CETATEA DE PIATRĂ – Eugen şi Marinel Blaj
Muzică şi text: Eugen Blaj
Cetatea din pietre de râuri, albite… aşteaptă…
Departe în zori, când lacrima-n ochi se deşteaptă,
În cercul de apă cetatea de piatră un nou exilat aşteaptă
Zidul cetăţii-n surghiun este singurul alb orizont
Şi cântecul, şoapta, privirea şi noaptea,
când zidul cetăţii-n tăcere-l ating,
ca lacrimi amare uşor se preling…
Sunt domnul şi clovnul cetăţii de piatră
Din inima mea, ca-ntr-o eră primară,
încet se desprind sateliţi
Iubiri şi uitări, bucurii şi dureri
În şanţul cu lacrimi încet se rotesc.
Sunt singur, surghiunul în viaţă e greu
Şi ce mult aş vrea, peste zidul cetăţii cu gândul măcar să privesc…
Cetatea din pietre de râuri, albite…
La douăzeci de ani am început să urc,
În închisoareea din turn voiam să ajung…
Peste zidul mare al cetăţii să privesc,
Din închisoarea din turn orizontul mai larg să-l găsesc…
Ca-ntr-un vis nemaiavut, văi şi râuri am văzut
Clipe vii şi ani ce mor peste nori cum se cobor…
Şi atunci am strigat: „Daţi-mi aripi să zbor!”
Ce este blogul acesta?
Acesta nu este UN blog creştin. Este blogul UNUI creştin. Atât. Şi sper, suficient. Cine doreşte lămuriri…
De ce acest blog?
Pentru că nu m-au interesat niciodată blogurile. Până cu aproximativ doi ani în urmă, când o bună prietenă, Ligia Covaşă Stafie, m-a invitat să-i citesc blogul. De fapt, ea m-a ajutat să-l „construiesc” şi pe acesta. Doar e „arhiteactă”!
Apoi am descoperit blogul fratelui Marius Cruceru. Care m-a fascinat prin bogăţia culturală. Şi blogul, şi proprietarul. Şi care m-a găzduit cu multă generozitate aproape un an de zile. Timp în care mi s-a spus de atâtea ori că ar trebui să am un blog încât atunci când s-a ajuns la imperativul „trebuie să vă faceţi blog”, ca o persoană care ştie bine ce este disciplina (dar o aplică rar!), am decis să încerc. Spre marea satisfacţie a prietenei, care mă roagă de câţiva ani buni… Şi probabil spre disperarea soţiei, care va mai vedea câteva minute zilnice rupte din timpul nostru împreună. Şi când te gândeşti că toate aceste instrumente, de la bloguri la facebook, se cheamă „de socializare”!
Intenţia acestui blog este de a rosti şi mai mult ceea ce mi se reproşează că spun… prea mult. Şi de a permite şi altora să spună ce au de spus. Dacă au într-adevăr ceva de spus.
cetatea de piatră 
Thumbs up from my beautiful self! 😉
Thumb up from my (wonderfully-weird, brilliantly-mad, beautiful, bitter-sweet, brutally-honest, desperately-brave) self! 😀
minunata piesa asta! de fiecare data cind o ascult noi si noi calatorii se deschid inainte-mi. are un sound aparte, o compozitie aproape simfonica, vorbeste despre o cetate dar te face sa iesi din ea, sa parasesti turnul, o nazuinta a celui ce cinta ce se implineste in cel ce asculta piesa!
piesa asta ma face sa ma gindesc la faptul ca inchisoarea numita comunism a fost deseori sparta prin arta, prin muzica, iar evadatii ca niste psalmisti adevarati in loc sa-si scrie psalmii pe ziduri au preferat sa ii traiasca, sa ii incarneze prin insasi viata lor. arta ca o ardere de tot si nu orice fel de arta si in ce conditii facuta. ma gindesc doar la bulgakov care a dat poate cel mai mare roman al sec 20, maestrul si margareta, in niste conditii absolut vitrege. cred ca forta acestei ultime opere i-a fost singura mingiiere intr-o epoca mizera.
