Se dau două puncte, A şi B, la distanţă egală unul de celălalt… (sau radicalizarea radicalizării radicalizate)

Squareroots

MOTO:

„RADICALIZARE. Spunea ministrul francez de interne că tunisianul s-a radicalizat: s-a lăsat de băutură, citea cărţi religioase şi şi-a lăsat barbă. Nici eu nu fumez, nu beau, am barbă şi ţin o Biblie în sertarul de la cabinet. Sunt radicalizat?” (aşa scria zilele acestea prietenul meu, Răsvan, cu umorul şi ironia sa inegalabilă)

Erdogan şi-a dat o lovitură de stat. Unii i-au zis puci. Deşi a fost mai degrabă un… plici. Prietenii ştiu de ce. Nu ştim însă încă exact cine sunt… prietenii. Sau ştim, dar nu spunem decât în faţa…

Anterior, la Nisa, pe Promenade des anglais, de ziua naţională a Franţei, „fers dès longtemps préparés” au masacrat la propriu 84 de cetăţeni ai mai multor ţări şi au rănit alţi peste două sute, dintre care aproape un sfert se zbat între viaţă şi moarte. Ziarele scriu despre… un camion care a a comis acel masacru, nu un tunisian. Tunisianul e victima unui complex de împrejurări (divorţ, datorii la bancă… apropo, Doamne fereşte să se radicalizeze românii care au datorii la bănci, nu de alta dar sunt o mulţime!)

În Germania, ţara-mumă (fără aluzii la vreo persoană…) pentru toţi islamiştii care au fugit din ţările lor întrucât acolo nu mai e mare lucru de aruncat în aer, un tânăr afgan urcă într-un tren, înarmat „până în dinţi” cu un topor şi un cuţit şi atacă pasagerii. Patru persoane au fost grav rănite, două se află în stare critică, iar alte 20 de persoane au fost rănite şi ele înainte ca poliţia să-l împuşte pe atacator. La percheziţii, în camera tânărului de doar 17 ani s-a găsit un steag ISIS desenat de mână.

Tot în Germania, în urma unei razii a poliţiei au fost arestate 61 de persoane care s-au făcut „vinovate” de postarea unor „mesaje de ură” la adresa isalmiştilor radicali. Preşedintele Hollande n-a fost încă arestat de nimeni pentru că a declarat, incitând la violenţă contra adepţilor… religiei păcii: „Vom continua să îi lovim pe cei care ne atacă.”

În Elveţia, ţara care a avut „curajul” să se opună atât construirii de moschei, cât şi a purtării burka, Jean-Luc Addor, consilier național în cantonul Valais, va fi judecat pentru ironii la adresa unui schimb de focuri într-o moschee din St.Gall (atenţie!, într-un articol scris în 2014 !).

În SUA, acolo unde radicalii islamişti se tem că Trump va ajunge preşedinte şi nu vor mai avea cu cine să „aranjeze ploile” în zonele de conflict ISIS, dar nu se tem de… prostie, oamenii împuşcă, în lipsă de altceva, poliţişti. Radicalizare şi acolo.

În iunie, în suburbia pariziana Magnanville, Larossi Abballa, militant ISIS, ucide cu sânge rece un poliţist şi soţia acestuia, sub ochii copilului.

Nu e destul loc aici pentru a enumera toate evenimentele anului. Mă refer doar la cele… radicalizate.

În ţară, Ponta se radicalizează şi el şi, după ce îi înalţă osanale „pucistului” Erdogan, contestă decizia de retragere a titlului de… dottore. Până la această oră ISIS nu l-a revendicat. De fapt, nu-l mai revendică nimeni. Şi nici nu îl… revindecă…

Atacul de la Nisa a fost revendicat de ISIS.
Atacul din trenul din Germania a fost revendicat de ISIS…
În general, oriunde are loc un atentat, aproape fiecare este revendicat imediat de Statul islamic.
Evident, în numele religiei păcii.

Lovitura de stat eşuată (deocamdată) din Turcia n-a fost revendicată de ISIS. Nici Erdogan n-a fost revendicat de ISIS… Încă…

Nici madam Merkel n-a fost revendicată. Deşi mă aşteptam să o facă măcar sutele de mii de „radicalizaţi” pe care ni i-a făcut cadou în Europa. Ştiţi, genul acela de cadou „cumperi butelie de aragaz cu doar 25 de lei, dar numai la pachet cu un ghiveci cu muşcate. Ghiveciul costă 2500 lei.”

 

Cam asta a fost… „Cronica unei morţi anunţate”… Vorba lui Marquez, „Întodeauna am crezut că numai copiii sunt în stare de orice.

În rest, încercăm să nu ne lăsăm învăţaţi şi noi Marseilleza. Sau măcar versul acela cu „les maîtres de nos destinées…” Greu, căci preşedintele nostru e german şi e preocupat să găsească unde e „linia Maginot”. De data asta cea germană…

 

P.S. Azi noapte am visat că citeam „Excludere şi îmbrăţişare”. Şi, interesant, deşi prima dată nu am observat detaliul, acum cartea avea la final ataşată o hartă. Ciudată hartă… Turcia, Iranul, Irakul, Siria şi Libanul nu mai existau. Toate erau un singur stat. Bine lipit de Rusia. Cu Marea Neagră.

Cred că prea m-am radicalizat şi eu…

NOTĂ: Pentru o viziune mai amplă asupra istoricului şi implicaţiilor tentativei de lovitură de stat din Turcia recomand citirea cu atenţie a materialului lui Şerban.F.Ciuculescu AICI.

Reclame
Publicat în constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Politichie, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară, Ştiri | Etichetat , , , , , , , , , , | 4 comentarii

… „je suis…”

Je Suis Paris

foto

A fost „je suis Charlie”. Acum ni se propune „je suis Nice”. Mâine ni se va propune te miri ce alt „je suis…” Evident, tot însângerat…

Dincolo de sentimentul de solidaritate din spatele expresiei nimeni nu vede realitatea tristă a unui „je ne sais pas que suis-je?” (sau, mă rog, pentru corectitudinea unora „ce que je suis” 😉  )

Ceea ce se şi doreşte, de fapt…

Asta ca să înţelegem mai bine ce înseamnă „multiculturalismul” propus/impus în cancelariile europene…

E dimineaţă şi ştirile curg, curg… Bonne nuit, Europe, bonne nuit madame Merkel, bonne nuit monsieur Hollande, mă bucur că încă… „je suis Roumain” şi le pot spune „bună dimineaţa” românilor mei…

Publicat în constatări, Pe gânduri, Politichie, Sare... amară, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , | 6 comentarii

PETRU, PAVEL ŞI APOLO (II) – Astăzi: PETRU

art-aldo-tolino-feature.jpg&w=550&h=388

 

Două precizări:

– în articolele care vor urma despre acei Petru, Pavel şi Apolo din biserica actuală nu fac referire la persoane anume. Deşi, este cât se poate de evident, am câteva în minte. Unde vor şi rămâne…

– greu de găsit un Petru, Pavel sau Apolo 100%. De foarte multe ori se pot observa trăsături ale lui Petru amestecate cu cele ale lui Apolo, sau ale lui Apolo amestecate cu cele ale lui Pavel. După cum se poate vedea şi în relatarea biblică, Pavel şi Petru pot fi cel mult complementari, ei rămânând caractere foarte distincte unul de celălalt.

Aşadar…

PETRU

Petru zilelor noastre e în general destul de rudimentar. El provine dintr-un mediu simplu şi lucrul acesta se vede în felul în care priveşte lucrurile: alb sau negru. Nu exclude nuanţele de gri şi le foloseşte acolo unde îi sunt necesare, dar, în general toate obiectivele îi sunt simplificate. Dacă este pastor, predicile lui sunt în mare parte o explicare simplă, rigidă, cât mai rigidă, a textului biblic. De obicei un fel de „altă traducere”. El vede biserica în termeni oarecum tehnici. Număr de membri, frecvenţă la biserică, disciplină… E direct şi tranşant. De multe ori tranşant în sensul de a „tranşa” nu doar subiectul, ci şi „vinovatul.” Termenii în care judecă lucrurile sunt nenegociabili: „fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” e un deziderat care îl are nu doar pe Dumnezeu ca model, ci şi pe el.

Dacă este lider al unei activităţi din biserică îşi va alege „locotenenţi” după chipul şi asemănarea lui. Petru cel contemporan nu ştie foarte multe. Dar cele pe care le ştie, le ştie bine. El e omul de acţiune şi pentru el biserica este ca atare: loc de acţiune. Şi, cum acţiunea presupune cunoaşterea terenului, asta face. Tatonează întâi, face evaluări, deşi uneori mai încearcă şi marea cu degetul şi atunci, dacă-i reuşeşte, îi spune „intuiţie.” E ordonat şi îi place ordinea. Din păcate, nu întotdeauna în ce-l priveşte. De aceea are nevoie de „locotenenţi”.

Îi plac rapoartele de activitate fiindcă el însuşi se străduieşte să fie activ mereu, fie în practică, fie în teorie. Planifică, formează echipe, „inventează” tot timpul dar mai mereu rămâne în afara acestora, căci, nu-i aşa, comandantul stă pe deal şi urmăreşte lupta! Sau pe corabia din care coboară entuziast doar când vede o perspectivă măreaţă!

Liderul Petru e capabil să facă faţă provocărilor cât timp teoria funcţionează. De aceea reuşeşte să meargă „pe ape” doar atâta vreme cât n-ajung lucrurile să depindă de el. Sau apa la nivelul gâtului…

Petru nu e neapărat egoist, el poate avea în vedere şi binele celor din jur, cu condiţia să fie el în capul listei beneficiarilor.

Deşi, cum am spus, nu ştie multe, uneori îşi dă seama că mai are de învăţat, şi atunci e dispus să mai citească şi altceva în afară de Biblie. Din nefericire nu e foarte creativ, drept pentru care tot ce învaţă e pus tot în „scheme”. Poate de aceea şi înclină spre lucruri deja „schematizate”, ceea ce îl determină să creadă foarte mult în modele. Din această cauză îl vei auzi adesea aducând ca argument ideea că „asta a funcţionat în cutare lor”.

Având în minte ideea „probei în altă parte”, dacă planurile nu-i funcţionează în structura din care face parte, fie ea biserică sau mai sus de atât, el e gata să preia acel model ca să-l „implementeze” în altă parte. Problema este în acest caz că, nefiind creativ, e dependent de „sursa” modelului.

