Comando în Norvegia…

sursa foto

Rămân la convingerile mele anterioare referitoare la cazul dramatic al copiilor familiei Bodnariu (vă rog să remarcaţi că mă refer cu precădere la copii, căci nesăbuinţa părinţilor este o discuţie cu totul aparte). Am spus şi repet, ca unul care cred cu putere în felul în care lucrează Dumnezeu şi mai puţin în lucrările şi… lucrăturile oamenilor, că felul în care au înţeles unii să profite de drama acestei familii este cel puţin scandalos. Cred în puterea rugăciunii. Pot fi de acord cu demersurile juridice. Pot accepta, susţine şi ideea coalizării frăţeşti pentru o cauză comună. Dar nu pot accepta sub nicio formă valul de oportunism ridicat în jurul acestui caz (interesant, deşi se ştie că sunt multe alte cazuri similare, doar cel al familiei Nan a fost „adăugat” pe ici-colo în cadrul protestelor!)

S-au descoperit (pe ei înşişi!) lideri mondiali, lideri de opinie, lideri politici, lideri spirituali cu grămada. Îmbulzeală mare! Ceva oarecum asemănător inundaţiilor apărute în perioada electorală, de care profită toţi politicienii; unii ca să critice şi să ceară demisia, alţii ca să-şi descopere grija deosebită faţă de cei năpăstuiţi iar alţii ca să arate în sfârşit cine ţine hăţurile… La fel s-a procedat şi în acest caz. Unii au ajuns să creadă atât de mult în calitatea lor de arhangheli ai mâniei lui Dumnezeu încât declară la modul cel mai radical: „Eu nu am răbdare cu Norvegia!… Noi nu jucăm x şi 0 cu Norvegia. Noi am aruncat la coşul de gunoi orice hârtie de strategie”! (sublinierile îmi aparţin, căci ele trădează volens-nolens trecerea de la „eu” la „noi” ca semn al… leadership-ului autoritar!).

Dacă aş fi… Norvegia (slavă Domnului că nu sunt, căci am parte de suficiente… probleme!) cred că m-aş gândi serios să emigrez… pe Marte! De frica „arhanghelului” care nu mai are răbdare. Nemaivorbind de faptul că un alt „radical” propunea nu cu mult timp înainte nici mai mult decât un desant, un soi de „ziua Z” în Norvegia. Un altul osândea toate ţările nordice la un soi de apocalipsă. Mă şi gândesc cu milă la proaspetele campioane europene la handbal feminin, la danezele Jorgensen, Fisker şi suedezele Gullden şi Torstenson, la antrenorii danezi Rasmussen şi Poulsen; ei unde vor fugi de mânia generalizată îndreptată împotriva nordului decadent? Cum unde? În Norvegia… de pe Marte!

Dar iată că „desantul” s-a produs! „Arhanghelul” e la faţa locului! Provocator şi (daţi-mi voie să bănuiesc!) în speranţa unei escaladări politice mai substanţiale decât unui ratat demers politic românesc (ce bine i-ar fi picat ca norvegienii să-l declare „persona non-grata”, nu-i aşa?).

Repet ceea ce spuneam într-o emisiune televizată: una este să condamni Barnevernetul, această organizaţie cel puţin dubioasă, şi alta este să condamni o ţară întreagă în care trăiesc şi oameni cumsecade. Asta în primul rând. Apoi, dacă tot am ajuns să condamnăm (şi să ameninţăm!) o ţară întreagă pentru practicile ei şi pentru lipsa de teamă de Dumnezeu, de ce n-o facem cu toate ţările care au o astfel de atitudine? M-am oferit chiar să pun la dispoziţie o listă!

Evident, n-o va face nimeni. Şi asta pentru că, în ciuda declaraţiilor şi atitudinilor belicoase, dragii noştri lideri religioşi nu sunt interesaţi de fapt de fondul problemei, adică de înstrăinarea tot mai accentuată a lumii de Dumnezeu, ci de un caz în sine, chiar dacă se străduiesc, dragii de ei, să „îmbrace” în „haine duhovniceşti” o bătălie purtată în cel mai… lumesc stil cu putinţă.

Am auzit recent o replică cel puţin ciudată la o afirmaţie făcută de mine şi repetată mereu, în care spuneam că, fără a neglija acţiuni juridice şi diplomatice (serioase, nu oportuniste şi de conjunctură ca până acum!), Cel ce va aduce izbânda în acest caz va fi Dumnezeu! De aceea spuneam că eu cred cu convingere în întâietatea acestei puteri a rugăciunii! Replica pe care am primit-o (şi pe care am citit-o şi printre rândurile scrise de unii dintre virulenţii lideri de opinie… pixelată) m-a siderat de-a dreptul: „Ce rost are să le atragi atenţia că se joacă de fapt cu pedeapsa lui Dumnezeu? Ei oricum nu cred în aşa ceva!” Stupefiant! Păi, cine trebuie să creadă în puterea lui Dumnezeu, noi, cei care cerem intervenţia Sa, ori cei care sunt vizaţi? Oamenii care au râs de trimişii lui Dumnezeu (vezi 2 Cronici 36) n-au crezut că li se va întâmpla ceva! Mai râdeau unii şi în 2 Cronici 30…

Eu mă încăpăţânez să cred că toată această tragedie a copiilor Bodnariu poate fi o lecţie pentru mulţi. Nu e sigur că va fi pentru toţi! Dar ar fi necesare câteva lecţii de smerenie pentru cei care se cred „arhanghelii mâniei”, pentru oportuniştii care sunt gata oricând să invadeze tribunele şi internetul doar pentru că acum e ceva… trendy, pentru politicienii care îşi arată limitele ridicole ale adevăratei putinţe, pentru caraghioşii care propun soluţii de tot râsul. În fond, a mai existat un umorist francez, Alphonse Allais, care găsea ca soluţie împotriva crizei de apă potabilă presărarea pe calotele de gheaţă a… carbidului, e drept, recunoscând că va exista inconvenientul unui puternic miros planetar de…usturoi! Cam aşa şi cu aceste „desanturi” şi „Eu nu mai am răbdare…”

Mi-aş dori să fie o lecţie pentru mulţi creştini sau… „creştini” care s-au grăbit să umple paginile internetului cu tot ce aveau mai urât depozitat în „depozitele” sfinţeniei lor, de la blesteme la epitete de care cred că s-ar ruşina pînă şi… birjarii!

Şi nu în ultimul rând, şi pentru mine, ca să nu-mi mai pierd vremea explicând lucruri logice şi de bun simţ creştin unor oameni pentru care până şi biserica se transformă, după caz, fie în hamac, fie în trambulină, unor oameni care nu sunt în stare să vadă pădurea din cauza copacilor…