Dulcele amar sau amarul dulce?

foto

Un drag frate mai tânăr din biserica al cărei membru sunt scria zilele acestea câteva rânduri de încurajare pentru mai tinerii lui fraţi din biserică, Gânduri frumoase, menite să încurajeze la gândul revenirii Domnului, în ziua Sărbătorii Înălţării. O frază mi-a atras însă atenţia:

„Atunci când crezi mesajul Lui, ai două posibilităţi : fie mergi şi răspândeşti vestea bună, îţi asumi mai întâi amărăciunea din trăirea cu El şi pentru El, ca mai apoi la final să simţi dulceaţa Cerului, fie cauţi dulceaţa vieţii, trăind pentru tine, ca mai apoi la final să simţi amărăciunea despărţirii de El.”

Am citit zilele acestea seria de articole scrise de prietenul meu, Răsvan, despre Ionatan Piroşca. Am fost impresionat într-un mod foarte personal de cele citite…

Ionatan a suferit mult şi pentru multe…

Apoi, tot în aceste zile am aflat despre problemele pe care le are un alt frate şi prieten drag. Lucrează într-o multinaţională şi se confruntă cu lipsa de competenţă, de omenie, de bun simţ chiar. Am stat de vorbă cu el. Un om care a trecut prin văi întunecate în viaţă, unele dintre ele „săpate” chiar de oameni care se considerau… fraţi.

Primesc apoi un comentariu de la vechiul nostru frate şi prieten, Walden, de fapt un articol scris de un enigmatic (pentru mine) Dan H., şi care vorbeşte despre degradarea unei generaţii…

Tot în aceste zile „mă cert” cu o altă soră şi prietenă pe o reţea de socializare fiindcă promova, în baza unei revolte personale în parte justificată, dar umbrită de un partizanat mai mult decât păgubos, o pagină plină de inepţii în care mai lipseşte să fie făcut Dumnezeu complice al Noii Ordini Mondiale! Supărarea ei se datorează lucrurilor care se întâmplă în ţară, deşi ea trăieşte acum în afara ei. E, totuşi, româncă şi asta o face să ia atitudine…

Iar astăzi citesc despre problemele grave cu care se confruntă Răsvan în spitalul în care lucrează. Este incredibil ce se petrece în acel colţ de ţară, mai ales că nu este prima oară când Răsvan îmi povesteşte astfel de „filme de groază” în care e nevoit să trăiască.

Nu în ultimul rând, am vizionat şi eu filmuleţul „horror” cu ceremonia inaugurării tunelului Gotthard. Am oferit link-ul doar la o parte din această ceremonie, căci e greu de suportat în întregime tot acel ritual satanic (cei care aveţi nervii mai tari şi răbdare suficientă, puteţi urmări întreaga ceremonie pe Youtube – nu dau link-ul dintr-un sentiment de scârbă…)

Iar „cireaşa de pe tort” vine odată cu atacul terorist din Tel Aviv, la care, trist, lumea nu mai strigă „Je suis Tel Aviv”, cum striga „Je suis Charlie”…

Închei această înşiruire de evenimente recente în care m-am simţit mai mult decât implicat în săptămâna care se încheie, amintind celor care mă cunosc că nici viaţa pe care am trăit-o n-a fost una chiar… uşoară.

De ce toate acestea?

Fiindcă rândurile scrise de tânărul meu frate şi citate la începutul articolului acesta mă frământă şi acum.

În lumea aceasta care pare lovită de turbare trăim şi noi, cei care suntem copiii Domnului. Trăim cu Domnul şi pentru Domnul. Cel mai probabil cu zilele din urmă foarte aproape, dacă nu chiar în curgerea lor.

Dar…

Încape în această experienţă „amărăciunea”?

Este amărăciunea mai copleşitoare decât bucuria?

Ce înseamnă bucuria de a trăi cu şi pentru Domnul?

Dacă bucuria şi amărăciunea pot coexista în viaţa unui creştin, cât de mult se influenţează una pe alta?

Este bucuria trăirii cu şi pentru Domnul un „drog” pentru creştin, unul care îl ajută să supravieţuiască într-o lume străină, iar „amărăciunea” acel duş rece care îl trezeşte la realitatea copleşitoare din jur?

Nu cumva ar trebui să gândim puţin mai profund la acel „Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” şi să-l privim ca un îndemn la schimbarea perspectivei din care ne uităm la viaţa pe care o trăim? Scriam cândva un gând: „privit din groapă cerul pare mult mai albastru…” E oare aşa?

Poate că asta a fost intenţia fratelui meu, când a scris acele rânduri…

Şi totuşi, ce facem cu acel „îţi asumi mai întâi amărăciunea din trăirea cu El şi pentru El”? Dincolo de o exprimare nefericită sau incorect aleasă, nu stă cumva o boală de care suferim şi care ne costă pasivitatea pe care o „pansăm” cu versete încurajatoare, care nu au însă decât un efect „placebo”?