M-am bucurat să aflu că Walden va continua să-şi istorisească viaţa. Sincer, m-am temut că va ajunge prea preocupat de viaţa paralelă care s-a desfăşurat cu a sa, viaţa tatălui său. E interesant, şi trist în acelaşi timp, cum două destine care ar fi trebuit să se întrepătrundă până la identificare, cel al unui tată şi al unui fiu, au ajuns mai degrabă ca două râuri care se întâlnesc într-o vâltoare. Vâltorile sunt periculoase…
Mi-am amintit ce scria Walden într-un comentariu la o postare anterioară. Şi aproape că l-am vizualizat în colajul de imagini de mai jos:
Aşa cum am promis, voi continua aici publicarea „memorialului” lui Anei Valentin, pus la dispoziţie de Walden/Robert Lee Grant/Liviu Anei. Paginile acestea pe care le public azi, aşa cum am spus, in facsimil, m-au dus cu gândul la felul în care, liceean fiind, când eram solicitat de câte un coleg mai leneş, pregăteam compunerea cerută despre vreun autor pe care nu-l citisem frunzărind compendiul lui Călinescu, o carte de specialitate scrisă de Ioan Rotar şi alte lucrări critice, din care copiam pasaje pe care le compilam „artistic.” Paginile care urmează m-au dus cu gândul, involuntar, la un fel de compunere (nereuşită) după „Experimentul Piteşti”.
În fond, şi soldaţii folosesc drept camuflaj tot felul de chestii care seamănă cu frunzele, iarba, crengile. Atât că ele sunt doar textile. Niciodată frunze, iarbă sau crengi…
NOTĂ: Materialele publicate în această serie de articole sunt proprietatea lui Walden şi folosite cu permisiune. Cum am promis, după acest „memorial” va urma interviul luat de Mike Olari lui Anei Valentin. Sau, mă rog, ce a rămas din el…
cetatea de piatră 
Pingback: Poveștile luminii | Vindecătoru
La moara lui Felix
Dor de Dorz
15 februarie 2016sfmartian
C 1
S-a-mbogățit al versului ogor
Și coacerea s-a întrecut pe sine,
De când privighetoarea din Bihor,
Cântând în versul ei ”Blândul Păstor”,
Ne-a-nvăluit în cântece divine.
Zicând: ”Cred că de-aceea m-am născut”
A dovedit că și-a-nțeles menirea
Și adăpându-se din Absolut
A mers pe drumul său neabătut,
Cerând lui Dumnezeu: ”Crește-mi iubirea”.
Și a iubit cu sufletul deschis
Simțind cum de iubire harfa-i arde,
Iar când i-a fost cântatul interzis,
Înlănțuit el a cântat, a scris,
Făcând din gratii de-nchisoare coarde.
”Eu nu mă tem de moarte” ne-a mai spus
În stihurile lui nemuritoare,
Și cum s-ar fi temut, când Cel de Sus
L-a însoțit în viață, l-a condus,
Iar el privea spre viața viitoare.
”Fă-ți timp”, ne spune într-un vers-îndemn
Și ”Jugul lui Hristos îl ia pe umăr”;
Îl acultăm ca pe-un discurs solemn
Știind cum a trecut prin viață demn,
În prigoniri amare fără număr.
El s-a născut în freamăt de colind
Cu sărbători aprinse în fereastră,
Și viața i-a fost cântec viu vuind;
Ce poți să spui, spre viața lui privind,
Decât…”Cânta o pasăre măiastră”.
Simion Felix Marțian
https://viatalatara.wordpress.com/2008/11/22/wurmbrand-gafencu-ianolide-5/
Reblogged this on Esti crestin?.