Nu ştiu câte lucruri ne sunt imposibil de amintit din viaţa pe care am trăit-o fiecare dintre noi. De unul sunt sigur…
Poteca urca, şerpuind printre copaci, şi mi se părea mereu că dincolo de crengile strâmbe ale copacilor ce aveau un aer chinuit e un cer ca o oglindă spartă în o mulţime de cioburi murdare. Mă rătăcisem…
Priveam printre copaci capătul vizibil al potecii cu speranţa unui luminiş în care să mă pot orienta şi de fiecare dată când ajungeam în câte un loc în care mi se părea că e mai multă lumină realizam că nu era altceva decât un loc în care frunzele copacilor muriseră mai mult decât în altă parte.
„Ce faci aici?”, mi se insinua mereu şi mereu gândul, şi nu mă grăbeam să răspund pentru că ştiam că nu pot rosti un adevăr care să nu mă doară mai târziu.
Când mă opream, câte o şopârlă îmi trecea grăbită, şi totuşi indiferentă la existenţa mea, peste ghetele murdărite de noroiul pădurii. Probabil eram pentru ele un copac puţin mai altfel… Poate chiar eram unul, rătăcitor, cu frunzele pierdute…
Pierduţi printre copacii indecent dezbrăcaţi de frunze, brazii nu mi se păreau a fi din acelaşi tablou. Erau ca un fel de minciună verde într-o mare de culori murdare şi verdele lor mi se părea fals, fals, fals…
Ştiam că rătăcind în felul acesta nu voi ajunge niciodată, nicăieri, dar continuam să merg, minţindu-mă că mersul în sine înseamnă că exist. Din când în când, câte o frunză uitată de toamnă între cer şi pământ cădea lin convingându-mă că în tot acest peisaj nimeni nu mai avea curajul să rostească adevărul…
Nu ştiu câte lucruri ne sunt imposibil de amintit din viaţa pe care am trăit-o fiecare dintre noi. De unul sunt sigur… Este imposibil să ne amintim de câte ori am minţit…
Doar cuvintele acelei Cărţi nu pot fi uitate: „să nu mărturiseşti strâmb…”
cetatea de piatră 