Petru, ca membru simplu al bisericii, nu poate rămâne aşa. El vrea să fie „ceva” mereu. Drept pentru care… îşi va arunca „mrejele” ca să „prindă” adepţi ai ideilor şi intenţiilor sale. Doar a fost pescar… Foarte încrezător în aceste idei şi intenţii e gata să se ia în piept cu oricine (vezi episodul din Matei 16:22). E mereu primul care are ceva de spus, fie în adunări frăţeşti, fie în adunări generale. De regulă, în aceste intervenţii nu va uita să-şi aroge întâietatea… alegerii (Matei 4:18). Se va strădui să genereze mişcări de masă (vezi primul „falanster creştin”, eşuat lamentabil de vreme ce biserica din Ierusalim a avut nevoie de ajutoare pentru a supravieţui mai târziu), pe care nu va reuşi să le controleze ulterior. Dacă e lăsat de capul lui va sfârşi cu el în jos. Răstignit. Indiferent dacă e deja lider…

Şi totuşi, un Petru în zilele noastre poate fi util bisericii. Nu uitaţi, e curajos şi capabil de sacrificiu, convingător în faţa mulţimilor. Şi la el, ca la majoritatea problema e… firea! Ce trebuie făcut?
Ar fi câteva lucruri…

– să i se amintească mereu de unde a pornit şi să i se schimbe orientarea potenţialului (Luca 5:10)
– să fie confruntat energic când îşi depăşeşte statutul (Matei 16:23)
– să nu fie lăsat să scoată „sabia”, nu ca simplă interdicţie, ci şi cu prezentarea consecinţelor (Matei 26:52)
– să i se încredinţeze sarcini care să-l onoreze, chiar dacă îi depăşesc acest statut (Matei 16:18)
– fiindcă e mult prea „încremenit” în propriile judecăţi şi… prejudecăţi, e nevoie uneori să fie confruntat cu ele (vezi faţa de masă legată la colţuri…)
– din când în când e nevoie de câte un „ghiont” ca să se trezească la realitate (vezi episodul din temniţă)
– să i se amintească limitele de competenţă (Galateni 2:7)
– să nu îi fie îngăduite compromisurile şi comportamentele „conjuncturale” (Galateni 2:12 şi mai departe)

sursa foto

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Pe gânduri, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , , , | 2 comentarii

PETRU, PAVEL ŞI APOLO (1)

1107981793_2ee0543d75_zfoto

Trebuie să recunosc că aceste gânduri nu-mi dau pace de o bună bucată de vreme. M-am abţinut să scriu despre ele, căci nu voiam nici să supăr pe unii, nici să dau apă la moară altora. Şi totuşi, cred că onest este să spun ce gândesc, bazându-mă pe discernământul fiecăruia…

Am observat că majoritatea oamenilor se feresc din răsputeri să spună ce gândesc. Mai mult, întâlnesc, pe de o parte, oameni care nu doar că nu spun ce gândesc, dar se străduiesc să spună cu totul altceva, de regulă lucruri care să lase o impresie bună, dar care nu scapă atenţiei celor care pot detecta uşor… o mască. Pe de altă parte, sunt acei oameni care nu gândesc ce spun; mulţi dintre ei oarecum „şcoliţi” în a spune ce au gândit alţii. Ei n-au opinii, ei au doar „citate”…

În peisajul acesta un om care nu se sfieşte să spună ce gândeşte apare cel puţin ciudat. Evident, el este cel mai expus, fiindcă trăim într-o societate, din păcate cea bisericească nefiind exclusă, în care am învăţat foarte repede cum se poate profita de orice slăbiciune a celuilalt. Iar a spune sincer ce gândeşti a ajuns astăzi să fie o slăbiciune…

De-a lungul timpului am cunoscut cele mai diverse categorii de creştini, manifestându-se atât în interiorul bisericii, cât şi în afara ei. Unii pastori, alţii doar predicatori, unii lideri ai diverselor activităţi din biserică, alţii simpli membri, creştini aflaţi în poziţii politice, creştini simpli cetăţeni ai urbei.

Mi-a fost dat să observ evoluţia în timp a multora. Dorinţa unora de a fi martori cât mai eficienţi ai lui Cristos în lume, încăpăţânarea altora de a rămâne închistaţi între coperţile Bibliei, unii cu melancolia vremurilor trecute, alţii având viziuni privind viitorul bisericii, lideri care s-au lăsat purtaţi de valuri străine.

Am avut parte de replici sau observaţii referitoare la calitatea unor predicatori sau păstori, de toate felurile.

Articolul lui Vasi Duma referitor la tipurile de predicatori, un articol categoric incomplet, pe care l-am publicat recent aici în Cetate, a fost ca o foarte ciudată deschidere a unei şi mai ciudate „cutii a Pandorei”.

Cred că nu este greu de dedus din înşiruirea celor trei nume că avem de-a face cu trei tipuri de creştini pe care ni-i pune provocator în faţă Scriptura. Evident, este vorba despre creştini care ocupă sau au dorinţa de a ocupa poziţii de lideri, fie ei doar spirituali (dar ce lider din biserică n-ar trebui să fie spiritual… iată un deziderat tot mai dificil…), în biserica lui Cristos.

Bineînţeles, rândurile ce urmează nu constituie o lucrare cu pretenţii pe marginea subiectului pe care şi-l propune. Este de la sine înţeles că nu va fi nici o tratare exhaustivă a subiectului. El se vrea doar o înşiruire de observaţii şi întrebări izvorâte din experienţa anilor petrecuţi în biserică şi din interacţiunea cu mai toate categoriile de creştini menţionate.

Precizez încă o dată un lucru pe care l-am subliniat adeseori: nu sunt un teolog, nu sunt specialist în studii biblice, dar sunt un creştin care crede că este de datoria lui să observe şi să se pronunţe, indiferent că este vorba despre lucruri pozitive sau negative.

Şi, fiindcă tot am folosit încă din titlu trei nume ale unor personaje biblice, chiar dacă unele mai mult sau mai puţin importante în economia lui Dumnezeu decât altele, cred că ar fi indicat ca, din punctul meu de vedere, să le descriu puţin, aşa cum le-am perceput eu de-a lungul timpului. Veţi înţelege de ce fac acest lucru…

Petru

Pescarul născut în Betsaida, dar locuind ulterior în Capernaum, adus la Isus de către fratele său, Andrei, conform relatărilor lui Luca, sau chemat personal de Isus, conform lui Matei. Un om simplu, dar impulsiv, gata să scoată sabia ca să-L apere pe Isus, dar fricos şi dependent de circumstanţe, uneori egoist (vezi episodul colibelor de pe „Muntele schimbării la faţă”), alteori altruist (vezi atitudinea faţă de ologul de la poarta „Frumoasă”), suficient de încăpăţânat în a-şi apăra credinţa, dar şi alunecos când e vorba de tradiţii, tranşant când e vorba de întrebările altora şi mai puţin când e vorba de ale sale, gata să devină lider, dar „jucând la două capete” când acest lucru e pus în pericol (vezi episodul din Galateni 2:11-13), inabil în gestionarea lucrurilor materiale, deşi dur cu cei ce încearcă să trişeze (vezi încercarea primei „gospodăriri deobşte” şi episodul Anania şi Safira), cu o evoluţie „greoaie” pe calea credinţei, aproape mereu între abandon şi sacrificiu…
Complex personaj.

Pavel

Fascinant om. Greu să nu-l admiri şi să rămâi obiectiv în a-l înţelege. Cult şi cultivat. Omul pentru care experienţa Damascului a cântărit mult mai mult decât au cântărit cei trei ani ai celorlalţi apostoli cu Domnul. Un om devotat cauzei, fie că era vorba de stârpirea creştinilor, fie că a fost vorba, după convertire, de ducerea Evangheliei în toate locurile posibile. Diplomat şi cu mari abilităţi de a negocia. Persuasiv până la iritare uneori, tranşant sau capabil să transmită decizia interlocutorului, extrem de inteligent în a nu se arunca în luptă fără a se supune unei aprofundate pregătiri şi informări (vezi perioadele din casa lui Anania, după convertire, anii petrecuţi în pustiul Arabiei şi retragerea din Tars), dar plin de curaj şi încredere când cunoaşterea îi este completată de încredinţarea Duhului, responsabil cu ceilalţi, dar şi cu sine (vezi modul în care se întreţine singur), Pavel se arată şi foarte preocupat de ceilalţi incapabili să se susţină. Interlocutor redutabil indiferent de categoria socială sau culturală cu care intră în contact, greu de contrazis datorită unui bagaj de cunoştinţe mult peste media celorlalţi, bun psiholog, dar refuzând să facă din asta o armă (vezi refuzarea lui Marcu şi alegerea ulterioară). Suficient de onest cu sine în a nu-şi aroga „leadership-uri” totalitare, dar atent în a nu-i scăpa erorile apărute în acelaşi „leadership” încredinţat altora, capabil să mustre, dar şi să aprecieze. Greu să-i găseşti alte defecte decât cele pe care şi le asumă cu sinceritate şi regret. Poate doar o lipsă de prudenţă în încrederea acordată unora. Un portret minimal şi mult prea incomplet pentru un asemenea personaj fascinant.

Apolo

Iudeul educat în Alexandria, partizan al învăţăturilor lui Ioan Botezătorul, pare un personaj destul de controversat, cu o apariţie episodică în relatările Noului Testament, dar cu implicaţii serioase în evoluţia Bisericii, Apolo pare să fi beneficiat de oportunitatea educaţională oferită de o metropolă precum Alexandria. În primul rând în privinţa educaţiei iudaice, căci era recunoscut drept „tare în Scripturi”, dar şi în ce priveşte una dintre calităţile mult apreciate în vremea sa, elocinţa. Genul de persoană care cucereşte până la partizanat (vezi episodul din Corint), fructificând oportunităţile şi tranşant în a şi le conserva (vezi refuzul de a reveni din Efes). Pare a fi acel tip de lider care îşi face uşor adepţi, dar pe care nu ezită să-i părăsească când întâietatea îi este pusă în pericol. Capabil să se adapteze unui anumit gen de „auditoriu” şi, pare-se, nu foarte dispus să lucreze în echipă dacă nu este el liderul. În general arată ca omul de care te poţi folosi în anumite limite de timp şi consistenţă. Ar fi fost extrem de interesant să cunoaştem care a fost poziţia adoptată la crearea „partidelor” din biserica celor din Corint. Din păcate nu am cunoştinţă să existe prea multe detalii, căci asta ne-ar fi creionat mai bine caracterul, nu doar capacităţile sale menţionate până aici.
Poate pentru unii Apolo apare ca un personaj de remarcat. Personal îl consider mai degrabă, cum spuneam, controversat. Şi totuşi, unul care merită luat în considerare…

 

Evident, sunt multe alte personaje fascinante, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ, în Biblie. M-am oprit însă la acestea trei pentru că în conjunctura actuală în care se află bisericile noastre acestea trei par a fi cele mai întâlnite. Bineînţeles, nu ducem lipsă de Iude, după cum nu ducem lipsă (deşi mult mai puţini, din păcate!) de cei precum Ioan, apostolul iubirii. Dar trăiesc tot mai mult cu impresia că cele două tipuri de personaje, Ioan şi Iuda, deşi n-au dispărut cu totul, au câştigat o anume capacitate de a disimula, lucru care-i face ocazional vizibili.

Trecând de la impresii şi descrieri personale, aş întreba direct:
câţi Petru, Pavel şi Apolo vedeţi în biserică atunci când priviţi cu atenţie în jur?

Întreb fiindcă în episoadele următoare voi încerca să descriu cam cum arată şi cum se comportă în biserica actuală contemporanii Petru, Pavel şi Apolo…

(va urma)

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Pe gânduri, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , , , | 5 comentarii

CÂTE TIPURI DE PREDICATORI EXISTĂ ? – guest post VASI DUMA

angry-preacherfoto

Un text lucid, aparent (doar aparent!) ironic, o radiografie incompletă (ah, cât efort să-mi ţin degetele cuminţi şi departe de tastatură!), deşi suficientă pentru cei ce au capacitatea de a privi în spatele tabloului şi de a asculta dincolo de vorbe…
Şi totuşi, un text necesar într-o lume în care varietate poate să însemne şi… variaţii pe aceeaşi temă.
Mulţumesc, Vasi Duma!

Câte tipuri de predicatori există?

Dumnezeu știe! Cred că nu este cinstită și corectă o clasificare a predicatorilor – mare, mic etc – dar, în același timp, cred că este util să ai un inventar sau… la ce bun să știi ce feluri de predicatori sunt? Un timp de idolatrizare, un derapaj de atașament, o denaturare a proclamării Evanghelie precum și alte „nedreptăți” m-au făcut să portretizez – inexact, binențeles – predicatorul de pe ecrane.

Iată ce îmi sare mie în ochi („bârna frate, scoate bârna!”):

Predicatorul alintător. Vorbește cald, pe teme de zi cu zi, folosește mult experiența lui de viață, cum îi vorbește Domnul, cum l-a scăpat Domnul, cum l-a vindecat Domnul, cum îl călăuzește Domnul… te face să te gândești că el este special în ochii Domnului și că nu are altceva de făcut Domnul decât să se ocupe de el. Are priză la public, este cel mai căutat pe youtube, are sclipiri de moment, şi, chiar dacă nu scoate nimic din textul citit (hermeneutica textului este o disciplină străină pentru el), reușește mereu să captiveze publicul, de la cei mai puțin învățați până la cei cu educație. Este moralizator, stoic, sfătos, cu o teologie a experiențelor de viață… ți-e drag să-l asculți, mai ales că, datorită lipsei de educație teologică temeinică (de obicei nu vine dinspre teologie ci are „altă meserie”) are mereu certitudini puternice, construiește din mers o teologie de stradă, de apartament, o teologie pentru toate vârstele. Ai senzația că ești mereu la o oră de dirigenție. După câte observ eu acest tip de propovăduitor are șanse mari să rămână în topul celor mai ascultați predicatori.

