Wayfaring stranger…


„Dacă te apropii la mai puţin de 5 kilometri de frontieră, te calc cu IMS-ul!”. Asta mi s-a spus în 1971, după trei zile şi trei nopţi de interogatorii şi bătăi cu săculeţul lung, umplut cu nisip, din subsolul Securităţii din Arad. Moştenire de familie…

A trebuit să se întâmple un decembrie ’89 ca să am paşaport şi să fac ceea ce visasem dintotdeauna; să călătoresc. De ce dintotdeauna?

La 14 ani intram la Liceul militar, nu din dragoste pentru armată, pentru că armata înseamnă disciplină şi cu disciplina, eu… Planul meu era, aparent, simplu: Liceul militar, apoi Institutul militar de marină, grad de ofiţer, transfer la marina comercială, plecare pe mări şi… Şi am „făcut” o hepatită cu recidivă în anul II de liceu. Adio, arme! Poate că nu ajungeam să văd lumea, dar poate ajungeam preşedinte!
Prima ieşire din ţară a fost, lucru normal pentru un arădean, Ungaria vecină. Budapesta. Fotografiile sunt învechite. Memoriile nu, mai ales că am trecut de câteva ori pe acolo. Podul cu lanţuri – Lánchíd, Palatul, Bastionul pescarilor, clădirea Parlamentului, Sinagoga mare, catedrala Sfântul Ştefan…
Curios, a urmat Olanda (Rotterdam, Utrecht, Tilburg, Eindhoven), Belgia (în fugă Muzeul regal Bruxelles) şi o întoarcere cu trenul pe valea Rinului până la Karlsruhe (impresionant să locuieşti cîteva zile într-un cartier aflat în mijlocul pădurii) – un castel impresionant.
Apoi, după plecarea fiicei mai mari în Italia, normal… muzeul italian, fiindcă impresia mea asta este, că Italia este un muzeu în întregime! Milano, Veneţia, Florenţa, Roma, Pisa, Genoa, Torino… Asta trebuie povestit separat!
Evident, o incursiune în Elveţia la Interlakken şi Lausanne. Nu se putea rata!
Şi apoi, marea surpriză a lui Dumnezeu! Statele Unite. Trei luni de vagabondare prin Lumea Nouă! Nu New York sau alte modernisme (deşi ştiu că şi acestea sunt fascinante!). Ci Grand Canyon, Michigan, sudul Floridei, cu un Sanibel absolut de vis şi un Fort Myers ca un fel de concediu de o săptămână din viaţă!
Poate să pară o laudă înşirarea acestor călătorii, dar nu asta a fost intenţia. Am vrut doar să subliniez cum ştie Dumnezeu să „răzbune”! Nu mi-am imaginat să mai ajung să văd atâtea în aşa puţin timp rămas!
Dar, dintre toate lucrurile impresionante, emoţiile avute în faţa atâtor lucruri şi locuri uimitoare, am plâns într-un singur loc: Grand Canyon! Am plâns, pur şi simplu, şi am exclamat: „De ce, Doamne? Merit eu?”
Acum veţi înţelege de ce imaginea aceea din header-ul acestui blog şi culoarea din background! Şi dacă vă voi spune că Richard, soţul lui Diane, cea care, după o prietenie „la distanţă” de 15 ani a făcut posibilă vizita, a plecat la Domnul în anul imediat următor întoarcerii mele, într-o zi ca aceasta, atunci veţi înţelege mai bine raţiunea acestei postări. Cu Diane m-am mai întâlnit o singură dată de atunci, în iarna aceasta, în Germania. Probabil pentru ultima oară. Trist. Dar sper din toată inima să le pot mulţumi aşa cum se cuvine în Ceruri! Cât am putut să o fac aici a fost, indiscutabil, insuficient!

Lui Dumnezeu Îi mulţumesc zilnic. Pentru tot! Chiar şi pentru regretul că nu voi avea posibilitatea de a vedea multe alte locuri pe care mi-aş fi dorit să le văd: Spania (Andaluzia, Catalunia…), Grecia (insulele în special), Israel, Franţa (Valea Loirei)… Dar cu bucuria că mi-a oferit nădejdea de a vedea Cerul!

