Cazul Bodnariu – logoreea surzilor

Rândurile de faţă NU SUNT DESPRE FAMILIA BODNARIU, ci despre ceea ce se petrece în jurul acestui caz.
Am făcut această precizare cu speranţa (naivă, cred!) că voi reuşi din start să elimin acele catalogări stereotipe care apar imediat ce într-un text apar cuvinte precum Bodnariu, Barnevernet, Norvegia…

Încă de la declanşarea scandalului generat de situaţia acestei nefericite familii am intuit că, aşa cum este obiceiul (prost) la români, va începe un întreg proces în care:

– toţi devin specialişti;

– puţini ştiu precis despre ce este vorba, dar toţi au o opinie;

– începe bătălia pentru „coroniţa de premiant”

– se manifestă tendinţa de „selfie-uri” mediatice

şi aşa mai departe.

Am încercat de la bun început să transmit un îndemn la înţelepciune în legătură cu acest caz. Inutil.

Pe măsură ce lucrurile au început să se inflameze am realizat că exact înţelepciunea lipseşte în aproape tot ce se învârte în jurul situaţiei acestei familii. Şi am mai constatat multe alte lucruri. Unele pozitive (puţine, din păcate), altele negative (cele mai multe). Unii, între care şi prietenul meu, Răsvan, au intuit repede încotro se vor îndrepta lucrurile. Culmea, precizând şi el în nenumărate rânduri, aşa cum am făcut şi eu, că nu doreşte să se pronunţe asupra situaţiei în sine a familiei Bodnariu, dar sesizând foarte repede cam încotro se vor îndrepta lucrurile.

Teofil Stanciu, la rândul său, făcând şi el aceeaşi precizare ca mine şi ca Răsvan, încearcă o privire sceptică asupra cazului. Nu mai adaug la această listă pe acei ziarişti sau comentatori care s-au încăpăţânat să nu se înregimenteze în armata „mareşalului Ionescu.” Toţi aceştia au plătit pentru independenţa opiniilor lor. S-au ales cu critici, reproşuri, invective, înjurături. Am încercat şi eu în câteva dialoguri purtate cu diferite persoane să ajut lumea să priceapă că una este cazul dramatic al familiei în cauză şi cu totul altceva ce se petrece în jur. Inutil. Un dialog cu surzii…

 

Încerc şi eu să „cern” din mulţimea de atitudini manifestate în jurul acestui caz câteva lucruri pozitive. Teofil Stanciu observa „capacitatea solidarizării publice globale – cu empatie și compasiune – cu cineva aflat într-o situație critică”. Cu părere de rău constat că e oarecum „o viziune roz” pe care o pot accepta doar dacă elimin ideea de „compasiune” din constatare, căci, cred eu, nu poţi pune o etichetă referitoare la un „ingredient” care e prea puţin prezent. Argument? Mulţimea de fotografii pe care le văd de la manifestările în sprijinul acestei familii, fotografii în care trist de multe persoane par a face act de prezenţă într-o veselie stupidă, fotografii care au mai degrabă aerul de „selfie-uri” la o serbare câmpenească.

Da, e adevărat, putem vorbi despre o coagulare în jurul unei idei privind libertatea individului, dar ea e una, din nefericire, mult prea evident conjuncturală şi nu de fond. Dovadă stă tăcerea penibilă, aşa cum am atenţionat, în jurul multor situaţii în care această libertate atât de clamată acum a fost terfelită într-un plan mult mai global, cu un impact de asemenea globalizat. Mi-e proaspăt în memorie un dialog cu cineva atunci când postam pe Facebook un articol despre ipocrizia celor care sunt extrem de vocali doar pe un segment social, ignorând ideea privirii în propria ogradă. Am dedus din respectivul dialog două lucruri: nu există capacitatea de a disocia două subiecte şi nici capacitatea de a privi introspectiv şi autocritic.