Predicatorul profet. Are alura de Ezechiel, de Ilie, combină excelent stilul lui declamator cu informația. Știe, sau te face să crezi că știe cum stau lucrurile, oferă profeții credibile, spune Amin foarte hotărât și este urmat cu supușenie de ascultătorii lui… de obicei,  unii sunt dispuși să vină de la mulți kilometri, chiar din țări străine, să audă înțelepciunea…,  lucru ce îi consolidează, chiar și în proprii lui ochi, ideea că este indispensabil trezirii spirituale din locul lui, din țara lui, din lumea întreagă… Publică, are fani, are de obicei educație, complexează uneori publicul prin câte știe și de fiecare dată când face chemare ai impresia că cerul coboară și soarta ți-e pecetluită definitiv dacă nu ieși în față.  Ferm, cu gesturi tranșante, cu multe idei apocaliptice, acest predicator va fi mereu un etalon de slujire, un model pentru seminariști, un exemplu de urmat (uneori indiferent de etică), un brand; ca profet va rămâne mereu sus, fluturând steagul Evangheliei până la ultima lui suflare. Un detaliu am mai văzut: îi plac cifrele (câți sunt în sală, câți botează, câți…) și este prins, mai devreme sau mai târziu într-un „scandal” mediatic.

Predicatorul pedagog. Te plictisește de mori, dar spune lucruri adânci. Știe ce înseamnă un text, dar are mereu o tactică, o metodologie ocolitoare care îți răpește foarte greu timpul și, până să ajungă la concluziile finale, ești terminat. Bătrânii cască, tinerii se foiesc dar… lucru evident, unii sunt ahtiați să-l vadă cum abordează lucrurile, cum va săpa în text, cum va pune în logica discursului toate chițibușurile, cum va despica firul în patru, în șase… Denunță termeni tehnici, pomenește controverse și apelează la textul original, iar la acest capitol te face să crezi că înțelege intenția originală a lui Pavel, pentru că, nu-i așa, cunoaște textul grecesc. Un lucru remarcabil nu trebuie ocolit: te scoate din rutina definițiilor gata confecționate, te eliberează de prejudecăți, lucru greu de admis pentru ascultătorul mediocru.Vorbește sacadat, monoton, nu vrea să ridice tonul sau să devină orator, vrea să rămâne ce este: profesor! Cum e greu să faci din amvon catedră acest predicator va avea mereu un public restrâns și educat. Atât.

Predicatorul zelos. Mereu îl auzi răgușit. Țipatul nu face parte dintr-o strategie secretă, ci omul cu pricina chiar este convins că trebuie întinse corzile la maxim. Inclusiv cele vocale. Cum să vestești adevăruri veșnice fără lacrimi, sudoare și țipăt. Un lucru îmbucurător este că îți retează confortul, pe care tu ascultător pasiv îl cauți deîndată ce te așezi pe bancă; n-ai șanse de ațipire, de reflecție, de meditație deoarece mesajul e tare, dur, abraziv și mereu ești somat și dacă nu ești îngrijorat de soarta ta eternă, ai șanse să te îngrijorezi de soarta lui, a predicatorului, te îngrijorează venele inflamate de lângă gulerul cămășii, roșeata din obrajii lui, ochii ușor injectați cu sânge… te rogi să-l țină Domnul, să nu plesnează ceva, să termine predica în siguranță. „Fii tunetului” e expresia ce trădează că nu ne putem permite a vesti Evanghelia fără foc și pară. Predicatorul acesta, nu vă vine să credeți, încă are succes!

Predicatorul dogmatic. După ce asculți predica lui, rămâne o singură concluzie: ori ești de acord cu el, ori ești eretic. De obicei văd aceasta la predicatorul novice, proaspăt absolvent. El a studiat, a fost mentorat, a găsit o „teologie biblică” și tot ce predică se conformează sistemului său. Predică ce predică și nu se poate abține să nu pomenească reformatorul său preferat, liderul lui spiritual preferat sau ziua lui preferată. Dragostea e în subtextul adevărului, primează adevărul glacial al doctrinei creștine (în 4 puncte, în 7 puncte…). Dacă ascultătorii sunt din altă confesiune creștină trebuie aduși pe cale prin demolarea „biblică” a confesiunii respective. După o carieră de predicare dogmatică și doar pe subiecte de ,,”doctrină curată” prevăd în final că va rămâne în biserică un singur ascultător fidel: predicatorul însuși.

Tot ce am scris este după îndemnul eclesiastic „ce am văzut sub soare”; cum stau lucrurile în realitate nu pot pricepe, de aceea nu voi face niciodată din categorisiri și inventare certitudini ultime.

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, De-ale păstorului..., Guest post, Mioritice, Zâmbet sau rictus? | Etichetat , , , , , | 18 comentarii

Câte ceva despre un soi de… cârtiţă

Există multe animale ciudate pe planeta aceasta. Te întrebi uneori dacă nu cumva unele dintre ele sunt o exprimare a umorului căruia i-a dat frâu liber Dumnezeu în Creaţie… Te poţi gândi de ce o fi creat girafa, ce-o fi avut cu nasul elefantului sau cu proporţia picioarelor cangurului, ca să dau doar câteva exemple.

Mă tot gândesc  de o vreme la ce le spunea Pavel prezbiterilor din Efes: Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma?

Ei bine, deşi vremea „lupilor” n-a trecut, astăzi vă voi scrie despre o creatură mult mai periculoasă, deşi nu la fel de sângeroasă precum lupul:

CÂRTIŢA

cârtiţa

foto (am ales o fotografie cu o cârtiţă aparent mai simpatică, deşi, recunosc, nu-mi sunt deloc simpatice cârtiţele la care mă gândesc…)

N-am să mai fac trimitere la lumea în care trăiesc, căci avea dreptate bunul meu prieten Răsvan când spunea că oamenii o să creadă că trăiesc într-o junglă, ceea ce e departe de adevăr, ci am să vă amintesc câteva caracteristici ale acestui mamifer, convins fiind că similitudinile şi… aplicaţiile le veţi găsi şi singuri. Poate, pe alocuri am să vă dau o mână de ajutor.

Aşadar…

Majoritatea dintre noi nu ştim despre cârtiţă mai mult decât că… sapă! Unii avem poate impresia că singurul scop pentru care sapă este să ajungă să-şi formeze un culcuş. E cât se poate de adevărat, dar ceea ce ne scapă multora este că ea sapă pentru asta o reţea foarte complicată de galerii. Unii au avansat ideea că rostul acestora e să-i ofere mai multe căi de scăpare. Alţii, că rostul lor ar fi să-i ofere mai multe căi de acces la acel culcuş visat. Ştiu eu? Poate că ar trebui să ne gândim şi la ideea că multe dintre galerii sunt menite să… deruteze. Oricum, ceea ce n-ar trebui să omitem atunci când ne gândim la felul în care sapă cârtiţa este faptul că… lasă urme. Muşuroaiele. E drept, cârtiţa la care mă gândesc ar vrea ca acele muşuroaie să apară şi să fie considerate… realizări. Construcţii. Şi mulţi cad în capcana asta şi le privesc ca atare. „De ce eşti rău şi spui că sapă? Tu nu vezi ce muşuroaie frumoase face?” Aşa o fi? Cu siguranţă că ne vom schimba impresia cu prima ocazie când ne vom împiedica de o asemenea „construcţie”…

Dar… ce mai ştim despre cârtiţe? Păi, de exemplu, că au auzul şi mirosul foarte fin. E nevoie să spun că ştiu şi să profite de calităţile acestea? Dar cum să nu profiţi când poţi mirosi orice… oportunitate. Oportunitate de ce? Ei, să nu fim naivi! Poate fi vorba de un… culcuş mai comod. A, că acel culcuş se poate numi şi altfel… Dar, vorba cuiva… „să nu dramatizăm”!

Cu auzul e o altă poveste. „Am auzit că…” e de obicei introducerea cu care se începe… o nouă galerie. În care e foarte probabil că dacă intri, te rătăceşti. Ceea ce şi-a dorit, de fapt, cârtiţa. Dar nu e doar asta. Auzul o ajută pe cârtiţă să sesizeze pericolul. Poate de aceea e foarte înclinată să tragă cu urechea. Iar pentru asta nu se sfieşte să colinde toate galeriile. Şi poate că nu doar atât. Poate şi alte culcuşuri. Nu strică, dacă eşti o cârtiţă serioasă şi ştii ce vrei, să-şi faci chiar o echipă. Dar pentru asta trebuie să înveţi să-ţi pleci urechea la orice nemulţumire, la orice plângere şi strâmbare din nas. Şi, cum scriam mai sus, să ai şi mirosul dezvoltat.

Ce mai aflăm ? Aflăm că, stăpânită mereu de nevoia și pofta de mâncare, cârtiţa mănâncă orice vietate pe care o găsește săpând în pământ sau mai rar pe suprafața solului. Cu alte cuvinte… fără concurenţă! „Dacă vrei să sapi şi să-ţi găseşti un culcuş mai bun şi tu, te rog, nu pe «terenul meu»!” Destul de dur, (dar oare nu e dură realitatea?), luptele între cârtiţe sfârşesc adesea prin mâncatul învinsului. În fond, lupta pentru un culcuş nu e o joacă! Totuşi, de reţinut faptul că o cârtiţă mănâncă nu doar ce învinge. Deşi are gheare foarte puternice, în luptă le foloseşte mai rar şi, în general, luptă doar când se simte ameninţată. În rest, ghearele rămân „arma” principală pentru… săpat. Dar, apropo de pofta (de mâncare) a cârtiţelor. Am citit undeva că ţinute la post, fără hrană, mor de inaniție în numai 8-12 ore. Mă gândesc că o fi valabil şi postul altora, nu neapărat al lor. Dar asta nu în lumea animală. Oricum, de reţinut şi faptul că, dacă vrei să scapi de o cârtiţă, e bine să n-o hrăneşti! Înţelegeţi ce vreau să spun?…

Bun, ar mai fi multe de spus, dar, dacă e să ne oprim aici, cu ce informaţii ne-am ales. Păi, să recapitulăm:

– cârtiţa e specialistă în… săpat;
– e capabilă de proiecte aparent măreţe, deşi ele nu sunt decât nişte galerii menite să-i faciliteze accesul la un „culcuş”;
– lasă în urmă, ca semn al activităţii, „construcţii” numite muşuroaie;
– are auzul şi mirosul foarte bun, de unde şi capacitatea de a fi mereu informată şi gata să profite de orice oportunitate;
– e flămândă mereu;
– cârtiţele, când ajung în conflict, se mănâncă între ele (de reţinut!);
– are gheare foarte ascuţite, deci sunt periculoase;

Ei, şi-atunci, cu atâtea calităţi, să te mai miri că în general cârtiţa se consideră un cvasi-specialist?

Totuşi, să nu uităm: se poate scăpa de o cârtiţă prin post. Eu zic că nu doar al cârtiţei… Dar, fiindcă eu sunt o fire… blajină, mă întreb dacă nu există metode de domesticire? De ce să scapi neapărat de ea? În fond, la atâtea calităţi cârtiţa ar putea fi chiar folositoare. Cu condiţia să nu ţină neapărat să fie… regele muşuroaielor!

