Din nou, unde-am fost… de n-am fost?

Am lipsit o bună bucată de vreme din „Cetate”. O absenţă (ne)intenţionată. Adică, nu mi-am planificat să lipsesc, ci am fost oarecum obligat de împrejurări să o fac. Împrejurări, trebuie s-o spun de la bun început, pline de bucurii, dar şi… de emoţii. Fiecare la rândul lor…

În primul rând, „după ani şi ani”, vorba celor de la Compact 😀 , am avut, graţie dragostei fiului nostru, Mihai, un mic concediu într-o staţiune de vis: Cavallino. Mai precis Camping Village Cavallino. Am petrecut un timp minunat, pe o vreme absolut excelentă, dar mai ales într-o linişte de care aveam mare nevoie înainte de ceea ce avea să urmeze la întoarcere, cu nepoţica noastră, Gloria Anna şi cu fiica noastră, Cristina, soţul ei, Vali şi (ce-i drept, mai puţin din cauza specificului serviciului pe care îl are) cu Mihai.

 

Şi, pentru că vorbeam despre emoţii, dincolo de emoţia şi bucuria revederii cu cei dragi, am avut parte de o experienţă absolut uluitoare la întoarcere. Una pe care merită să o povestesc, căci am convingerea că am avut parte de o atenţie deosebită din partea lui Dumnezeu într-un moment pentru care „dificil” este un cuvânt sărac. Ce s-a întâmplat?

După timpul petrecut în Cavallino (şi am să revin într-o altă postare despre acest loc minunat, căci merită!), am plecat spre Milano (sunt iarăşi „burlac” vreo lună! 😦 ). Convenisem cu ginerele nostru, Vali, să ne întoarcem împreună, fiecare cu maşina lui, în ţară, el având nişte probleme de rezolvat acasă.

Ei bine, am plecat din Milano pe o ploaie torenţială. Pe o autostradă cu patru benzi, plus cea de avarie, ajunsesem să circulăm (cei care se încumetau!) cu cel mult 50-60 pe oră! Excpeţie, evident, TIR-urile, care au „legea” lor. Vali mergea înainte, eu în urma lui, la câteva sute de metri. La un moment dat, ştergătoarele de parbriz, care munceau şi aşa din greu să-mi asigure o vizibilitate acceptabilă… s-au oprit brusc! Vă imaginaţi momentele teribile şi şocul trăit, când m-am trezit absolut orb, pe penultima bandă de viteză, cu încă două de traversat pentru a ajunge la cea de avarie, benzi pe care TIR-urile circulau cu viteze între 80 şi 90 km/h. Mărturisesc că în acele prime clipe am fost convins că acolo îmi este sfârşitul. Am apelat la toate mijloacele de semnalizare care mi-au trecut prin cap. Ştergătoarele se blocaseră într-o poziţie care făcea imposibil să ajung cu mâna la ele, chiar dacă, pe ploaia aceea teribilă, aş fi încercat să le ajut cu mâna. Vă spun sincer, nu ştiu cum am reuşit să ajung în cele din urmă pe banda de avarie. Care… era practic o baltă, căci toată ploaia se scurgea şi se cam aduna acolo. Cine a călătorit pe autostrăzile din nordul Italiei ştie cam ce trafic este acolo, mai ales într-o zi de la mijlocul săptămânii!

L-am sunat pe Vali, după ce am reuşit să ajung pe acea bandă „salvatoare”, pe care practic acvaplanam mai mult, şi am convenit cu el să mă aştepte în prima parcare. Şi uite aşa, din refugiu în refugiu (slavă Domnului că sunt destul de dese!) am parcurs 18 (!!!) kilometri până la parcarea unde mă aştepta Vali şi unde am reuşit să remediez o defecţiune surprinzătoare: braţul basculant al celor două ştergătoare se desprinseseră din „nuca” aceea care le ţine împreună şi motoraşul practic se învârtea în gol! Şi, ar mai fi ceva. Emoţia şi şocul din momentul în care mi s-au oprit ştergătoarele maşinii s-a repetat de fiecare dată când, rulând încet ca să pot pstra direcţia, în lipsa vizibilităţii, trebuia să merg înainte traversând ieşirile prevăzute de pe autostradă. Cumplit! Dar, iată, pot spune cu convingere că nu abilităţile mele, nu calmul meu m-au scos din acea experienţă, ci mâna lui Dumnezeu. Nu cred că am să uit vreodată întâmplarea aceasta! Şi, practic, vă mărturisesc că acesta e de fapt mai mult motivul acestei postări, dincolo de „justificarea” unei lungi absenţe!

Apoi…

Aveam programat, în organizarea bisericii „Golgota”, din care mă bucur să fac parte de atâţia ani!, un nou concert în aer liber. De data aceasta cu fraţii şi bunii noştri prieteni de la BBSO, cu Adi Hentea şi cu grupul bisericii noastre, „Golgota Praise”.

A fost ceva cu totul special. Deşi obosit după drumul de întoarcere, cu peripeţii, din Italia, după o noapte în care încă mă bântuia întâmplarea cu ştergătoarele de parbriz, am avut parte de un eveniment absolut deosebit. N-am să comentez foarte mult, dar am să spun doar că la finalul concertului am avut oameni care şi-au mărturisit dorinţa şi hotărârea de a-L urma pe Domnul Isus! Nu e minunat? Asta în condiţiile în care a doua zi, duminica, aveam deja un botez programat la biserică, împreună cu fraţii noştri de la Metanoia, nevoiţi să apeleze la soluţia aceasta, locaţia bisericii lor fiind într-o amplă renovare.

Aşadar, ce să spui altceva decât că am avut parte de multe bucurii succesive, întrerupte de acea întâmplare de pe autostradă, menită parcă să-mi amintească faptul că fără Dumnezeu totul e… nimic!

Vă las în compania fotografiilor, căci ele pot vorbi mai bine decât pot eu scrie!

Şi apoi, botezul, pentru care se cade să-I mulţumim Domnului !