Reiau mai jos un text care mi-a fost găzduit cu multă vreme în urmă pe un alt blog, pentru că mi se pare foarte potrivit perioadei pe care o traversăm ca evanghelici…
Acum câţiva ani, prin bunăvoinţa unor foarte buni prieteni, am avut posibilitatea deosebită de a vizita Grand Canyon. Nu ne-am putut permite să stăm prea mult acolo, deh!, americanii ştiu să „facă” bani din orice, deci… scump! Dar cât am fost acolo, am remarcat un lucru! Majoritatea vizitatorilor (şi nu erau deloc puţini!) se mulţumeau să admire peisajul incredibil, să facă fotografii care să ateste „evenimentul” (apropo, cea mai mare parte a americanilor n-au vizitat Grand Canyon, dacă ar fi să dau crezare unui ghid şi, dacă n-aş fi ştiut exact unde mă aflu, aş fi putut crede cu uşurinţă ca Grand Canyon e… în Japonia, după câte „priviri oblice”, dar amabile, am întâlnit!).
Am făcut tot posibilul să cobor în canion, să-i admir şi zonele care se întrezăreau doar de pe margine, chiar dacă mi s-a explicat cu seriozitate că va trebui să ţin cont de faptul că pentru a urca înapoi voi avea nevoie de dublul timpului consumat la coborâre… N-am avut nici o secundă păreri de rău că „m-am aventurat”… dar n-am să intru în detalii. Ceea ce aş vrea să spun este ce am gândit în acele ore petrecute în peisajul acela straniu! Nu m-am putut opri să mă gândesc că aproape în acelaşi fel procedăm şi în relaţia noastră cu Dumnezeu! „Admirăm” de pe margine frumuseţea… facem poze… ne mândrim că suntem acolo! Paradă! Ceea ce ne rămâne e un „album cu amintiri”! Oricum, nu experienţe!
Psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul…”, nu „priviţi ce bun este…”!
Te uiţi la creştinul din societatea de azi şi nu poţi să nu te întrebi „Care societate?”. Conglomeratul acesta de oameni bezmetici, cu entităţi evoluând mai toate haotic, nu atât datorită lipsei scopurilor individuale (căci majoritatea dintre ei au un minim scop!), ci a lipsei de omogenitate a acestora într-un scop comun? Patapievici, „fatalistul românismului”, hulit de toţi „patrioţii” pentru care să fii patriot înseamnă să vorbeşti „de bine” ţara chiar şi dacă e rău de tot!, spunea odată că „românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă” şi, Doamne!, ce dureros să constaţi că are dreptate! O turmă care şi-a uitat Păstorul rătăcit prin icoanele din biserici sau pe care Îl încuie duminica seara în biserică să nu deranjeze în timpul săptămânii! O turmă care îşi trimite reprezentanţi într-o Europă aflată pe marginea prăpastiei islamizării, nu ca misionari ai Evangheliei adevărate, ci a „evangheliei de Pipera” sau a „vangheliei care… este”! Căci aceia care chiar sunt mărturie a credinţei sunt atât de puţini…
Iar întrebarea ce urmează aproape instantaneu este „Care creştin?”. Cel care a uitat că îşi are originea la poalele crucii suferinţei şi ca ţintă cerul fericirii? Creştinul care nu este capabil să-şi trăiască viaţa între aceste „coordonate”, ci trăieşte una încremenită undeva, ori la un capăt, ori la celălalt. Ce trist! Căci viaţa trăită aşa este fie marcată excesiv de obârşia ei, poalele crucii, unde suferinţa poverii cu care a venit acolo n-a dispărut, fie diluată prosteşte de o fericire pentru care nu mai face nimic să o merite, privind numai tâmp şi pofticios spre cer! Durerea cea mare e însă faptul că între aceste două repere în care stăm încremeniţi sunt ai noştri, familia, prietenii, colegii…
Şi pentru ca „tacâmul” să fie complet, am învăţat uimitor de devreme în istoria noastră de locuitori vremelnici ai acestui pământ că, dacă nu ne putem aduna puterile să înfiinţăm o societate de construcţii, reuşim să ne adunăm mereu ultimele resurse pentru a înfiinţa rapid una de demolări…
Iar dacă se întâmplă ceva care să ne trezească un moment din această stare, avem o soluţie de urgenţă… Apelăm la rezerve şi mai scoatem câte un borcan din cămară, un borcan cu „religie pusă la murat”, pentru vremuri în care nu găsim „religie proaspătă”.
cetatea de piatră 