SÂMBĂTA MUZICALĂ – ISTORII (1)

Fiindcă…

– fiindcă trăim într-o lume în care muzica are influenţe mult mai mari ca oricând în istorie…
– fiindcă spiritualitatea unora a ajuns să considere că a vorbi despre muzică în întregul ei este un păcat…
– fiindcă m-am săturat de felul în care unii ajung, pe de o parte, să manipuleze oamenii în rău prin muzică (vezi măcar experienţele „Untold”, ca să dau doar un exemplu), în vreme ce alţii văd muzica vremii ca fiind… „dracul gol”, manipulând şi ei la rândul lor…
– fiindcă am fost convins întotdeauna că pentru a vorbi despre un subiect în deplină cunoştinţă de cauză este necesar un minim bun simţ de a cunoaşte cât mai mult despre acel subiect (eu, de exemplu, nu voi scrie niciodată despre… fizica cuantică!)…
– fiindcă unii au impresia că e mai „sfânt” să asculţi muzica masonilor Mozart, Haydn sau Verdi a homosexualului Ceaikovski sau nevroticului „drac gol” Paganini, dar absolut drăcesc să asculţi Pink Floyd, Rolling Stones, Beatles, Cream etc…
– fiindcă eu cred cu tărie, în baza propriei experienţe, că o educaţie muzicală adecvată te poate ajuta să asculţi liniştit şi piese ale căror versuri „citite invers” te duc direct în iad, loc în care sunt convins că n-am să ajung, după cum nici Pavel n-a murit păcătos discutând cu filozofii Atenei…
– fiindcă sunt sătul de tot felul de „paturi ale unor procuşti” moderni care nu fac decât să alunge tinerii, în loc să-i ajute să înţeleagă sensul deplin ale cuvintelor Domnului Isus, „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” fără a-i obliga să stea cu capul în nisip…
– fiindcă îmi sunt dragi tinerii şi fiindcă datorită lor cred că am să mor… tânăr…
– fiindcă iubesc enrom de mult sintagma folosită de Domnul Isus: „aţi auzit că s-a spus… dar…”

şi, nu în ultimul rând,

– fiindcă am trăit, trăiesc şi voi trăi veşnic în prezenţa muzicii…

Iată…

Am lipsit o bună bucată de vreme din Cetate. Nu, n-am fost plecat în concediu (nu încă!). Pe de o parte, a fost o absenţă datorată unor motive legate de aglomerarea de lucruri pe care a trebuit să le finalizez (unele), sau pe care le-am demarat (proiecte mai vechi, lăsate să „dospească” – voi scrie despre unele la vremea potrivită).
Am ratat cu bună ştiinţă subiecte „fierbinţi”, precum seria de atentate din Franţa şi Germania, lovitura de stat (şi de imagine) din Turcia şi consecinţele ei, repunerea tragică pe tapet a situaţiei familiei Bodnariu. Asupra unora dintre ele voi scrie, căci ele rămân în continuare „fierbinţi”. La timpul potrivit…

Dar… reiau acum postările datorită a două întâmplări…

Zilele trecute am fost invitat de către bunul meu prieten Ovidiu Nagyi şi de mai noua prietenă Adelina Ghilea la o emisiune radio, la postul JoyFm. Aproape evident, despre… muzică. Am discutat timp de aproape două ore despre muzică, despre secţiunea creştină a muzicii, despre lipsa de educaţie muzicală tot mai dureroasă în sânul generaţiilor tinere, despre sărăcia inspiraţională care se manifestă în rândul compozitorilor creştini, despre multe… Vorbeam la un moment dat despre modalitatea prin care cineva ar putea să-şi educe gusturile muzicale, astfel încât să ajungă „imun” la influenţele nefaste ale unor genuri muzicale şi să poată beneficia de bogăţia creativă din domenii care nu sunt creştine, dar care pot îmbogăţi cultural.
A venit vorba şi despre blogul meu şi despre „Sâmbetele muzicale” din Cetate. Şi mi-am amintit atunci de un cititor care mă întreba cu aproape o lună în urmă „unde sunt sâmbetele muzicale”.
Şi, fiindcă am vorbit despre lipsa de cunoştinţe despre evoluţia muzicii moderne, despre gusturile uneori „dubioase” ale generaţiei mai tinere, fiindcă îmi „asasinez” periodic colegii din grupul în care cânt cu piese din categoria „oldies but goldies”, în încercarea de a le lărgi orizontul, m-am gândit că n-ar strica să redeschid seria sâmbetelor muzicale cu o încercare de… SCURTĂ ISTORIE A ROCK AND ROLL-ului. Nu va fi, evident, o istorie exhaustivă. Mai mult, va fi, cu siguranţă, una subiectivă în mare măsură. Dar sper să fie pentru cei interesaţi precum potecile marcate de pe cărările de munte care duc la vârf. Nu ştiu câte episoade vor fi. Probabil că asupra unor perioade din această istorie mă voi opri mai mult căci în toată evoluţia muzicii rock au existat sincope, perioade de cotitură sau ani de explozie inovativă. Dar, cât timp voi avea răgazul necesar, voi încerca să rămân fidel acestui demers. Cum este şi normal, voi încerca să „pigmentez”, în măsura resurselor disponibile, cu exemple sonore această istorie. Din păcate, voi fi nevoit să mă opresc cu precădere la reperele importante, căci a cuprinde tot ce a existat în acest proces al evoluţie ar însemna aproape asumarea imposibilului…