 

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Povestioare cu... mâlc | 5 comentarii

Dulcele amar sau amarul dulce?

pionulfoto

Un drag frate mai tânăr din biserica al cărei membru sunt scria zilele acestea câteva rânduri de încurajare pentru mai tinerii lui fraţi din biserică, Gânduri frumoase, menite să încurajeze la gândul revenirii Domnului, în ziua Sărbătorii Înălţării. O frază mi-a atras însă atenţia:

„Atunci când crezi mesajul Lui, ai două posibilităţi : fie mergi şi răspândeşti vestea bună, îţi asumi mai întâi amărăciunea din trăirea cu El şi pentru El, ca mai apoi la final să simţi dulceaţa Cerului, fie cauţi dulceaţa vieţii, trăind pentru tine, ca mai apoi la final să simţi amărăciunea despărţirii de El.”

Am citit zilele acestea seria de articole scrise de prietenul meu, Răsvan, despre Ionatan Piroşca. Am fost impresionat într-un mod foarte personal de cele citite…

Ionatan a suferit mult şi pentru multe…

Apoi, tot în aceste zile am aflat despre problemele pe care le are un alt frate şi prieten drag. Lucrează într-o multinaţională şi se confruntă cu lipsa de competenţă, de omenie, de bun simţ chiar. Am stat de vorbă cu el. Un om care a trecut prin văi întunecate în viaţă, unele dintre ele „săpate” chiar de oameni care se considerau… fraţi.

Primesc apoi un comentariu de la vechiul nostru frate şi prieten, Walden, de fapt un articol scris de un enigmatic (pentru mine) Dan H., şi care vorbeşte despre degradarea unei generaţii…

Tot în aceste zile „mă cert” cu o altă soră şi prietenă pe o reţea de socializare fiindcă promova, în baza unei revolte personale în parte justificată, dar umbrită de un partizanat mai mult decât păgubos, o pagină plină de inepţii în care mai lipseşte să fie făcut Dumnezeu complice al Noii Ordini Mondiale! Supărarea ei se datorează lucrurilor care se întâmplă în ţară, deşi ea trăieşte acum în afara ei. E, totuşi, româncă şi asta o face să ia atitudine…

Iar astăzi citesc despre problemele grave cu care se confruntă Răsvan în spitalul în care lucrează. Este incredibil ce se petrece în acel colţ de ţară, mai ales că nu este prima oară când Răsvan îmi povesteşte astfel de „filme de groază” în care e nevoit să trăiască.

Nu în ultimul rând, am vizionat şi eu filmuleţul „horror” cu ceremonia inaugurării tunelului Gotthard. Am oferit link-ul doar la o parte din această ceremonie, căci e greu de suportat în întregime tot acel ritual satanic (cei care aveţi nervii mai tari şi răbdare suficientă, puteţi urmări întreaga ceremonie pe Youtube – nu dau link-ul dintr-un sentiment de scârbă…)

Iar „cireaşa de pe tort” vine odată cu atacul terorist din Tel Aviv, la care, trist, lumea nu mai strigă „Je suis Tel Aviv”, cum striga „Je suis Charlie”…

Închei această înşiruire de evenimente recente în care m-am simţit mai mult decât implicat în săptămâna care se încheie, amintind celor care mă cunosc că nici viaţa pe care am trăit-o n-a fost una chiar… uşoară.

De ce toate acestea?

Fiindcă rândurile scrise de tânărul meu frate şi citate la începutul articolului acesta mă frământă şi acum.

În lumea aceasta care pare lovită de turbare trăim şi noi, cei care suntem copiii Domnului. Trăim cu Domnul şi pentru Domnul. Cel mai probabil cu zilele din urmă foarte aproape, dacă nu chiar în curgerea lor.

Dar…

Încape în această experienţă „amărăciunea”?

Este amărăciunea mai copleşitoare decât bucuria?

Ce înseamnă bucuria de a trăi cu şi pentru Domnul?

Dacă bucuria şi amărăciunea pot coexista în viaţa unui creştin, cât de mult se influenţează una pe alta?

Este bucuria trăirii cu şi pentru Domnul un „drog” pentru creştin, unul care îl ajută să supravieţuiască într-o lume străină, iar „amărăciunea” acel duş rece care îl trezeşte la realitatea copleşitoare din jur?

Nu cumva ar trebui să gândim puţin mai profund la acel „Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” şi să-l privim ca un îndemn la schimbarea perspectivei din care ne uităm la viaţa pe care o trăim? Scriam cândva un gând: „privit din groapă cerul pare mult mai albastru…” E oare aşa?

Poate că asta a fost intenţia fratelui meu, când a scris acele rânduri…

Şi totuşi, ce facem cu acel „îţi asumi mai întâi amărăciunea din trăirea cu El şi pentru El”? Dincolo de o exprimare nefericită sau incorect aleasă, nu stă cumva o boală de care suferim şi care ne costă pasivitatea pe care o „pansăm” cu versete încurajatoare, care nu au însă decât un efect „placebo”?

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Simţul civic, Trecător prin lume, Ştiri | Etichetat , , , , , , , | 9 comentarii

Când justiţia îşi face datoria…

ana-maria-nedelcu

Poate că vă amintiţi că scriam cu câteva vreme înainte despre situaţia dramatică a mamei românce refugiată din Canada în România, împreună cu copilul ei. Eram atunci revoltat că pentru situaţia acestei mame disperate niciunul dintre „titanii” atât de vocali în cazul Bodnariu n-a mişcat un deget. Iată însă că justiţia română, după ce în prima instanţă a mers până la a o trimite în arest pe această femeie necăjită, a făcut dreptate. Rămâne de văzut cum îşi va apăra România în continuare cetăţenii…

Citiţi mai multe AICI.

 

Publicat în constatări, Jurnal de luptă şi... de pace, Simţul civic, Ştiri | 3 comentarii

Într-adevăr, Cerul nu e atât de departe

Da, se pare că aşa este! Cum altfel s-ar explica încrederea pe care am avut-o sâmbătă?

„Am informaţii directe privind vremea sâmbătă seara. Cei de la meteo spun că nu va ploua decât pe la ora 23. Ce facem cu spectacolul, Vasi dragă?”

„Îl facem afară!” Scurt şi la obiect.

Am comunicat mai departe tuturor celor implicaţi, echipei de organizare, echipei de sonorizare şi mai ales artiştilor invitaţi. Cu convingerea că nu va ploua, deşi de săptămâni bune vremea în Arad a fost mai capricioasă ca niciodată. Au fost zile în care am plecat din faţa blocului pe o ploaie zdravănă de vară, pentru ca la doar 3 minute de condus maşina să mă trezesc în plin soare arzător. Ceva (sau Cineva?) îmi spunea că nu avem de ce să ne temem de ploaie…

Ah, am omis să vă spun despre ce era vorba!

Vă amintiţi, probabil, ce scriam acum câteva zile

Şi s-a întâmplat!

Sâmbătă, 4 iunie, am organizat în parcarea bisericii un concert de muzică sub titlul „Cerul nu este atât de departe”. Invitaţi, Cristian Cazacu şi prietenii, Cătălin Ciuculescu Band şi Golgota Praise (grupul de închinare al bisericii). Evident, amfitrion şi vorbitor, pastorul bisericii, Vasi Duma.
Un eveniment care a fost înscris şi în prima ediţie a festivalului internaţional al muzicii de stradă Arad, „hARmony” !

A fost ceva deosebit, şi nu spun acest lucru fiindcă am organizat noi evenimentul. A fost deosebit şi pentru că acest concert se desfăşura nu doar în condiţii meteo instabile, cum scriam mai sus, ci şi pentru că era chiar în preziua alegerilor locale. Ni s-a cerut chiar, atunci când am solicitat aprobarea pentru organizarea concertului să fim atenţi să evităm orice fel de conotaţii politice. Ştiam că nu este cazul, deşi prietenul şi fratele meu Cristian Cazacu este un artist cu o pronunţată implicare civică. Nu mai vorbesc că unul dintre „şlagărele” care l-au făcut celebru se intitulează „Nouă ne pasă”, exact sloganul confiscat de unul dintre candidaţii locali la conducerea Primăriei!

Cum a fost… veţi putea vedea din albumul foto pe care îl ataşez acestei postări (mă veţi ierta, cu siguranţă, că nu le-am ordonat după vreun criteriu anume). Sunt multe detalii sugestive în fotografiile pe care le-am primit prin bunăvoinţa fratelui Marius Perea, membru în biserica noastră, şi a fratelui Corneliu Rotar, cel care conduce blogul Aradul evanghelic. Le veţi observa, cu siguranţă.

Aşa că nu vă voi povesti alte lucruri. Cu excepţia unui amănunt…

Aşteptam acasă să vină să mă ia cu maşina fratele meu, Ovidiu, liderul grupului de închinare, care locuieşte la peste 15 kilometri de Arad (maşina mea fiind defectă). Îl rugasem să mă sune când intră în Arad. Aşteptam, privind pe geam cum plouă cu găleata în cartierul în care locuiesc. Nori negri şi la o altitudine foarte mică se buluceau deasupra. Nici măcar nu mă gândeam dacă plouă sau nu în cartierul din partea opusă a Aradului, unde e localizată biserica Golgota.

Sună telefonul.

„Eşti gata? Acum intru în Arad. Omule, pe aici plouă cu găleata, la voi cum e?”, îmi spune Ovidiu.

„Cum să fie, plouă de rupe”, îi spun eu. „Dar, stai liniştit, ţi-am zis că n-o să plouă în Bujac (cartierul unde este biserica)”.

„Păi, l-am sunat pe Claudiu (sunetistul), şi mi-a spus că acolo n-a căzut nici măcar un strop!”

Am plecat din faţa blocului cu Ovidiu pe o ploaie zdravănă. Când ne-am apropiat de zona bisericii… într-adevăr, strop de ploaie!

Şi, ca să închei, n-a plouat nici măcar la miezul nopţii, atunci când am terminat de strâns instalaţia de sonorizare şi de demontat şi depozitat scena!

Asta a fost una dintre minunile din ziua concertului. Un cer plin de nori, foarte aproape, şi… un Cer care n-a fost deloc departe!

P.S. Voi reveni cu detalii. Neapărat! Bunii mei prieteni, Cristian Cazacu, Cătălin Ciuculescu şi fraţii lui (Band-ul 🙂 ), fraţii Kui, mai noii mei prieteni, Claudiu Păltinean şi Narcis Roşca merită câteva relatări mai ample! Un amănunt: pentru a vedea toate fotografiile la dimensiune normală, faceţi click pe prima fotografie, nu pe primul montaj foto 🙂

13321631_10154213722947453_7300727242910679254_n

Şi totul a fost gata la timp! Mulţumiri speciale celor doi „sunetişti”: Claudiu Păltinean şi Narcis Roşca, adevăraţi profesionişti !

Publicat în Amintiri, Biserica, Frumuseţi, Muzichie, Ştiri | Etichetat , , , , , | 8 comentarii

Cine spune când e destul?

Astăzi, când am aflat vestea despre întoarcerea copiilor familiei Bodnariu acasă, primul gând care mi-a trecut prin cap a fost cam aşa: „oare când vor învăţa copii Mei minte că pentru credincios nu există o armă mai puternică decât rugăciunea?” E limpede că n-a fost gândul meu…

Şi mi-am amintit aproape instantaneu un cântec al celor de la Gaither Vocal Band. Poate că vi se va părea un cântec prea… zglobiu. Dar cum să fii altfel când îţi saltă inima de bucurie!

Iar pentru cei care sunt capabili să gândească dincolo de amvoane, versete, lozinci şi slogane, am ataşat şi textul. Cu adevărat, atunci e destul când spune Isus!

The disciples met a storm on the boat that night
We’re going down they cried.
But they had forgotten that Jesus said
„We’re going to the other side.”
The Master arose and spoke to the wind
And they saw the storm obey
Jesus said „It’s enough” and it went away.

When Jesus speaks peace to my situation
All my sorrows have to flee
I know He is aware and He really cares
About all that pertains to me.
I’ve had my share of troubles and trials
Sometimes the going gets rough.
But when Jesus says „It’s enough”, it’ll be enough.

