Metanoia – (şi) o altă perspectivă

Notă: Acesta nu este un articol despre „subiectul Metanoia”. Dacă aţi crezut asta şi nu vă interesează altceva, opriţi-vă cu cititul aici. Nu-mi place să abuzeze de timpul nimănui!

„Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le şade bine cântarea de laudă” (Psalmul 33:1)

„Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată”(Eclesiastul 11:9)

„Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste” (Galateni 5:13)

„Luaţi seama însă ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi” (1 Corinteni 8:9)

 

Un recent comentariu la un articol precedent m-a provocat la câteva consideraţii. Iată acest comentariu: „Nu înţeleg de ce trebuie tinerii să aibă alt cadru? Ce cadru i-o fi pregătit Pavel lui Timotei? Există şi cadru pt bătrâni?”

Pe măsură ce îmbătrânim (mai ales cei care o facem nu doar fizic!) avem tendinţa de a privi lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă. Într-un fel, acest lucru este benefic. Înţelegem mai bine vorba care spune că „nu tot ce zboară se mănâncă”. Sfârşitul alergării noastre este mai aproape şi, implicit, simţim mai acut nevoia de a ne pune viaţa în ordine în cele mai mici detalii, căci, nu-i aşa, ne apropiem de momentul în care vom da socoteală pentru felul în care ne-am trăit viaţa. Dar…

Unul dintre lucrurile care ni se întâmplă este că… începem să uităm!

Nu mă refer la faptul că uităm să ne luăm medicamentele la timp, că uităm unde ne-am pus ochelarii sau umbrela pe care… am uitat-o în tramvai sau autobuz!

Uităm că nu ne-am născut bătrâni! Uităm ce înseamnă bucuria (sau, ne mulţumim cu bucuria că dimineaţa nu ne doare aşa de tare spatele ca în dimineaţa precedentă…). Devenim ori mai încruntaţi, ori căpătăm o seninătate cu iz de… senilitate, unii mai calmi, alţii mai nervoşi. Dacă suntem credincioşi, ştim foarte bine că încruntarea, nervii, supărarea nu ne stau bine şi atunci apelăm la sfătoşenie sau devenim pur şi simplu… acri. Ca şi cum am fi fost botezaţi în oţet, nu în apă, vorba cuiva! Dar… uităm! Şi cel mai adesea uităm că am fost şi noi cândva tineri, uităm că energiile se măsoară cu o altă unitate de măsură la vârste tinere decât la cele înaintate, cam între „tera” şi „mili”. Ba mai mult, apelăm şi la expresii de genul „ehe (sesizaţi începutul de sfătoşenie şi mustrare!), când eram eu tânăr(ă) eram mult mai cuminţi, mai liniştiţi. Făceam şi dregeam…”

Râdem mai rar şi mai discret. Poate protezele… Oricum, părem mai serioşi aşa. Şi mai înţelepţi. Părem, dar şi suntem?

Evident, gândurile acestea fac referire la ceea ce se întâmplă în mediul „pocăiesc”, căci între cei din lume e… durere!

Se discută atât de mult despre tineri şi despre felul lor de a-şi trăi viaţa creştină. Nu doar în aceste vremuri. Şi e normal să fie aşa. Pentru că ei sunt cei ce vor duce mai departe, în generaţiile viitoare, atâtea câte va îngădui Domnul, credinţa noastră. Se discută despre grupurile de laudă şi închinare, despre muzica lor, despre jocurile lor, despre taberele lor, despre ieşirile la iarbă verde.

Dar… toate aceste discuţii par să capete tot mai mult un numitor comun: tinerii noştri sunt… vai şi-amar! Nu-i mai scapă de această etichetă decât… excelenţa! Dacă nu stau toată ziua în casă, „cu burta pe carte”, dacă nu iau diplome şi nu câştigă olimpiade, dacă nu cântă la cel puţin trei instrumente, dacă nu… dacă nu… atunci sunt de deplâns. Ne-am întrebat vreodată, atunci când emitem (sau doar mocnim) asemenea gânduri, ce simte în sufletul lui un tânăr mai puţin dotat, nu neapărat din punct de vedere intelectual, dar mai puţin dotat cu… părinţi care să-l sprijine, să-l încurajeze, cu un mediu propice dezvoltării intelectuale, cu un caracter care n-are nevoie neapărată de stimuli etc?

Nu ne naştem egali. Nici la fel, slavă Domnului! Nu ne naştem egali nici măcar atunci când ne naştem din nou! Pentru unii Duhul trebuie să recurgă la „cezariană” şi la „incubatoare”. Alţii par să se nască din nou direct în şcoli teologice. Dar tinerii se nasc în familii obişnuite, cresc în exact acel mediu pe care îl punem noi, părinţi şi oameni maturi, la dispoziţie.