Dincolo de toate aceste considerente însă, îmi doresc din tot sufletul ca această „istorie” să fie de folos celor care vor să înţeleagă fenomenul, celor care vor să ştie „ce merită şi ce nu merită”, dar şi celor care au nevoie de o „dezintoxicare” de subproducţiile care invadează tot mai mult piaţa.

Bineînţeles, fiindcă nu va fi, aşa cum spuneam, exhaustivă, orice intervenţie, completare, contribuţie va fi salutată cu multă plăcere.

Aşadar…

Scurtă introducere – rădăcini

Evident, ca în majoritatea domeniilor artei, este aproape imposibil de stabilit un punct, o dată de naştere a unui gen. Cum este cazul şi în situaţia altor genuri muzicale, rock-ul nu s-a născut din gol. El este rezultatul unui proces evolutiv muzical, al unei maturizări în timp, al apariţiei unor mijloace tehnice noi de exprimare dar, în majoritatea cazurilor, este rezultatul geniului creativ al unor artişti care-şi vor lăsa definitiv amprenta asupra genului. Pentru a evita măcar în parte subiectivismul, dar şi pentru a nu „umple” excesiv spaţiul blogului, mă voi abţine să fac prea multe comentarii sau să dau foarte multe informaţii referitoare la artiştii pe care îi voi menţiona. Promit însă ca, acolo unde este posibil, să ofer măcar o trimitere spre locuri în care cei care sunt dornici de informaţii mai detaliate să le poată obţine.

Rock-ul este un gen relativ tânăr. O spun specialiştii. Susţin şi eu lucrul acesta, mai ales că el s-a născut aproximativ în perioada în care veneam şi eu în lume 🙂 .

Normal, trebuie să existe nişte „rădăcini” ale rock-ului. Aceeaşi specialişti consideră că rădăcinile lui, cel puţin una dintre ele, ar veni de undeva din zona tribală a pieilor roşii, respectiv a indienilor din America de nord. Ceea ce susţine acest punct de vedere este folosirea în cadrul muzicii acestor triburi a elementelor de percuţie, element caracteristic rock-ului. A urmat întâlnirea acestui „filon” cu acela al muzicii negro-americane, filonul care pleacă de la muzica sclavilor de pe plantaţii, de la spirituals şi gospel, cea care, de reţinut, va influenţa una dintre „rădăcinile directe” ale rock-ului, respectiv BLUES-ul.

Şi iată primele ilustrări muzicale. O foarte celebră lucrare a anilor ’20, „Matchbox Blues” a unuia dintre pionierii genului, LEMON JEFFERSON. Detalii despre acesta AICI.

Iată piesa:

 

Ceea ce avea să infleunţeze extrem de mult evoluţia blues-ului înspre rock and roll va fi un element ritmic, boogie-woogie. Pentru a înţelege acest element extrem de important ulterior, iată o a doua ilustraţie muzicală cu unul dintre cei consideraţi a fi „regele” stilului, Clarence Smith, cunoscut mai mult ca Pinetop Smith (detalii). Iată piesa care l-a făcut celebru, „Pinetop’s Boogie Woogie”

 

Lucru poate mai puţin cunoscut de toată lumea, acest boogie-woogie s-a născut dintr-o „necesitate”: lumea cabareturilor din Chicago-ul anilor ’20 reclama… mişcare, antren. Stilul acesta avea să scoată pe scena muzicală a vremii adevăraţi monştrii sacri ai genului: Fats Domino, Memphis Slim, Albert Ammons şi mulţi, mulţi alţii.

Ceea ce a urmat a fost poate primul element important de cotitură în evoluţia dinspre blues, boogie woogie spre rock and roll. Este vorba despre mulţii muzicieni (de culoare, în special) care, atraşi de succesul şi, de ce nu, farmecul boogie-woogie, au venit din zona jazz-ului, aducând cu ei stilul improvizaţiilor şi al bogăţiei sonore a genului. Dar despre asta, în episodul următor…

Şi, pentru că mai tinerii mei cititori şi prieteni nu au „nervii” să asculte doar „vechituri”, iată, în încheiere acestui prim episod, o fericită întâlnire „în stil boogie” a trei „repere” importante în evoluţia rock and roll-ului: John Lee Hooker, Rolling Stones şi Eric Clapton:

Boogie Chillen

sursa foto articol

(va urma)