Câte ceva despre un soi de… cârtiţă

Există multe animale ciudate pe planeta aceasta. Te întrebi uneori dacă nu cumva unele dintre ele sunt o exprimare a umorului căruia i-a dat frâu liber Dumnezeu în Creaţie… Te poţi gândi de ce o fi creat girafa, ce-o fi avut cu nasul elefantului sau cu proporţia picioarelor cangurului, ca să dau doar câteva exemple.

Mă tot gândesc  de o vreme la ce le spunea Pavel prezbiterilor din Efes: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma”?

Ei bine, deşi vremea „lupilor” n-a trecut, astăzi vă voi scrie despre o creatură mult mai periculoasă, deşi nu la fel de sângeroasă precum lupul:

CÂRTIŢA

foto (am ales o fotografie cu o cârtiţă aparent mai simpatică, deşi, recunosc, nu-mi sunt deloc simpatice cârtiţele la care mă gândesc…)

N-am să mai fac trimitere la lumea în care trăiesc, căci avea dreptate bunul meu prieten Răsvan când spunea că oamenii o să creadă că trăiesc într-o junglă, ceea ce e departe de adevăr, ci am să vă amintesc câteva caracteristici ale acestui mamifer, convins fiind că similitudinile şi… aplicaţiile le veţi găsi şi singuri. Poate, pe alocuri am să vă dau o mână de ajutor.

Aşadar…

Majoritatea dintre noi nu ştim despre cârtiţă mai mult decât că… sapă! Unii avem poate impresia că singurul scop pentru care sapă este să ajungă să-şi formeze un culcuş. E cât se poate de adevărat, dar ceea ce ne scapă multora este că ea sapă pentru asta o reţea foarte complicată de galerii. Unii au avansat ideea că rostul acestora e să-i ofere mai multe căi de scăpare. Alţii, că rostul lor ar fi să-i ofere mai multe căi de acces la acel culcuş visat. Ştiu eu? Poate că ar trebui să ne gândim şi la ideea că multe dintre galerii sunt menite să… deruteze. Oricum, ceea ce n-ar trebui să omitem atunci când ne gândim la felul în care sapă cârtiţa este faptul că… lasă urme. Muşuroaiele. E drept, cârtiţa la care mă gândesc ar vrea ca acele muşuroaie să apară şi să fie considerate… realizări. Construcţii. Şi mulţi cad în capcana asta şi le privesc ca atare. „De ce eşti rău şi spui că sapă? Tu nu vezi ce muşuroaie frumoase face?” Aşa o fi? Cu siguranţă că ne vom schimba impresia cu prima ocazie când ne vom împiedica de o asemenea „construcţie”…

Dar… ce mai ştim despre cârtiţe? Păi, de exemplu, că au auzul şi mirosul foarte fin. E nevoie să spun că ştiu şi să profite de calităţile acestea? Dar cum să nu profiţi când poţi mirosi orice… oportunitate. Oportunitate de ce? Ei, să nu fim naivi! Poate fi vorba de un… culcuş mai comod. A, că acel culcuş se poate numi şi altfel… Dar, vorba cuiva… „să nu dramatizăm”!

Cu auzul e o altă poveste. „Am auzit că…” e de obicei introducerea cu care se începe… o nouă galerie. În care e foarte probabil că dacă intri, te rătăceşti. Ceea ce şi-a dorit, de fapt, cârtiţa. Dar nu e doar asta. Auzul o ajută pe cârtiţă să sesizeze pericolul. Poate de aceea e foarte înclinată să tragă cu urechea. Iar pentru asta nu se sfieşte să colinde toate galeriile. Şi poate că nu doar atât. Poate şi alte culcuşuri. Nu strică, dacă eşti o cârtiţă serioasă şi ştii ce vrei, să-şi faci chiar o echipă. Dar pentru asta trebuie să înveţi să-ţi pleci urechea la orice nemulţumire, la orice plângere şi strâmbare din nas. Şi, cum scriam mai sus, să ai şi mirosul dezvoltat.

Ce mai aflăm ? Aflăm că, stăpânită mereu de nevoia și pofta de mâncare, cârtiţa mănâncă orice vietate pe care o găsește săpând în pământ sau mai rar pe suprafața solului. Cu alte cuvinte… fără concurenţă! „Dacă vrei să sapi şi să-ţi găseşti un culcuş mai bun şi tu, te rog, nu pe «terenul meu»!” Destul de dur, (dar oare nu e dură realitatea?), luptele între cârtiţe sfârşesc adesea prin mâncatul învinsului. În fond, lupta pentru un culcuş nu e o joacă! Totuşi, de reţinut faptul că o cârtiţă mănâncă nu doar ce învinge. Deşi are gheare foarte puternice, în luptă le foloseşte mai rar şi, în general, luptă doar când se simte ameninţată. În rest, ghearele rămân „arma” principală pentru… săpat. Dar, apropo de pofta (de mâncare) a cârtiţelor. Am citit undeva că ţinute la post, fără hrană, mor de inaniție în numai 8-12 ore. Mă gândesc că o fi valabil şi postul altora, nu neapărat al lor. Dar asta nu în lumea animală. Oricum, de reţinut şi faptul că, dacă vrei să scapi de o cârtiţă, e bine să n-o hrăneşti! Înţelegeţi ce vreau să spun?…

Bun, ar mai fi multe de spus, dar, dacă e să ne oprim aici, cu ce informaţii ne-am ales. Păi, să recapitulăm:

– cârtiţa e specialistă în… săpat;
– e capabilă de proiecte aparent măreţe, deşi ele nu sunt decât nişte galerii menite să-i faciliteze accesul la un „culcuş”;
– lasă în urmă, ca semn al activităţii, „construcţii” numite muşuroaie;
– are auzul şi mirosul foarte bun, de unde şi capacitatea de a fi mereu informată şi gata să profite de orice oportunitate;
– e flămândă mereu;
– cârtiţele, când ajung în conflict, se mănâncă între ele (de reţinut!);
– are gheare foarte ascuţite, deci sunt periculoase;

Ei, şi-atunci, cu atâtea calităţi, să te mai miri că în general cârtiţa se consideră un cvasi-specialist?

Totuşi, să nu uităm: se poate scăpa de o cârtiţă prin post. Eu zic că nu doar al cârtiţei… Dar, fiindcă eu sunt o fire… blajină, mă întreb dacă nu există metode de domesticire? De ce să scapi neapărat de ea? În fond, la atâtea calităţi cârtiţa ar putea fi chiar folositoare. Cu condiţia să nu ţină neapărat să fie… regele muşuroaielor!