Comentariul la care făceam referire punea o întrebare ce pare oarecum răutăcioasă: „Nu înţeleg de ce trebuie tinerii să aibă alt cadru?” Eu aş vrea să o iau ca pe una serioasă. Primul impuls a fost să mă gândesc la puieţii pomilor care sunt crescuţi în pepiniere special amenajate. Abia după ce ajung la un anumit grad de maturizare sunt duşi şi plantaţi pe coastele unde îi vor bate vânturile, ploile, ninsorile… Mă gândesc la răsadurile care sunt ţinute în sere, pentru ca abia la un anumit grad de dezvoltare să fie plantate în câmp deschis…

De ce trebuie tinerii să aibă alt cadru? Pentru că ei sunt altfel. Altfel decât noi, cei în vârstă. Au nevoie de un cadru în care să înţeleagă, nu doar să accepte. Un cadru în care dezvoltarea lor spirituală să aibă loc cu naturaleţe, fără acele „îngrăşăminte chimice” care produc roade frumoase mai mult pe dinafară!

Intervenţia continua cu o altă întrebare: „Ce cadru i-o fi pregătit Pavel lui Timotei?” Observaţi? Excelenţa! Uităm că este imposibil să credem că toţi tinerii sunt chemaţi la lucrarea lui Timotei, că el este doar un model de urmat pentru tinerii noştri, nu un şablon… Mă întrebam, citind acel comentariu, cum am dori unii dintre noi să fie tinerii noştri? Stând toată ziua prin biblioteci (atenţie, nu orice fel, doar creştine, eventual cu Biblii în toate traducerile posibile!), palizi şi tăcuţi, mereu îngânduraţi? Încuiaţi în case? Liberi doar când trebuie să meargă la şcoală, unde, între altele, trebuie să stea într-un colţ, fără contact cu cei din jur, ca să nu „se contamineze”…?

Eclesiastul spune că tinerii ar trebui să se bucure de tinereţea lor. Cum ar trebui să se bucure? Spune că inima lor ar trebui să fie veselă. Ce fel de veselie? Care sunt „căile alese” şi „plăcute ochiului” pentru un tânăr? Oare n-ar trebui să ne preocupe mai degrabă educarea lor pentru ca să poată să-şi aleagă corect bucuriile, veselia, căile, în loc să le „fabricăm” noi, după gustul nostru? Da, ei vor da socoteală, ca de altfel noi toţi, despre bucuriile noastre, căile noastre, alegerile noastre. Dar mă îndoiesc că Eclesiastul se referea la TOATE, ci doar la cele rele… Aşa că…

Sâmbăta trecută am început cu tinerii noştri un studiu despre relevanţa celor zece porunci în lumina Noului Testament şi a vremurilor pe care le trăim. Sâmbăta aceasta vom juca tenis de masă şi alte jocuri, vom schimba impresii, vom discuta liber despre viaţa de zi cu zi… Apoi sâmbăta următoare ne vom întoarce la studiu, şi tot aşa. Probabil că în viziunea unora asta înseamnă ceva rău. Mă îndoiesc. Tinerii noştri n-au rămas aceeaşi de acum câţiva ani. Nici ca fel de a trăi, nici ca număr. Li s-au adăugat alţii, unii „din lume”, şi sunt convins că li se vor mai alătura. Şi nu doar pentru tabere. Îi văd şi la studiul biblic. În biserică. În cor, la grupul de laudă, punând umărul când e vorba de organizat vreun eveniment în biserică… Şi vor fi mai mulţi şi… mai mult. Pentru că ne străduim să înţelegem de ce au nevoie tinerii de un cadru aparte…

Nu o dată am întrebat unde este bucuria atunci când cântăm în biserică acea cântare minunată despre fericirea  de a avea un Mântuitor cam în felul următor: „Uououo, câââât măăăăă siiiiiimt de feeeeericit…” (cântatul acestei jumătăţi de vers durează aproape un minut!). Lălăit, cu o „bucurie blegoasă” de îţi vine să te uiţi dacă nu cumva e trecută la cântările de înmormântare?

Evident, nu pledez pentru extrema cealaltă. Dar bucuria? Nu cumva începe să semene bucuria noastră, a celor în vârstă, cu acel fel de „mă bucur că ne-am cunoscut” spus celor cu care ne întâlnim ocazional, faţă de care vrem să apărem sociabili şi politicoşi, dar faţă de care nu avem nicio curiozitate şi cu care ştim că nu ne vom mai întâlni niciodată?

Nu vă supăraţi… o prefer pe cea a tinerilor. Sinceră. Nefabricată în „laboratoarele sfinţeniei noastre de faţadă”.

Cred că avem cu adevărat nevoie de… metanoia!

Nu ştiu dacă tinerii noştri mă iubesc sau nu. Nici nu contează asta.
Contează să-L iubească tot mai mult pe Domnul.
Dar vor ajunge la aceasta dacă noi privim tot încruntaţi la ei şi la ce fac ei?