O SIMPLĂ POVESTE…


Nu ştiu de ce mi-am amintit de rândurile acestea scrise cu ani în urmă…
Am fost mereu şi mereu îndemnat de cei care îmi cunosc viaţa să scriu o carte. Un fel de autobiografie. Am refuzat mereu ideea. Deşi, recitind rândurile acestea, m-am gândit uneori că sunt unele fragmente de viaţă care n-ar trebui să rămână doar retrăite de o memorie care refuză să se odihnească. Poate că, într-un fel, fragmentele acestea vor fi parte din cartea care se naşte încet, încet…

Cine ştie?…

33301310

foto
Ochi mari, de copil nedumerit, speriat… „Aşa e lumea?”
…………………………………..

În întunericul din parc fiecare umbră părea un „cineva necunoscut.” Copilul acela de şapte ani aştepta… Nu ştia de ce. Poate că frica nici nu-l ajuta. Nu frica de întuneric. Deşi întunericul îi provoca adesea frică. Îşi amintea nopţile de la sat, când mergea în vacanţă, şi când norii, ascunzând luna sau ascunzându-se după ea, îi provocau imaginaţia, ducându-l cu gândul la tot felul de fiinţe mitologice necunoscute.
Acum ştia, poate intuitiv, că trebuia să urmeze ceva decisiv. Deşi copil, un copil destul de răsfăţat până acum, îşi dădea seama că acele clipe purtau în ele povara unui timp întreg, trecut…
Când a apărut bunica la capătul aleii nici nu ştia dacă să se bucure. Îşi iubea bunica. Era cea care-l alintase mereu. „Tu eşti cel mai mare… tu ne reprezinţi pe noi…”

„Pe care noi?”, se întrebase adesea…
S-a aşezat lângă el, l-a tras spre ea şi l-a strâns în braţe.
„Of! De ce trebuia să se întâmple asta?”

N-a fost în stare să-şi dea seama dacă erau vorbe sau doar un oftat…
„Marinel, tu ştii foarte bine cât de mult vă iubesc pe toţi. Îţi dai seama că de răspunsul tău depind şi fraţii tăi. Aici, la noi, e acasă… Haideţi acasă! Mami şi tati au nişte probleme, le vor rezolva… dar aici e acasă. Haideţi acasă!”

Gândurile i se învălmăşeau în cap. „Acasă… Acasă e unde e mama şi tata, sau unde ai crescut?”

Îşi amintea vorbele mamei… „Voi sunteţi copiii mei, sunteţi tot ce am…”

„Cum să plec… acasă? Unde e… acasă?”

S-a ridicat, rupându-se oarecum din îmbrăţişarea bunicii. „Buni, noi vrem să rămânem cu mami…”

Bunica a plecat ochii, oftând… Apoi a ridicat privirea spre el. Parcă îl privea printr-un ecran de sticlă. Rece. Şi totuşi cald. De la lacrimi…
…………………………

Avea să-şi amintească acele momente de sute de ori după aceea, ca un fel de întruchipare al acelui „e în viaţa fiecărui om o clipă, uneori o singură clipă, când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie” al lui Camil Petrescu.

Da, atunci şi acolo firul vieţii a fost răsucit cu duşmănie. Duşmănia cui? Duşmănie faţă de cine? Duşmănie de ce?

Întrebări de dus în cer…

Tot ce a rămas au fost nişte ochi mari, de copil nedumerit, speriat…

„Aşa e lumea?”

 

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Amintiri, Întrebări întrebătoare, Jurnal de luptă şi... de pace, Pe gânduri, Trecător prin lume și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la O SIMPLĂ POVESTE…

  1. Oana zice:

    M-ai făcut să plâng. Dar nu e prima dată. Și nu e un plâns din acela răsfățat ori obidit, ci unul clar, limpede, emoționat.
    Emoția transpare din cuvinte, Marinel. Și miezul tot așa…

    Mi-aș dori să nu existe copii despărțiți de…ai lor de acasă și nici familii (mamă-tată) care aleg despărțirea în locul trudei pentru același cămin. Dar acesta e un comentariu care n-are legătură cu cele scrise de tine. Însă felul în care ai scris mi l-a adus pe buzele sufletului. Și l-am rostit. Mă iartă dacă a fost deplasat.

  2. De scris ce ți-a fost scris…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s