iata-ma ascultind inca o data piesa. comunismul s-a dus, cei nascuti dupa 90 nici nu mai stiu ce inseamna, si totusi, ceva inca ne sufoca orizontul, cetatea si inchisoarea din turn inca mai exista ca un sac cu tinichele ce ne racaie interiorul. suntem liberi sa parasim turnul si il parasim dar starea de exilat a patruns atit de mult in carnea si sufletul nostru, incit vrem sa ne intoarcem acolo unde psalmii sunt vii. in libertatea din jur totul este mort, pentru ca nu adevarul ne-a facut liberi ci setea noastra plina de ura, de razbunare, de prosperitate, o sete fara capat si fara fund, o sete ce stie cum arata viata dar nu stie de unde sa se adape….
Mulțumesc!
Iartă-mă, abia acum am observat comentariul! Cu drag şi… bun venit în „Cetatea de piatră”, Gheorghe Moruţ!
Nu am nici o idee de ce mă gândesc tocmai la acel loc,însă denumirea „cetatea de piatră”mă trimite să explorez tărâmurile milenare care înconjoară capitala Ţării Sfinte,mai cu precădere sub timpul domniei lui David şi Solomon.Deja ochii minţii îşi imaginează stepele aride de pe care caprele păstorului de oameni rumegă cu desfătare firele prăfuite de iarbă.Corturile se lasă bătute sub puterea vântului iar nomazii cutreieră aceste ţinuturi necunoscute în căutarea unei speranţe.Toţi se îndreaptă către meleaguri unde pot găsi hrană,adăpost şi loc sigur pentru vânătoare,însă unii dintre cei care s-au întors rămân dezamăgiţi … Numai focul aprins după lăsarea întunericului reuşeşte să mai învioreze feţele pe care se joacă umbrele şi luminile flăcărilor demiurgice.Nu ştiu de ce ,însă mereu simt nevoia de a scrie descrieri prin intermediul comentariior. 😳
Pentru că studiezi la filologie? 😀
Mă refeream că alcătuiesc descrieri foarte lungi şi cu temă religioso-filozofică doar pe acest blog.Pe deasupra,ideea comform căreia cei care învaţă la Filologie ar fi înzestraţi de la Dumnezeu /Divinitate cu talent ţi sensibilitate devine eronată dacă o încadrăm pe axa timpului din zilele noastre.Am cel puţin 10 colegi din clasă care citesc cărţi doar din cauza faptului că apar pe lista de lecturi obligatorii.Nici eu nu mă mai deletez cu versuri nemuritoare ca acum 2 ani.
Simbolizez un hibrid între semiateismul unora dintre oamenii raţionali şi simţul filozofic care mă ajută să comentez paragrafe legate de Teologie sau moralitate.Sunt complet lipsită de Credinţă ori Dragoste.
„Mă refeream la faptul că alcătuiesc… cu temă religioasă-filozofică…”
Nu am spus că e obligatoriu ca aceia care învaţă la Filologie să fie înzestraţi; întrebam…
Nu mai comentez restul, Alexandra… Îţi spun doar care este problema ta (şi nu doar a ta!): la vârsta aceasta este un lucru aproape comun tendinţa rebelă de… a fi altceva, de a fi altfel. Unii îi spun „spirit rebel”. Scriam pe aici, pe acest blog, că şi măgăruşul care se naşte primăvara, când iese prima dată la câmp, se repede la lotul de măcriş. Pentru prima şi ultima oară în viaţa lui. Măcrişul are o culoare verde foarte atractivă! Dar… e acru!
„Nu mai comentez restul, Alexandra… Îţi spun doar care este problema ta (şi nu doar a ta!): la vârsta aceasta este un lucru aproape comun tendinţa rebelă de… a fi altceva, de a fi altfel. Unii îi spun “spirit rebel”.”->Se poate aplica mai ales mie.
Pingback: Morminte văruite şi alte construcţii social-eclesiale | cetatea de piatră