Gunoierii


Nu, nu mă gândesc la acei oameni cel mai adesea priviţi cu indiferenţă, dar fără de care lumea ar arăta cam aşa cum ar merita, dacă ar fi să ţinem cont de felul în care trăieşte şi consumă…

Mă gândesc la o altă categorie. La cei la care ajung toate mizeriile pe care mintea omenească le poate produce: bârfe, intrigi, zvonuri…

Unora le place meseria asta. Altora, nu, dar ei se află în funcţii sau poziţii în care, vrând-nevrând, devin oameni la care vin mai toţi să „se plângă”.

Am un asemenea prieten. Poziţia sa îl pune adesea în situaţia de a auzi tot felul de chestiuni. E un om foarte cumsecade, şi, sincer, mă mir cât va mai suporta ficatul lui. Căci tocmai poziţia în care se află nu-i îngăduie să trateze nimic cu indiferenţă. Bine că măcar are simţul umorului. Mă mir însă că nu l-a apucat încă simţul… omorului.

Fiindcă avem destule tangenţe, şi fiindcă unele dintre lucrurile care ajung la el chiar necesită o rezolvare, e nevoit să-mi spună câte ceva din ce ajunge la urechile lui. Nu-i place că facă acest lucru, dar e nevoit de multe ori să o facă. Şi atunci o face cu un ton rece şi distant, fără să se implice foarte mult emoţional. Într-un fel, e şi el un soi de „gunoier”. Unul care ştie, totuşi, să poarte o mască din acelea care să-i ferească nasul de mirosul fetid al „gunoaielor” care ajung la el.

Pe de altă parte, mi se întâmplă şi mie să aflu tot felul de chestiuni murdare, dar măcar ştiu că, dacă le discut, o fac cu prieteni care ştiu să le îngroape.

Dar…

De când am deschis acest blog, am avut parte şi eu de tot felul de „amabili” care au ţinut cu tot dinadinsul să mă transforme şi pe mine într-un asemenea „gunoier”. Chestiuni de genul „ai auzit de…” sau „poate n-ai/n-aţi ştiut că…” au populat o vreme cutia poştei mele electronice. În ultima vreme s-au rărit considerabil. Poate au văzut că, dacă e să scriu despre anumite mizerii, prefer să o fac în urma experienţelor directe, nu… „pe surse”.

Slavă Domnului, cetăţenii acestei „Cetăţi” au fost feriţi de aşa ceva…

S-au ferit ei, i-am ferit eu… important e că, împreună cu ei am reuşit să păstrez cât de cât străzile Cetăţii curate. Dacă tot sunt gunoier, măcar să-mi fac aşa cum trebuie datoria.

Dar mă frământă în ultima vreme, nu atât acei „cărăuşi de gunoaie”, căci pe aceştia e greu să-i dezveţi de scormonitul prin pubelele societăţii, cât cei nevoiţi să care în gheena uitării tone de mizerie.

Vă daţi seama că nu e vorba doar de povară. Gunoaiele poartă mereu cu ele focare de infecţie. La fel şi „gunoaiele” la care fac eu referire.

Mai nou, ca unul expus câteodată la sarcina aceasta de „gunoier”, am decis că e nevoie de rugăciune şi pentru cei care sunt în situaţii similare.

E drept, şi pentru acei „cărăuşi” e nevoie, deşi nu ne vine întotdeauna. E greu şi să stai alături de ei. Gunoiul miroase…

Dar, mare e mila Domnului, şi asta îmi aminteşte spusele unui alt prieten, pe care îl parafrazez, încercând să răspund la întrebarea dacă vor intra în Împărăţie „cărăuşii” aceştia: „Da, dacă se pocăiesc, deşi mă tem că o să cam pută!”

scavenger

foto

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări... stânjenitoare, Biserica, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Odăiţa rugăciunii, Sare... amară, Simţul civic, Trecător prin lume și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s