The lame man lay by the pool of Bethesda
With no one to help him in.
So when Jesus came along, how could that man know
He’d met life’s truest friend.
The Master said „Son, would you be made whole?”
And it wasn’t just idle talk
Jesus said „It’s enough” and he leaped and walked.

When Jesus speaks peace to my situation
All my sorrows have to flee
I know He is aware and He really cares
About all that pertains to me.
I’ve had my share of troubles and trials
Sometimes the going gets rough.
But when Jesus says „It’s enough”, it’ll be enough.

Sunt multe lucruri de învăţat din situaţia aceasta… Eu, de exemplu, am învăţat că şi „înjurăturile” fraţilor te pot convinge să faci ceea ce te încredinţează Domnul că e bine…

Şi… ce bine ar fi ca mai mult decât ceea ce vrem noi să învăţăm, să învăţăm ce vrea Domnul !

 

 

Publicat în Biserica, Frumuseţi, Jurnal de luptă şi... de pace, Odăiţa rugăciunii, Smile..., Ştiri | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Când Iaru… Cernea şi nu Gâ(n)dea…

go-back-theres-something-went-wrong-something-went-wrong-2523134sursa

Emil Cioran spunea că „prostia este suferinţa nedureroasă a inteligenţei.” Nu e prima oară când mă trezesc contrazicându-mă (evident, în gând) cu Cioran. Cum să fie nedureroasă prostia? Păi, nu l-o fi durând pe „bolnav”, dar, Doamne, ce-i mai doare pe cei din jur!
Mi-am amintit ce spunea şi Moisil despre acelaşi subiect. Zicea marele nostru om că „numai prostia poate să nu aibă intermitenţe.” Şi, dacă adăugăm la asta şi ceea ce spunea Napoleon, cum că în politică prostia nu e neapărat un handicap… gata, ne-am creat deja un tablou despre ceea ce se petrece legat de subiectul la care vreau să vă atrag atenţia astăzi…

Mărturisesc (sper să nu fie în Cetate mulţi dezamăgiţi din cauza asta!) că urmăresc Antena3 doar dacă se petrece ceva deosebit acolo. În general am oroare de „răspopitul” atoateştiutor şi de majoritatea celor de acolo. Şi totuşi, se întâmplă uneori să fiu nevoit să urmăresc câte o emisiune datorită interesului pe care îl am pentru subiect sau pentru prestaţia unui anume invitat.

Cum în aceste zile se desfăşoară o adevărată bătălie mediatică pe marginea iniţiativei Coaliţiei pentru familie şi cum am fost şi sunt parte activă în acest demers, aflând despre o dezbatere între susţinători şi opozanţi ai acestui demers civic, m-am decis să sacrific „o felie” de timp din cel şi aşa foarte drămuit pe care îl am şi să urmăresc acea emisiune.

N-a fost o prea fericită opţiune. Căci n-am reuşit decât să mă enervez. Este incalificabil felul în care se răspunde la argumentele articulate ale celor din partea Coaliţiei de către cei ce se opun iniţiativei. Este greu de digerat să-l auzi pe Remus Cernea, acest vajnic apărător al unei anomalii umane, lansând lozinci penibile despre democraţie, despre dreptul minoritarului, despre „asuprirea” homofobă şi alte aberaţii de acest gen. Mă întrebam, la ideea susţinută de el, cum că trebuie să se ţină cont în democraţie şi de dreptul celui aflat în minoritate, cum ar fi dacă o minoritate din categoria conducătorilor auto din ţara asta ar vrea să circule pe partea stângă a şoselelor? Că doar aşa se circulă în ţări avansate, „mai democratice”, precum Anglia sau Australia! Ce facem în acest caz? Dăm dreptul şi minorităţii, sau majoritatea impune regula? Chiar aş fi curios cum ar răspunde la o asemenea întrebare. Evident, în curtea proprie, într-un poligon izolat, orice şofer poate circula pe ce parte doreşte. Asta nu-l împiedică nimeni. Dar nu pe şoselele unde majoritatea circulă pe dreapta, nu? Ca să nu mai vorbim despre alte pretenţii pe care le vor diverse alte minorităţi din ţara asta… Mai există în România şi pedofili, şi necrofili şi destule alte feluri de „minoritari”. Cu ei ce facem, stimate Remus Cernea?

Dar, să-l las deoparte pe acest parlamentar conjunctural şi ajuns deja celebru prin „culoarea” pe care o dă instituţiei.

Dezamăgirea cea mai mare mi-a produs-o poetul Florin Iaru.

Domnule, ştiam că artiştii sunt mai „ciudaţi” de felul lor, dar ciudăţenia lui Iaru depăşeşte limitele… ciudăţeniei. Păi, când spre final de emisiune vii şi pretinzi că arunci „o bombă” informatică şi spui că iniţiativa conţine prevederi despre o decădere din drepturile părinteşti despre care n-a auzit nimeni, asta se cheamă minciună grosolană şi manipulare ordinară. Pe cine ai vrut să sperii, domnule Iaru? Cât de jos poate coborî cineva doar fiindcă anumite interese (nu folosesc cuvântul aiurea!) o cer. ca să nu mai vorbesc despre „gingaşele” şi „lăcrămoasele” chemări la armonie, dragoste şi toleranţă, de zici că ar fi declarat cineva intenţia unui „pogrom” împotriva comunităţii LGBT!

Ce trist că în vreme ce prietenul meu, Răsvan, se apleacă asupra vieţii unui poet mult prea nebăgat în seamă nici măcar de coreligionarii săi, eu mă văd nevoit să scriu despre un poet mult prea băgat în seamă şi mult prea departe de valoarea lui Ionatan.

Şi l-aş întreba pe poetul Iaru ceva legat de o poezie a sa. Citez un fragment:

„Tocmai e pe cale să mă lase
armata pedestră şi colţuroasă de oase
şi comandantul suprem…” (citat din „MINI-CONSERVA de moarte in sos picant”)

Maestre, sigur n-aţi greşit? Nu cumva aţi vrut să scrieţi despre “armata PEDERASTĂ” şi nu pedestră? Altfel chiar nu înţelegem de ce manipulaţi cu atâta „mânie civică” opinia publică şi sunteţi atât de obsecvios cu cei de care vă lipiţi cu aşa mare şi neînţeleasă dragoste!

Că în ceea ce priveşte „comandantul suprem”, nu avem niciun fel de emoţii. El nu vă va lăsa, oricât de mult aţi clama că mergeaţi la biserică până şi în vremea comunistă. Nu ştiu dacă aţi aflat asta, dar ar fi bine să ştiţi că şi dracul merge la biserică. E drept, cu alte scopuri…

Pe realizatorul emisiunii nu îl întreb nimic. Mi s-a părut mult prea… neutru (ca să zic doar aşa!) Şi nu îl întreb şi pentru că nu am atâtea ore la dispoziţie ca să îi ascult răspunsul, din care oricum se va înţelege mereu că… Băsescu e de vină! 😀

 

Am să închei tot într-o notă despre… prostie (nu într-o notă proastă!).

Florence Nightingale (femeia care a revoluţionat serviciile medicale moderne) scria: „O oarecare doză de prostie este necesară pentru a fi bun soldat.”

În tabăra apărătorilor minorităţii LGBT pot să spun că există nişte soldaţi nu buni, ci excepţionali.
Ce nu înţeleg ei este împotriva cui duc războiul…

 

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Politichie, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , , , , , | 7 comentarii

Cuvinte…

Picture35

Imagine | Publicat pe de | 2 comentarii

Zborul

buburuzafoto

M-am aplecat să privesc la gâza aceea care se zbătea, încercând să se descurce printre firele de iarbă. Am văzut-o încercând să se caţere pe unul dintre fire, pe care ea îl vedea, probabil, cel mai înalt. M-am gândit o clipă că sigur ea se credea în acele clipe mai aproape de cer. Sau poate doar superioară furnicilor care se agitau dedesubt… Am văzut apoi cum firul s-a înclinat sub minuscula ei greutate şi gâza a ajuns iar în hăţişul ierbii. Mi-a fost drag, dar şi milă de zbaterea ei. M-am aşezat lângă ea şi am întins mâna să o ajut să se ridice. Ciulinii m-au zgâriat şi o picătură de sânge a căzut chiar lângă biata gâză, aproape confundându-se cu ea. M-a durut zgârietura, dar mai tare mă durea zbaterea ei inutilă. Am luat-o în palmă şi ea, agitată, a început să o exploreze cu frenezie. N-a înţeles ajutorul. Poate s-a temut. Şi, într-o zvâcnire nebunească, cu un zbor semeţ şi totuşi neajutorat, a sărit… în gol. Era din nou în jungla ierbii în care o găsisem…

Mi-a fost prea drag de ea ca să o las acolo.

Şi am întins din nou aceeaşi mână ce sângera încă, am luat-o iarăşi în palmă şi i-am şoptit: „Cerul nu e atât de departe, prostuţo!” Apoi am ridicat mâna şi i-am suflat uşor în aripi…

Şi-a luat zborul, după câteva ezitări şi deschideri plăpânde ale elitrelor.

Iar eu m-am bucurat că găsise, în sfârşit, Albastrul Fără De Capăt…

Oare de ce m-a dus gândul apoi la noi, oamenii…?

Publicat în Amintiri, Întrebări întrebătoare, Biserica, Frumuseţi, Picături, Poeme, Povestioare cu... mâlc, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , , | 7 comentarii

Cerul nu e atât de departe… eveniment

Fiindcă va fi într-adevăr un eveniment, fiindcă noi credem că cerul nu e atât de departe, ci doar la o… credinţă distanţă, fiindcă ne străduim să promovăm muzica bună şi prin aceasta să arătăm tinerilor ce frumos este să fii tânăr creştin…

Afis final concertde aceea…

Publicat în Biserica, Frumuseţi, Muzichie, Simţul civic, Ştiri | Etichetat , , , | 2 comentarii

Unde nu-i cap, vai de… judecata lor. Dar şi de judecarea lor! – UPDATE

upside03sursa foto

Câteva lucruri m-au tulburat în această săptămână. Sigur că nu doar pe mine…

Deşi veţi spune că sunt din nou subiectiv, două dintre ele s-au detaşat net. Dar, să le luăm pe rând…

Mama acuzată că şi-a răpit propriul copil – legea stupidă versus legile creaţiei, oportunism versus principii

Ana Maria Nedelcu e o mamă. La fel cum este şi Ruth Bodnariu. Prima şi-a luat copilul minor şi a fugit de abuzurile soţului, ajungând cu copilul în România. Legea canadiană consideră acest lucru o încălcare a dispoziţiilor Codului penal canadian privind reglementările custodiei unui copil minor. Autorităţile juridice române consideră cererea de extrădare emisă de organele judiciare canadiene drept justificată şi dispune arestarea şi extrădarea mamei, împreună cu copilul.

Din punct de vedere al legii existente în Canada, despre care legiuitorii români spun că are corespondent şi în codul familiei din România, măsura este legală.

Bănuiesc că Ana Maria Nedelcu cunoştea riscurile la care se expune şi îşi pune copilul în conflict cu legea.

Dragostea faţă de copil are însă o cu totul altă judecată la o mamă.

Ori, de aşa ceva legile nu ţin cont.

Legea are doar creier. Inimă, nu.

Ruth Bodnariu este şi ea mamă. Şi ei i s-au răpit copiii, tot în baza unor legi existente în ţara lor. Şi Ruth cunoştea prevederile legii şi riscurile la care se expunea.

Aşa cum spuneam, dragostea faţă de copil are cu totul altă judecată la o mamă.

Şi în acest caz s-a dovedit că legea are doar creier, nu şi inimă.

Totuşi, ce legătură este între cele două cazuri?

Ei bine, legătura se numeşte… ipocrizia!

Dacă în cazul familiei Bodnariu s-au mişcat mii de evanghelici şi o grămadă de politicieni, s-au organizat proteste şi s-au lansat tirade ameninţătoare la adresa Norvegiei, nu doar a Barnevernetului, în cazul Anei Maria Nedelcu toată lumea tace. Cristian Ionescu nu mai organizează proteste mondiale, ambasada Canadei nu e pichetată nicăieri, politicienii sunt ocupaţi cu campania electorală…

Nimeni nu mai protestează!