Grand Canyon  august 2005 (alese la întâmplare dintre peste 200 de fotografii, dar convins la faţa locului că nu am talent de fotograf. Slavă Domnului că memoria e altfel!)

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

 

 

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Amintiri, Frumuseţi, Smile..., Trecător prin lume, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Wayfaring stranger…

  1. Emanuel zice:

    frumoase pozele, grand canyonul este un mic vis al meu, sa alerg pe potecile alea prin vai spre riul colorado!! ce a avut securitatea cu tine?

    • marinelblaj zice:

      Emil, Eu nici măcar să visez la Grand Canyon n-am îndrăznit! Dar să ştii că sunt porţiuni pe care nu se poate alerga! Ţi-ai rupe gleznele, oricât de antrenat ai fi. În plus, de pe creastă până la Colorado îţi trebuie multe, multe ore (ei spun ca în jur de 10), iar la întoarcere, dublu! Eu am coborât singur circa 4 ore şi nu am ajuns la jumătatea drumului, iar apoi a trebuit să mă întorc, să nu mă prindă întunericul! Şi plecasem la 5 dimineaţa. Alt detaliu: până pe la 9 sunt în jur de 0 grade, iar la prânz sunt 38-40!
      Cu securitatea o să povestesc odată!

  2. Strong Independent Woman zice:

    Dar oare cu cine n-a avut de impartit ceva securitatea… Daca pana si cu mine au avut ceva, io avand 5 ani la revolutie… Evident, la alta scara, dar totusi…

  3. Mai cunosc eu pe unul care taman in State a facut asa ceva… 😀

    • marinelblaj zice:

      Deja ştii îngrijorător de multe, SIW! Şii ce păţesc cei ce ştiu prea multe, dacă te-ai uitat cândva la filme cu bandiţi! 😀

      • Râzi tu, râzi, Harap-Alb, dar nu e râsul tău…
        Na vezi? De asta sunt eu împilată.

      • marinelblaj zice:

        Mda, poate că va trebui să povestesc odată ce am făcut! Adică… să mărturisesc… 😀

      • Si aia. Si faza cu guma de mestecat cu scortisoara si actele de la masina. Si aia cu calu’. Si iti mai amintesc eu. 😀

      • marinelblaj zice:

        Nu-mi mai aminti… Şi-aşa mi-e capul plin în zilele acestea de amintiri… 😦

      • Huh! Welcome to the club… Think about the week I had and you’ll feel better. Probably. Or not. Maybe not…
        But I know, I fully understand…
        Ma intreb daca in afara de harul de a nu uita nici una din binefacerile Sale, are vreun sens pozitiv memoria…

      • marinelblaj zice:

        Are! Ne ajută să apreciem de ce e bine să nu uităm binefacerile Sale!
        Mulţumesc pentru bineprimirea în clubul… faţă de care încep să mă simt proprietar deja!

      • Asta intrebam, daca in afara de a nu uita binefacerile Sale, mai are vreun scop?

      • Emanuel zice:

        eu zic sa intrebi un bolnav de alzheimer. pe mine sincer m-a tulburat filmul despre ultimele luni ale prozatoarei Iris Murdoch. memoria e o binecuvintare: imi place sa inchid ochii si sa pot retrai momentele frumoase din viata mea, sa imi pot aminti cuvinte si voci, gesturi si priviri etc. daca sunt citeva lucruri ce ne fac sa fim cu adevarat oameni atunci memoria e unul dintre ele.

  4. Pingback: BORCANUL CU RELIGIE | cetatea de piatră

  5. Pingback: Să ne minunăm… | cetatea de piatră

  6. Pingback: Lenea… – din ciclul “Să mai şi râdem” | cetatea de piatră

  7. Pingback: De ce îmi iubesc ţara şi totuşi nu-i cânt osanale de ziua ei… | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.