Moto: “Unii scriu pentru că au ceva de spus, alţii scriu pentru că există hârtie” (nu-mi amintesc unde am citit asta…)
Am lipsit câteva zile din „Cetatea de piatră” şi am primit destul de multe e-mail-uri în care sunt întrebat dacă am păţit ceva.
Da, am păţit!
Am păţit ceva ce sper să nu mi se mai întâmple. Am fost schingiuit, torturat, pus la cazne, abuzat… spuneţi-i cum vreţi, dar a fost înfiorător!
Pentru că a fost un act acceptat, aş putea spune chiar că m-am autoflagelat!
Citeam într-una dintre aceste zile, pe un blog drag, câteva gânduri/rânduri despre cititul cărţilor. Şi mi-am dat seama că, măcar din acest punct de vedere, viaţa începe să fie nu tocmai dreaptă cu mine. Am din ce în ce mai puţin timp pentru citit. Pentru că sunt de ani buni „self-employed”, pentru că genul de activitate cu care îmi câştig existenţa presupune un consum nedrept de timp, constat că îmi rămâne tot mai puţin timp pentru citit. În viziunea mea, acest lucru este sinonim cu sinuciderea.
Mi-am amintit, citind pe acel blog, că obişnuiam şi eu să ţin un fel de fişe de lectură. Un obicei învăţat şi moştenit de la tatăl meu. Un obicei foarte bun. Şi, ca multe obiceiuri bune din viaţa mea, abandonat 😀
Bun, veţi spune, dar ce legătură are asta cu ceea ce ai păţit?
Are!
Ce am păţit?
De mai bine de două săptămâni am fost rugat de cineva să dau o mână de ajutor, respectiv să „introduc” în computer (aşa se numeşte neoficial tehnoredactarea :D) un manuscris al unei cărţi. Nu voi da detalii, căci nu ar fi corect, deşi, Doamne, m-aş răcori măcar puţin… Voi spune doar că este o lucrare, să zicem, de informare (dacă aşa ceva se poate numi informare!) Şi, după câte îmi dau seama, una subvenţionată…
M-aţi putea întreba de ce n-am refuzat. Eh, cuvântul dat costă!
În primul rând, pot înţelege că încă mai există oameni care îşi scriu lucrările folosind hârtia şi unealta de scris. Sunt oameni celebri care preferă acest mod de a scrie. Sunt alţii care nu ştiu folosi un computer. Nici ei n-ar fi de condamnat. Dar, să te apuci de scris o carte şi să dai editurii un soi de „varză”, cu foile ofilite, amestecate, de diverse dimensiuni şi forme (unele adevărate bileţele!), cu o sumedenie de săgeţi, acolade, trimiteri de la o pagină la alta, ştersături şi reveniri, într-o carte care nu spune, de fapt, aproape nimic, acest lucru este deja un atentat. Poate că ar trebui să spun mai mult decât atentat, fiindcă victimele sunt foarte multe, de la copacul tăiat pentru fabricarea hârtiei şi până la cei ce vor face imprudenţa să cumpere o asemenea lucrare.
În fine, poate că în România de astăzi, în care cuvântul „cultură” devine pe zi ce trece tot mai sinonim cu „înjurătură”, asemenea lucrări nu mai miră pe nimeni. Sunt pline rafturile librăriilor de… risipă de hârtie!
Trebuie să recunosc că sunt disperat!
Scriam despre trecerea de la ţăranul român la ţărănoiul grobian de astăzi şi realizez tot mai mult că am fost extrem de blând! Şi erau rânduri scrise la începutul anilor 90! Nu ştiu dacă aş mai avea puterea să-mi „strunesc” degetele dacă aş rescrie sau continua acel articol acum…
Şi mi-a venit o idee. Dacă tot se vorbeşte despre regionalizare, despre reîmpărţirea administrativă, oare n-am putea găsi o soluţie ca să facem lucrul acesta în baza unor teste?
De bun simţ măcar…
Căci dacă l-am face pe criterii de cultură mă tem că preşedintele nostru, cel care spunea ceva de „cultura pe bază de Google”, ar fi… de partea cealaltă a graniţei administrative şi ar trebui să alegem altul… Sau… poate ar fi mai bine?
Şi ar mai fi mulţi „de partea cealaltă”! Vorba cuiva, „de-o parte telectualii, de cealaltă parte in-telectualii”…
cetatea de piatră 
Bine ca v-ati intors,ca eu nu dau like aiurea si va citesc ce scrietii,chiar v-am dus lipsa. Aveti un stil a parte de a privi lucrurile ,imi place .de accea va citesc postarile.
Chiar că e bine că m-am întors, frate Duţu! Mai ales dacă mă gândesc din ce m-am întors! Am observat like-urile şi mă bucur că vă număraţi printre cei mai fideli cititori!