La ce mă duce gândul acum?

La o realitate tristă, cumplit de tristă. Se pare că am avut dreptate când am semnalat faptul că toată tevatura şi paranoia declanşată de Cristian Ionescu şi preluată haotic şi penibil de voci ale unor oameni importanţi din mediul evanghelic nu a fost decât un interes de „castă” şi o manifestare al unui oportunism penibil.

Constat cu tristeţe şi amărăciune că nu suntem în stare să apărăm principii, ci doar persoane, că, aşa cum spuneam într-o emisiune televizată, toată tevatura creată în jurul cazului Bodnariu nu este decât o manifestare penibilă de oportunism şi ipocrizie. S-a vorbit în majoritatea protestelor despre dreptul părintelui în faţa legilor de multe ori reci şi absurde, subliniindu-se un principiu rostit de Toma d’Aquino, care spunea că „o lege nedreaptă este de fapt o fărădelege” (staţi liniştiţi, nimeni n-a amintit despre d’Aquino; asta pretinde lecturi…)

Nu ştiu ce religie are doamna Nedelcu. Ceea ce ştiu este că e mamă, la fel ca Ruth Bodnariu. Pentru ea cine protestează?

Evident, se vor trezi şi acum „isteţi” care vor spune că nu se poate face o paralelă între cele două cazuri. Îi desfid, căci principiile rămân principii.

Unde este acum Cristian Ionescu şi toată „turma” vocală care vorbea despre dreptul mamei în relaţia cu copilul?

Tristă ţară, trist popor.

Dar ce să te mai mire când ai asemenea lideri?

 

Proverbe întoarse pe dos – când fundul bate gura

Coaliţia pentru protejarea familiei a depus la Parlament documentele cu cele 3 (trei) milioane de semnături în vederea declanşării referendumului privind revizuirea definirii căsătoriei în Constituţia ţării.

S-au respectat toate cerinţele legii (multe absurde!) privind numărul, repartiţia teritorială şi validarea semnăturilor.

Cu siguranţă că dacă legile în această privinţă nu ar fi fost atât de imperfecte, împiedicând cetăţenii români din diaspora să se pronunţe, numărul semnatarilor ar fi fost poate aproape dublat. Oricum, el este de 6 (şase) ori mai mare decât cel cerut de lege. Impresionant!

Impresionant pentru unii. Căci pentru alţii evenimentul a fost un bun prilej să se dea în stambă. Personaje precum Iaru, Exarhu, Cernea şi alţii asemeni lor au trecut „la atac”. I-au făcut proşti, troglodiţi, inculţi şi în multe alte feluri pe cei trei milioane de semnatari (apropo de inculţi, domnule Iaru – aveam pretenţia de la un pretins om de cultură, poet, să ştie că pluralul substantivului „casă” este „case” şi nicidecum „căşi”; sau o fi o… licenţă poetică strecurată într-o proză?).

Dincolo de faptul că domnii mai sus menţionaţi „întorc fundul” la dorinţa legitimă a trei milioane de români de a nu ajunge să trăiască într-o societate de coşmar în care copiii ajung să aibă doi taţi sau două mame care poartă etichete de „el” şi „ea”, o societate în care copilul să stea derutat în faţa uşilor de toaletă din mall-uri, neştiind unde trebuie să intre şi alte multe aberaţii la care s-a ajuns în ţări privite ca fiind „civilizate”, iată că aceştia reuşesc performanţa de a şi gândi cu aceeaşi parte de jos a spatelui care nu se mai numeşte spate, doar pentru că ei aşa văd viitorul României. Sau, mă rog, fiindcă aşa li s-a comandat să-l vadă!

În fine, e dreptul fiecăruia să-şi exprime opinia. Inclusiv despre celălalt. Dar, să-mi îngăduie domnul Iaru şi ceilalţi acoliţi care ne fac „proşti” pe noi, cei trei milioane, să le amintesc o vorbă cu care ne ciondăneam în copilărie (una cu tată bărbat şi mamă femeie !).

Vorba aceea spunea: „cine zice, ăla e!”

Acum, mai rămâne să vedem cine şi al cui prost este…

Mă tem că momentul va fi trist pentru Iaru & comp…

Şi nu doar pentru el, ci pentru toţi cei care, orbiţi de luminile strălucitoare ale unui… viitor întunecat, ajung atât de obsedaţi de dreptul FUNDamental  al unei minorităţi încât ajung să vadă drept proşti o majoritate…

UPDATE

V-aţi fi întrebat, poate, ce e cu fotografia acestui articol. Ei bine… premoniţie? Am toate motivele să cred că acel bărbat „up side down” nu e altul decât „faimosul” ziarist CTP! Cel care, într-un recent articol, se alătura şi el celor care înfierează „cu mânie proletară” acţiunea Coaliţiei pentru familie şi opinia exprimată de 3 milioane de români. Într-o abordare inexplicabilă, domnul CTP confundă iubirea cu rostul indiscutabil al uniunii dintre bărbat şi femeie: procrearea. Nu ştiu unde o fi văzut CTP în acţiunea Coaliţiei intenţia de a interzice iubirea între semeni. Probabil că o logică forţată la maxim să-l fi dus la o asemenea concluzie. Nu cred că este cazul să-i explicăm domnului CTP cum stau în realitate lucrurile. Ştie şi el prea bine.

Ceea ce mă miră este brusca schimbare de opinie privind acest subiect. Păi, nu sunt prea mulţi ani de când acelaşi ziarist avea o cu totul altă părere. Merită urmărit (cu răbdare!) ce gândea domnia sa în 2013:

Nu-i aşa că e ciudat? Mi-e greu să cred că este vorba aici despre o evoluţie în gândire de nivelul unei întoarceri de 180% (mai ales la vârsta sa!). Mai degrabă cred că este vorba despre altceva. Spuneam cândva că maturizarea este un proces lung, proces care are un inconvenient: durata. Tragic este că multora li se întâmplă să dureze atât de mult încât, atunci când ajung la maturitate, nu o mai pot folosi din cauza… sclerozei!

Şi, ca să fie cu adevărat el însuşi, CTP încheie articolul său în mod apoteotic… de scârbos!

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Sare... amară, Simţul civic, Trecător prin lume, Ştiri | Etichetat , , , , , , , , | 22 comentarii

PLAGIAT, DOCTORAT… sau cum să dai cu plagiatu-n gard (sau în baltă, după preferinţe…)

A da cu bata in balta small

sursa

Spunea zilele acestea preşedintele nostru: „Plagiat, doctorat, rimează, dar nu merg împreună…”

Asta poate în lumea idilică a grădinilor Cotroceniului!

Căci în lumea reală (sau ireală?) a României par să meargă foarte bine împreună.

Deşi mă gândeam zilele acestea la prietenii mei, cei care au avut „curajul” să-şi conceapă şi să-şi susţină tezele de doctorat în mod onest, bazându-se pe propriile capacităţi, la munca lor, la nopţile nedormite, la sacrificiile făcute, în condiţiile în care mulţi dintre ei nu au nicio şansă să acceadă vreodată într-un post pe măsura capacităţii lor. Am avut prilejul să constat despre ei un lucru încântător. Acela că orizontul lor intelectual şi cultural este mult dincolo de limitele specializării în care şi-au obţinut titlul. Ceea ce m-a convins că setea lor de cunoaştere nu s-a oprit la graniţa specializării în care activează. Poţi discuta cu ei despre filozofie, despre literatură, despre artă, istorie sau orice alt domeniu ca şi când oricare dintre acestea a fost tema lor de doctorat.

Alţii…

Cred că avem la ora actuală cea mai mare densitate de doctori la numărul de locuitori! Între ei, personaje mai mult sau mai puţin „ilustre”…

Pe unii i-am poreclit „doctori contra naturii”! De ce?

Vă sună cunoscut numele de Genică Boerică, cel care a ajuns doctor în drept, constatându-se ulterior că a prejudiciat statul cu peste 500 de miliarde de lei. Ca un adevărat doctor în drept, nu-i aşa?

Dar de numele Mischie vă amintiţi? Tot doctor în drept, cu o teză legată de deontologia funcţionarului. Ciudată coincidenţă să fie cercetat tocmai pentru falsuri în acte publice şi înscrisuri oficiale, uz de fals etc!

O adevărată ironie o reprezintă la această categorie Dinel Staicu, cel care îşi lua doctoratul în economie cu o teză legată de… economia subterană. Ştiţi pentru ce a ajuns cercetat? Pentru… economie subterană.

V-am dat aceste exemple nu pentru că m-ar interesa persoanele în cauză şi nici acuzele care li s-au adus şi li se aduc. De asta se ocupă alţii. Dar am vrut să indic acea categorie de oameni care justifică porecla pe care le-am dat-o şi pe care acum cred că o înţelegeţi mai bine.

Dar nu atât despre doctorat am vrut să scriu, căci mi-ar părea rău să-i supăr pe adevăraţii doctori sau doctoranzi oneşti pe care îi avem.

Vreau să scriu despre plagiat. Şi nu despre cel comun deja, folosit încă din şcoală, sub forma celebrei „copiuţe” şi care, ajuns la „maturitate” se materializează în cărţi şi lucrări „ştiinţifice”, în programe şi strategii luate şi adaptate „la apelul bocancilor” (expresie… seulement pour les conaisseurs J ).

Vreau să scriu despre cea mai gravă formă de plagiat cu care ne confruntăm. Poate că termenul „plagiat” nu vi se pare cel mai potrivit, dar eu trăiesc cu convingerea că incapacitatea unora de a gândi cu propriul cap, dar graba cu care îşi însuşesc şi folosesc ideile, lozincile altora, furia cu care le apără, blocajul de care dau dovadă atunci când se confruntă cu idei care nu corespund şablonului la care au subscris, e tot un fel de plagiat. Cum spuneam, în opinia mea mult mai grav. Fiindcă el afectează nu domenii de specialitate, ci însăşi esenţa societăţii şi a progresului ei.

Incapacitatea de a dialoga în baza ideilor diferite este ca un vierme care roade, roade, roade…

Genul acesta de „plagiat” este nu doar dăunător, ci cel mai adesea şi foarte agresiv. Un fel de… „să nu te atingi de ideea mea!”

Nu mai are nicio importanţă că într-un eventual dialog nu poţi găsi nimic altceva decât ideea plagiată, că aşteptarea unei argumentări care să-ţi facă dovada existenţei unui minim bagaj de cultură te poate duce cu gândul la… veşnicie, persoana care se foloseşte de o gândire „plagiată” e suficient de încăpăţânată încât, la o „ciocnire” mai aspră de idei, să recurgă la mitocănie, la insinuări „jegoase”, la atacuri care nu au nimic de-a face cu subiectul în discuţie…

Dacă în mediul virtual mai există şansa de a scăpa de ei (deşi, odată „blocaţi” într-un loc anume ştiu foarte bine să migreze în alte locuri unde să se refuleze), în viaţa de zi cu zi trebuie să trăieşti cu ei la fel cum eşti nevoit să accepţi că la iarbă verde există şi căpuşe, iar vara nu scapi de ţânţari.

E greu, dacă nu imposibil, să deturnezi, să schimbi subiectul, să discuţi despre altceva, filozofie, artă, literatură etc, cu ei. Ei, vorba aceea, nu au multe idei, dar cele pe care le au sunt… fixe. În plus, de ce să le ceri ceva ce nu posedă. Cultură. Poţi avea surpriza ca unii să-ţi arunce cu, ştiu eu, doctoratul în faţă. Neştiind că, dacă te fereşti, vor da cu el… în gard.

Amare vremuri…

Oare de ce îmi amintesc că, pe când locuiam în Râmnicu Vâlcea, prin anii 80, pe scara blocului aveam câţiva ingineri şi vreo doi profesori. Pe tăbliţele de la uşa de intrare în apartamentele lor scria „Ing.XXXXX” sau „Prof.ZZZZZZ”. Onorabil.

