soi de… „repetabilă povară”, deloc poetică…

Eh, dar mai aveam un personaj în povestea noastră. Rutina Mulţumită. Vă veţi mira, dar nu mai pare chiar aşa de… mulţumită. Deh, vremea ne schimbă…
Povesteam cum s-a trezit ea brusc din somn şi cum a constatat că-i fugiseră copiii. Cum a făcut un pas (înainte sau înapoi, vom vedea până la urmă…) care seamănă mai degrabă cu acel „pas” de la jocul de cărţi. Căci pasul fizic mai are nevoie de nişte aprobări, se pare. Unii îi spun, oficial, altfel. Spre o altă poveste. Care, sper să nu fie tot… de poveste!
Aşa că, deocamdată Rutina Mulţumită se… mulţumeşte să se plimbe din loc în loc (of! Aşa-i când nu-ţi mai găseşti locul… sau când îţi pierzi locul!). Din când în când şi pe la „locul faptei”. Sau, mă rog, al moţăielii. Deh, nostalgiile… mulţumirii!

Vă veţi întreba, pe bună dreptate, unde sunt celelalte personaje obişnuite ale poveştii! Unde e Făt Frumos, unde e zmeul? Ehe! Prezenţi şi ei, chiar dacă… mai mult absenţi. Preocupaţi (sau prea-ocupaţi) de alte probleme… Vom povesti şi despre ei, dar deocamdată ne vom mulţumi să constatăm că avem parte de multă confuzie. Şi cum să nu fie aşa când Făt Frumos face pe zmeul, în vreme ce zmeul se crede uneori un fel de Făt Frumos! Ne dumirim noi curând cum e şi cu povestea lor…

Până una alta, să ne amintim de o altă poveste. Aceea cu…

„Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
O turmă de miei,
Cu trei ciobănei…”

Ah, veţi spune că am greşit, că era vorba de trei turme de miei şi că fiecare ciobănel era cu turma lui! Aşa-i, dar ce să faci când stâna e una singură. E drept, fiecare îşi are turma lui, numai câinii sunt… comunitari. Nişte câini „de comitet”. Adică înţelegători. Nu în sensul de a închide ochii, ci tocmai deschizându-i larg ca să înţeleagă. Asta în timp ce oile behăie întruna, că doar ce poate să facă mai inteligent o oaie, decât să behăie… Vorba baladei „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace…” Păi, cum să-i placă iarba, când e mereu călcată în picioare, ba de ciobănei, ba de…

Of, încep să încurc poveştile…

Nu închei cu „Noapte bună, copii!”. Nu de alta, dar, vorba unui copil, „numai noaptea e ceva negru care trebuie dormit”… Şi, parafrazând, ziua nu-i ca noaptea! Ori, ziua se stă cu ochii deschişi! Larg!

Notă: Acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Adică, fără supărare dar… cu seriozitate!

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Amintiri, Biserica, Dacă doriţi să revedeţi..., Disperări, Mioritice, Pe gânduri, Zâmbet sau rictus?, Ştiri și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Poveşti de adormit copiii şi… de trezit oamenii mari

  1. Cosmin zice:

    Mai era și povestea mielului lovit și pierdut între stâne. El nu a riscat să meargă la stâne mai mari, pentru că erau departe și se temea ca pe drumul până la ele să nu îl mănânce lupii. A ales stâna cea mai apropiată. A fost avertizat că în turmă sunt și oi negre şi de atunci tot se uita în stânga, în dreapta, dar nu le vede. Probabil, într-o zi vor ieși în calea mielului și oile negre. Sper sa fie doar oi negre (măcar sunt oi și pot fi colorate înapoi ), nu lupi îmbrăcați în lână de oi. Mielul cel șchiop e bucuros, știe că nu aparține nici unuia dintre ciobănași și că, fiind lovit și șchiop, stăpânul stânelor îl va proteja până când va crește destul de mare ca să nu se mai sperie nici de lupi, nici de câini și nici de oi (cele negre )…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s