Şi, da, aşa este, am un stil „mai aparte” de a privi, cel puţin unele dintre lucruri. La unele mă uit chiar… chiorâş! 😀
Regionalizăm și biserica 😛 ?
Nu mă ispiti, Cosmin! 😀
Pingback: O sâmbătă muzicală ca un oftat de uşurare | cetatea de piatră
Cum se spune „orice meserie isi are si partea ei distractiva” 😀 . Ca self-employed surprizele pot fi destul de mari. Am intalnit multi potentiali clienti care cer doar estimare de pret pe proiect, lucrezi 10 zile, dupa care iti spune multumesc, investiga doar piata. Si cred ca cea mai interesanta partea a self-employed este falimentul 😀 . Cand ajungi sa iti fi dorit sa iti lauzi seful zi de zi, desi avea un cumul rar de lipse de calitati 🙂 . Dar desigur exista si partile bune, atunci cand merge treaba bine si ai satisfactia unei munci pe care nu ai fi avut-o niciodata ca angajat. Banuiesc ca te situezi la capitolul satira si o(u)mor din culpa cu proiectul la care lucrezi 🙂 .
Romulus, mare dreptate ai! Să-mi fie iertat cuvântul, dar trăiesc uneori, ca self-employed, sentimentul (dacă există) pe care cred că îl trăiesc prostituatele! E dur spus, dar… de ce să ocolim adevărul?
Satisfacţii există atunci când traduc. Chiar dacă nu este vorba despre o lucrare „cine ştie ce”, măcar există acel sentiment permanent de provocare.
Nu ştiu dacă am povestit asta, dar, acum câţiva ani buni, am avut de tradus o carte mai mult decât consistentă: „Doctrinele menoniţilor”, în care o bună parte erau citate din lucrările lui Menno Simons (1496 – 1561). Îţi dai seama ce a însemnat traducerea englezei din acea perioadă!
Aşa că, după cum după urcuşul greu, pe povârnişuri pline de colţi ascuţiţi de stâncă, ajungi pe o culme de unde poţi vedea un peisaj de basm, tot aşa şi cu lucrul „la domiciliu” pe care îl practic… de nevoie! 😀
Ah, şi era să uit… nu m-a obligat nimeni, în afară de cuvântul dat. Din păcate, înainte de a vedea biblioraftul cu manuscrisul (era să scriu… varza!)
Foarte tare exprimarea si extrem de directa 🙂 . Antreprenoriatul la noi a disparut dupa razboi si comunismul s-a straduit la maxim sa elimine aceasta idee din mintea noastra. Dupa revolutie(sa ii zicem si asa) firmele mari au monopolizat piata si au creat o mentalitate in care antreprenoriatul a fost privit ca o chestiune incompatibila cu tara noastra. Multi nu stiu ce inseamna asta. Cert e ca tarile dezvoltate au foarte multi antreprenori si asta le-a permis dezvoltarea. Autopromovarea pe piata nu e simpla si nici evidenta, chiar daca stapanim bine un domeniu de activitate. A deveni vizibil si credibil pe piata e o chestiune destul de complexa, iar noi nu prea avem experienta pe asa ceva. Multi afirma ca nu exista nici o legatura intre jobul pe care il faci si credinta. Eu cred ca asta o pot spune doar cei cu cariere in care nu exista challenge. O munca de antreprenor implica o credinta buna, altfel lucrurile sunt sortite esecului.
Da, e tare şi directă exprimarea, dar aşa procedez eu când sunt iritat (şi sunt destul de des, având în vedere ceea ce … se vede în jur!) 😀
Şi încă o dată, da, e nevoie de multă credinţă! Ţi-o spune unul care face asta deja de peste 5 ani! Trebuie însă să recunosc că în unele probleme cruciale, care m-au depăşit, am fost şi ajutat!
asta o vreau si eu.cartea
Care dintre ele, Iulian? Aceasta, la care AM LUCRAT – fiindcă tocmai am (sunt) terminat? Refuz să fac aşa ceva! Ar fi crimă!
Iar cea cu doctrinele menonite… îmi pare rău, nu s-a comercializat, a fost pentru uzul lor şi nu am decât un exemplar primit ca recompensă… 😦
Dar, daca te interesează ceva din ea, te pot ajuta…
Cartea la care tocmai lucrezi(te-a terminat) ar fi interesant de citit 😀 . Buna gluma nu? 🙂
Să nu crezi că nu m-am gândit să vă ofer, spre „delectare”, câteva extrase! Încă mă mai gândesc… 😀
It’d be fun 😀
Nu cred că mă voi abţine până la urmă… Măcar ca să râdeţi şi voi de ce… (m-)am plâns eu! 😀
just do it 😀