Dar… am avut într-o zi surpriza să văd pe uşa unui alt apartament o plăcuţă care atunci mi-a provocat râsul. Scria pe ea: „Lăcătuş GHEORGHE IOAN”. Nu ştiu dacă era o intenţie de ironie acolo. După ce am ajuns să-l cunosc şi să-i văd biblioteca, mai că mă bate gândul că aşa a fost, deşi omul era într-adevăr doar lăcătuş-mecanic. Unul foarte priceput.

Cert este că acum, când văd falsul atâtor „doctori”, plagiatul de gândire la care m-am referit, nu pot să nu recunosc că lăcătuşul Gheorghe Ioan a fost omul cu cel mai justificat şi onest titlu.

Cu siguranţă că el nu va fi dat niciodată cu lăcătuşeria în gard…

Închei cerându-mi iertare de la acei adevăraţi doctori pe care îi avem. În ceea ce-i priveşte… CHAPEAU !

Publicat în constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Sare... amară, Simţul civic, Trecător prin lume | Etichetat , , , , , | 7 comentarii

Încăpăţânarea, descăpăţânarea şi… nefolosirea căpăţânei (UPDATE)

sniperfoto

Nicolae Velimirovici, unul dintre marii gânditori ortodocşi şi autorul „Proloagelor de la Ohrida” scria: „Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.”

Scriind în „Caiete” despre lucrările lui Galilei şi Copernic, Camus observa că „au fost ţinute la index până la 1822.” Şi apoi concluziona: „Trei secole de încăpăţânare nu-i puţin lucru.” Cam aşa stau lucrurile şi cu un „stimabil” vizitator al Cetăţii, care se încăpăţânează să-mi umple „spam-ul” de aproape un an de zile (chiar aşa, mai sunt câteva zile şi se împlineşte un an de când respectivul dădea pentru întâia dată cu bâta-n baltă pe aici!) Nu-i puţin lucru, nu-i aşa?

Prima oară am încercat să port un dialog civilizat cu respectivul, sperând că voi reuşi să-l ajut să iasă puţin din „cutiuţa” în care, mă rog, să zicem că… gândeşte. Nu am avut succes. Am crezut că dacă voi recurge la metode „disciplinare” (a se citi „spamare”, în termeni… internautici) omul îşi va revizui măcar limbajul. Căci dialogul nu este ceva prohibit în Cetate, chiar dacă părerile diferă. Însă pentru a purta un dialog civilizat e nevoie de două condiţii: să existe un dialog (ceea ce nu e cazul cu acest adept al monologului mai degrabă) şi apoi să existe civilizaţie (ceea ce e greu de cerut unuia care ba ameninţă că îţi dă papucii, ba te face prost, ba te acuză de te miri ce, ba jigneşte ceilalţi interlocutori, neţinând cont de situaţia delicată a unora…). Este adevărat, una dintre condiţiile civilizaţiei este… bunul simţ. Dar, vorba aceea, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

Dar, ca să fiu înţeles de ce am scris această postare şi de ce am decis, ca şi în alte cazuri să încetez orice fel de dialog cu persoana respectivă (curios, a mai existat o asemenea persoană, care a înţeles şi n-a mai apărut deloc pe aici), redau mai jos ultimele două comentarii pe care mi le-a scris:

Batrane, ce ma deranjeaza nu sunt prostioarele pe care le scrii pe nedrept despre mine, ci faptul ca chiar gandesti asa slab in maniera cucoanei Mugiu si influentezi si pe altii de pe pozitia unuia care se da drept credincios.

alege tu: fatarnic ori prostut ca nu se intelege nimic. Te declari de partea familiei Bodnariu in timp ce vorbesti de nesabuinta parintilor. Orice ai alege, bunul simt iti lipseste cu desavarsire! De ce nu-ti iei copiii si nepotii sa te muti in Norvegia? Tie iti pasa mai mult de statul norvegian deacat de familia in necaz, pentru ca, probabil , de acolo iti vin sponsorizarile ca si in cazul Alinei Mugiu.

Aaşadar, acestea sunt ultimele două comentarii scrise de Ion Vizitiu, “cerberul de serviciu” al Cetăţii. E drept, nu l-a rugat nimeni să fie. Dimpotrivă. Dar este şi încăpăţânarea o caracteristică a celor înguşti…

Acum, faptul că scriu „prostioare” e o chestiune de gusturi. Şi de… inteligenţă. Că doar cu câteva zile mai înainte îmi scria „copile, fii atent”, iar acum mă ia cu „bătrâne”… să zicem că e o scăpare de percepţie. Că opinia lui despre ceea ce scriu este că sunt „prostioare”… deh, chestiune de gusturi şi capacitate de a pricepe măcar ceva dincolo de litere, mai ales în condiţiile în care tot ce am scris despre „aleasa-i” persoană se baza strict pe lucrurile scrise cu propria mânuţă.

Ar trebui să mi se pară amuzant faptul că un personaj care pretinde a da lecţii de bunăcuviinţă creştină crede că dacă foloseşti diminutive nu încalci versetul din Matei 5:22. „Prostuţ” să fie mai creştinesc decât „prost”?

În plus, unde o fi logica prin care a concluzionat că îmi pasă mai mult de statul norvegian decât de familia Bodnariu? Chiar nu poate pricepe omul acesta că sunt două chestiuni total diferite? Aş spune chiar că e vorba despre trei chestiuni diferite, şi aici aş fi tare bucuros dacă ar putea pricepe odată pentru totdeauna că pentru mine una este suferinţa copiilor despărţiţi de părinţi şi cu totul alta nesăbuinţa părinţilor (trist să spun asta, dar este o realitate, în condiţiile în care părinţii ştiau foarte bine ce riscă!). Şi poate că gândind măcar puţin mai profund ar putea Vizitiu să găsească şi răspunsul la întrebarea „De ce nu-ti iei copiii si nepotii sa te muti in Norvegia?”. Păi, uite de aia, Vizitiule, fiindcă sunt un părinte şi bunic responsabil. Poate fiindcă, spre deosebire de mulţi alţii, am fost pus în situaţii chiar dincolo de limita suportabilităţii omeneşti, ceea ce îmi permite să fiu obiectiv chiar şi atunci când sentimentele fac să-mi bată inima mult mai repede…

Dar ceea ce mi-a provocat cel mai mult râsul a fost afirmaţia aceasta: „de acolo iti vin sponsorizarile ca si in cazul Alinei Mugiu”. Trec peste faptul că Vizitiu nu cunoaşte nici măcar numele persoanelor la care face referire, şi n-aş menţiona acest detaliu dacă nu l-ar fi scris de două ori greşit. MuNgiu, domnule Vizitiu, MuNgiu!

Ei, aici e de râs. Dar şi de plâns, fiindcă m-a dus gândul la o întâlnire cu cineva care voia să mă roage să intervin pe lângă un prieten şi frate blogger să nu mai scrie despre el şi care mă întreba dacă ştiu cine îl plăteşte să o facă!!!

Măi, frate, tu crezi că în lumea asta chiar totul se vinde şi se cumpără? Dacă în lumea sau biserica în care te învârţi aşa se petrec lucrurile, fugi cât mai poţi de acolo!

Sponsorizări norvegiene pentru Blaj Marinel! Probabil că asta va rămâne mult timp cea mai, nu surprinzătoare şi aberantă remarcă, ci cea mai amuzantă pe care am auzit-o la adresa mea!

Păi, dragă Vizitiule, hai să-ţi spun eu cum stau în realitate lucrurile. Pe puncte:

– Donald Trump mă plăteşte de când a început campania electorală în SUA, numai să nu scriu despre el.
– Hillary Clinton mi-a trimis un cec în valoare de un milion de dolari ca să-l reduc la tăcere pe celebrul kacker care i-a dat pe faţă toate mizeriile.
– ISIS m-a contactat ca să-mi comunice că îmi pune la dispoziţie toată zona petroliferă din jurul Mosulului numai să dau jos acel însemn de pe banner-ul blogului.
– Vladimir Putin mă plăteşte regeşte de aproape un an de zile ca să sponsorizez invadarea musulmană în Europa, ca în felul acesta să slăbească din interior Uniunea Europeană.
– Frau Merkel mi-a propus 70% din acţiunile Gazprom din Europa dacă mă abţin să scriu despre mizeriile pe care le fac extremiştii musulmani în Germania.

Şi tu crezi că mă uit la nişte amărâte de coroane norvegiene?

Chiar aşa, tu cât dai ca să te mai bag în seamă?

P.S. Pentru că rândurile de mai sus sunt adresate în special acestui „domn” Vizitiu, ca o încheiere a oricărei discuţii cu el, dar şi spre lămurirea celor care n-au înţeles ce am „de împărţit” cu el, cred că este cazul ca în câteva rânduri să precizez odată pentru totdeauna, şi pentru cei mai „tari la cerbice”, care este poziţia mea vizavi de drama familiei Bodnariu.

– sunt un om care am avut parte de traume în copilărie. Drept urmare pot înţelege mult mai bine decât alţii prin ce trec acei copii. Fiindcă traumele sunt întotdeauna cauzate, cu voie sau fără voie, de anumite persoane, am precizat de la început că nu pot empatiza sută la sută cu părinţii care şi-au pus în mod absolut inconştient (ştiau foarte bine la ce se expun!) copiii la drama aceasta. Precizez, le înţeleg durerea actuală, dar nu pot trece cu vederea inconştienţa de care au dat dovadă, în condiţiile în care recunosc şi ei că au avut avertismente că lucrurile pot sfârşi prost. Aşadar, pentru mine lucrurile au două aspecte total diferite. Una este drama copiilor şi alta cea a părinţilor. Cu toate acestea, am spus-o şi o repet, mă rog de la bun început pentru copii şi părinţi deopotrivă. Ca unul care crede în rugăciune, care a probat în timp efectul ei, dar care a învăţat să accepte că suverană este voia lui Dumnezeu.

– am spus de la bun început că Barnevernet este o instituţie cel puţin dubioasă. Este drept, spre deosebire de alţii, care au catalogat-o, mai mult instinctiv decât informat, drept o instituţie „nazistă”, eu am preferat să fac afirmaţii la adresa ei doar pe măsură ce am avut informaţii mai detaliate. Pentru alţii, din păcate, subiectul a fost un bun prilej să-şi defuleze toată mizeria de gândire şi verbală pe care o ţineau ascunsă după perdeaua pioşeniei lor. Şi acest lucru am încercat să-l aduc în atenţie, căci, în fond, noi vrem să mergem în rai, Barnevernet-ul nu prea cred…

– am reacţionat atunci când, luaţi de valul „furiei creştine”, unii au „sărit calul”, ajungând să condamne la iad o întreagă naţiune, uitând că mulţi dintre ei suferă ca români fiindcă sunt trataţi drept ţigani, hoţi etc din cauza altora, la pachet, cum se zice…

– dar cel mai mult m-a deranjat felul în care a ieşit la iveală tot oportunismul de care sunt capabili oameni aflaţi în poziţii de lideri, fie poziţii religioase, fie politice. Oameni care „s-au căţărat” efectiv pe acest „caz”, ajungând să piardă bruma de raţiune, oameni care au ajuns să se creadă lideri spirituali sau politici mondiali, gata să şteargă de pe faţa pământului o naţiune întreagă, dar care n-au fost în stare să ridice glasul când germenii situaţiei în care s-a ajuns erau abia la începuturi. M-a deranjat modul în care, sub „vălul feciorelnic” al implicării „trup şi suflet” în acest caz, au existat chiar şi oameni care au ştiut să „stoarcă” bani şi să facă până şi din asta o mică afacere. M-a deranjat faptul că oameni de genul acesta nu sunt capabili să ia atitudine în privinţa „gunoiului” existent în ţările în care trăiesc, dar sunt gata, cu toate forţele, să măture ograda vecinului. Oameni buni, este drept să protestăm împotriva abuzurilor Barnevernet, dar pe când proteste şi în spijinul miilor de copii abuzaţi din România şi din alte ţări? Pe când proteste pentru copiii creştini omorâţi cu cruzime inimaginabilă în Irak, Siria, Africa…?

Este incredibil ca tocmai astfel de oameni să te acuze de făţărnicie, să fie în stare să insinueze că o fotografie cu un copil nenorocit din Africa este trucată, să atragă atenţia că femeia care îl ajută are tatuaje (citiţi comentariile şi minunaţi-vă!)…

Ce se mai poate spune?

Eventual, fiindcă tot vorbim cu atâta „mânie proletară” despre făţărnicia altora…

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare.”

P.P.S. Fiindcăpoezia de mai jos se potriveşte de minune cu faptul că am incomodat pe atâţia cu opiniile mele referitoare la toată povestea asta, spunând adevăruri care pe unii îi dor mai mult decât propria incapacitate de a privi obiectiv lucrurile, adaug o poezie scrisă demult de Vasile Militaru

Măgarul şi oglinda

Un măgar nerod şi care
cu vre-o câţiva ani în urmă
Vieţuise lânga turmă, –
Când era silit să care
Pe spinare
Mii şi sute de samare, –
Nu ştiu cum, prin ce-ntâmplare
A ajuns
La coamă tuns,
Cu pomadă parfumată pururi uns;

A ajuns, în scurt, bogat
Şi, – de necrezut, dar totuşi
lucru foarte-adevărat, –
Invitat prin mari saloane
De boieri şi de cucoane…

Dar măgarul, indispus,
Îi privea pe toţi, de sus,
Căutând mereu s-arate,
cu-ndrăzneli fără pereche,
Că-i boier de viţă veche, –
Deşi gesturile-i toate,
totdeauna de gust prost,
Spunea lumii, pe de rost,
Ce fel de boier anume
era el şi cine-a fost.

Într-o zi însă, măgarul
îngâmfat şi crai de ghindă,
S-a-ntâlnit şi c-o oglindă,
Iar oglinda, îndrăzneaţă,
Numai drept ştiind să spună,
cică i-ar fi zis în faţă:
– Ifosul îţi e-n zadar,
Ca, oricât de mult te-ai crede
Şi ţi-ai pune pe veşminte
aur şi mărgăritar,
Cin-te-aude şi te vede,
Altceva nu poate crede
că poţi fi decât măgar;

– Eu, măgar? – răcni măgarul,
năpustindu-i-se-n glaf
Şi, c-o singură copită,
el făcu oglinda praf.
……………………………………………

– Ah, a suspinat oglinda,
trecând dincolo de viaţă:
Adevărul, totdeauna doare,
când e spus în faţă,
Şi, oricât te ştii pe lume
ne-ntinat ca albii nuferi,
Omule, când faci ca mine,
pregăteşte-te să suferi.

 

Publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Biserica, constatări, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Simţul civic | 27 comentarii

Comando în Norvegia…

48114639.cached

sursa foto

Rămân la convingerile mele anterioare referitoare la cazul dramatic al copiilor familiei Bodnariu (vă rog să remarcaţi că mă refer cu precădere la copii, căci nesăbuinţa părinţilor este o discuţie cu totul aparte). Am spus şi repet, ca unul care cred cu putere în felul în care lucrează Dumnezeu şi mai puţin în lucrările şi… lucrăturile oamenilor, că felul în care au înţeles unii să profite de drama acestei familii este cel puţin scandalos. Cred în puterea rugăciunii. Pot fi de acord cu demersurile juridice. Pot accepta, susţine şi ideea coalizării frăţeşti pentru o cauză comună. Dar nu pot accepta sub nicio formă valul de oportunism ridicat în jurul acestui caz (interesant, deşi se ştie că sunt multe alte cazuri similare, doar cel al familiei Nan a fost „adăugat” pe ici-colo în cadrul protestelor!)

S-au descoperit (pe ei înşişi!) lideri mondiali, lideri de opinie, lideri politici, lideri spirituali cu grămada. Îmbulzeală mare! Ceva oarecum asemănător inundaţiilor apărute în perioada electorală, de care profită toţi politicienii; unii ca să critice şi să ceară demisia, alţii ca să-şi descopere grija deosebită faţă de cei năpăstuiţi iar alţii ca să arate în sfârşit cine ţine hăţurile… La fel s-a procedat şi în acest caz. Unii au ajuns să creadă atât de mult în calitatea lor de arhangheli ai mâniei lui Dumnezeu încât declară la modul cel mai radical: „Eu nu am răbdare cu Norvegia!… Noi nu jucăm x şi 0 cu Norvegia. Noi am aruncat la coşul de gunoi orice hârtie de strategie”! (sublinierile îmi aparţin, căci ele trădează volens-nolens trecerea de la „eu” la „noi” ca semn al… leadership-ului autoritar!).

Dacă aş fi… Norvegia (slavă Domnului că nu sunt, căci am parte de suficiente… probleme!) cred că m-aş gândi serios să emigrez… pe Marte! De frica „arhanghelului” care nu mai are răbdare. Nemaivorbind de faptul că un alt „radical” propunea nu cu mult timp înainte nici mai mult decât un desant, un soi de „ziua Z” în Norvegia. Un altul osândea toate ţările nordice la un soi de apocalipsă. Mă şi gândesc cu milă la proaspetele campioane europene la handbal feminin, la danezele Jorgensen, Fisker şi suedezele Gullden şi Torstenson, la antrenorii danezi Rasmussen şi Poulsen; ei unde vor fugi de mânia generalizată îndreptată împotriva nordului decadent? Cum unde? În Norvegia… de pe Marte!

Dar iată că „desantul” s-a produs! „Arhanghelul” e la faţa locului! Provocator şi (daţi-mi voie să bănuiesc!) în speranţa unei escaladări politice mai substanţiale decât unui ratat demers politic românesc (ce bine i-ar fi picat ca norvegienii să-l declare „persona non-grata”, nu-i aşa?).

Repet ceea ce spuneam într-o emisiune televizată: una este să condamni Barnevernetul, această organizaţie cel puţin dubioasă, şi alta este să condamni o ţară întreagă în care trăiesc şi oameni cumsecade. Asta în primul rând. Apoi, dacă tot am ajuns să condamnăm (şi să ameninţăm!) o ţară întreagă pentru practicile ei şi pentru lipsa de teamă de Dumnezeu, de ce n-o facem cu toate ţările care au o astfel de atitudine? M-am oferit chiar să pun la dispoziţie o listă!

Evident, n-o va face nimeni. Şi asta pentru că, în ciuda declaraţiilor şi atitudinilor belicoase, dragii noştri lideri religioşi nu sunt interesaţi de fapt de fondul problemei, adică de înstrăinarea tot mai accentuată a lumii de Dumnezeu, ci de un caz în sine, chiar dacă se străduiesc, dragii de ei, să „îmbrace” în „haine duhovniceşti” o bătălie purtată în cel mai… lumesc stil cu putinţă.

Am auzit recent o replică cel puţin ciudată la o afirmaţie făcută de mine şi repetată mereu, în care spuneam că, fără a neglija acţiuni juridice şi diplomatice (serioase, nu oportuniste şi de conjunctură ca până acum!), Cel ce va aduce izbânda în acest caz va fi Dumnezeu! De aceea spuneam că eu cred cu convingere în întâietatea acestei puteri a rugăciunii! Replica pe care am primit-o (şi pe care am citit-o şi printre rândurile scrise de unii dintre virulenţii lideri de opinie… pixelată) m-a siderat de-a dreptul: „Ce rost are să le atragi atenţia că se joacă de fapt cu pedeapsa lui Dumnezeu? Ei oricum nu cred în aşa ceva!” Stupefiant! Păi, cine trebuie să creadă în puterea lui Dumnezeu, noi, cei care cerem intervenţia Sa, ori cei care sunt vizaţi? Oamenii care au râs de trimişii lui Dumnezeu (vezi 2 Cronici 36) n-au crezut că li se va întâmpla ceva! Mai râdeau unii şi în 2 Cronici 30…

Eu mă încăpăţânez să cred că toată această tragedie a copiilor Bodnariu poate fi o lecţie pentru mulţi. Nu e sigur că va fi pentru toţi! Dar ar fi necesare câteva lecţii de smerenie pentru cei care se cred „arhanghelii mâniei”, pentru oportuniştii care sunt gata oricând să invadeze tribunele şi internetul doar pentru că acum e ceva… trendy, pentru politicienii care îşi arată limitele ridicole ale adevăratei putinţe, pentru caraghioşii care propun soluţii de tot râsul. În fond, a mai existat un umorist francez, Alphonse Allais, care găsea ca soluţie împotriva crizei de apă potabilă presărarea pe calotele de gheaţă a… carbidului, e drept, recunoscând că va exista inconvenientul unui puternic miros planetar de…usturoi! Cam aşa şi cu aceste „desanturi” şi „Eu nu mai am răbdare…”

Mi-aş dori să fie o lecţie pentru mulţi creştini sau… „creştini” care s-au grăbit să umple paginile internetului cu tot ce aveau mai urât depozitat în „depozitele” sfinţeniei lor, de la blesteme la epitete de care cred că s-ar ruşina pînă şi… birjarii!

Şi nu în ultimul rând, şi pentru mine, ca să nu-mi mai pierd vremea explicând lucruri logice şi de bun simţ creştin unor oameni pentru care până şi biserica se transformă, după caz, fie în hamac, fie în trambulină, unor oameni care nu sunt în stare să vadă pădurea din cauza copacilor…

 

Publicat în Biserica, constatări, Disperări, Mioritice, Uncategorized | Etichetat , , , , , , , | 28 comentarii

Despre o anume tehnică a supravieţuirii…

Picture33

N-am veleităţi de Tarzan… Poate doar, ca unul care mi-am trăit două treimi din viaţă într-o lume în care trebuia să te retragi în cele mai singuratice locuri, şi mă gândesc la muzică şi carte în special, pentru a nu da peste delatori, securişti, politruci şi impostori, poate că am căpătat oareşce capacităţi de… supravieţuitor.

Cu aceste gânduri mi-a venit în minte imaginea de mai sus… Şi cu gândul la…

Dar poate v-aţi gândit şi voi la ceva…

Publicat în Întrebări întrebătoare, constatări, Picături, Trecător prin lume, Zâmbet sau rictus? | Lasă un comentariu

Mini-pseudofabulă… cu cântec – mică şarjă amicală… serioasă :)

image-2011-05-4-8586889-70-coperta-pseudofabulasursa imagine

Era odată, într-un sat, un primar. Fiindcă îl ştia un bun gospodar la el acasă, toată lumea se aştepta ca satul să ajungă, în sfârşit, prosper şi ca un colţ de rai.

Din păcate, n-a trecut mult timp şi un scandal urât cu săteni din satul său, iscat într-un sat vecin, se pare că i-a captat toată atenţia primarului din povestea noastră.

Şi a început, alături de alţi consilieri, ba să tune şi să fulgere împotriva satului respectiv, ba să-i plângă de milă că a ajuns o dărăpănătură de sat, ba să-l acuze că-i sat vândut…

Sătenii din satul primarului se cruceau. Vorba unuia: „Păi, de grija satului vecin nu mai poate primarul nostru? Când la noi în sat casele bunicilor se golesc tot mai mult, în vreme ce apar în schimb tot felul de cluburi dubioase la marginea lui, de care tinerii sunt atraşi mai degrabă decât la horele noastre strămoşeşti, când lumea pleacă din sat şi-şi uită tradiţiile? Bun, că acolo e vorba de sătenii noştri, înţelegem, dar ce-are cu satul?” Şi alte şi alte întrebări… Ce să le răspunzi?

Şi-atunci sătenii şi-au amintit un cântec vechi. E drept, nu era muzică populară, ca la sat, da’ le zicea bine… Păcat că nu-şi aminteau decât refrenul. Dar se potrivea…

Publicat în Povestioare cu... mâlc, Smile..., Zâmbet sau rictus? | 10 comentarii