Dar mai scrie Teofil Stanciu şi despre o „solidaritate preponderent intradenominațională.” Din păcate şi pe aceasta o văd mult prea conjuncturală şi, mai mult, aş zice chiar falsă, atâta vreme cât ea nu doar că s-a „urnit” greu, dar a avut şi o evoluţie care a depins extrem şi penibil de mult exact de conjuncturi. A se vedea aici tăcerea iniţială a unor lideri şi trecerea apoi rapidă a lor în extrema unui protest foarte agresiv. Să nu mai vorbim despre tăcerea absolut suspectă a conducătorilor religioşi din imediata apropiere a familiei respective. Îngăduiţi-mi să fiu circumspect faţă de explicaţia unei temeri existente.

Din păcate, oricât ne-am strădui să găsim alte aspecte pozitive în reacţiile declanşate de cazul acesta, nu cred că putem vedea ceva cu adevărat semnificativ. A include la capitolul realizărilor pozitive urnirea instituţiilor statului român pentru a se implica în gestionarea acestui caz mi se pare naivă. Statul a reacţionat prost şi tot conjunctural. Să nu uităm un amănunt deloc de neglijat: ne aflăm într-un an electoral. Pentru cei care (mai) au capacitatea de a se detaşa câteva minute de cazul în sine acest „detaliu” ar trebui să spună multe. Dar să admitem că… scopul scuză mijloacele.

Acum, dacă ar fi să remarc aspectele negative din tot ceea ce s-a petrecut şi se petrece legat de cazul familiei Bodnariu, ar însemna să las impresia unui căutător de nod în papură. De aceea voi menţiona doar câteva, cele care mi se par cele mai periculoase pentru întreaga reacţie socială declanşată.

Vorbeam încă de la începutul acestui caz despre o anumită nevoie de specializare. Remarcam (considerând-o ca o atitudine realistă) reţinerea manifestată de la bun început de pastorul Ianovici (persoană cu pregătire juridică). Este de-a dreptul jenant că ultimii care au avut ceva de spus (dacă au fost solicitaţi şi mai ales… lăsaţi) au fost chiar juriştii, într-un caz cu implicaţii mai ales juridice. La fel au fost neglijaţi cei care ar fi putut avea o opinie în cunoştinţă de cauză în domeniul diplomatic (nu mă refer la cei aflaţi în structuri guvernamentale).

Am privit cu consternare la filmările făcute la manifestaţiile organizate în diverse locuri. Cu precădere întâietate au avut pastorii. Să admitem ideea că ei, în calitate de organizatori (în cele mai multe cazuri) a manifestaţiilor respective, ar fi trebuit să ofere explicaţii punctuale şi pertinente legate de motivele acelor manifestări. Dar, aveam să constat cu consternare, aşa cum oricine poate vedea, de exemplu, în filmările de la manifestaţia din Washington, că mulţi au lăsat impresia setei de prim-plan (am să revin la ideea acestui penibil prim-plan).

Din nefericire, şi cu impact negativ asupra imaginii acestor manifestări, a fost foarte vizibilă o oarecare (hai să nu o numim luptă!) agitaţie după microfon. Microfon pe la care în loc să se perinde oameni care să poată prezenta situaţia succint, la obiect şi „cu adresă”, au trecut tot felul de oameni care ori s-au bâlbâit penibil, ori au clamat generalităţi sau lozinci. Nu cunosc calitatea profesională a tuturor celor pe care i-am urmărit, dar mai lipseau zarzavagii, astronauţii şi antrenorii de fotbal (inclusiv… american).

Tot la acest capitol al aspectelor negative aş include manifestarea unui soi de luptă, mai mult sau mai puţin de culise, pentru câştigarea sau păstrarea unui loc de frunte în mişcarea de protest născută. Poate că cel mai penibil aspect al acestei lupte este ultimul comunicat emis de Cristian Ionescu. Asupra acestuia aş vrea să zăbovesc puţin, şi voi puncta câteva aspecte, să le numim… penibile. Spicuim:

– „Nu se vor admite discursuri cu nuanță politică de nicio orientare: cazul Bodnariu este apolitic”. Aflu această „poruncă” după ce Norvegia a fost terfelită ca stat, considerată nazistă, atacată în scris şi verbal tocmai… politic! Incredibil!

– „Noi nu vom transforma platformele de adresare a acestor proteste într-un concurs de popularitate a celor care vor lua cuvântul”. Obiectiv ratat deja! Unii au apucat să iasă în faţă, după cum le e obiceiul, în baza principiului „lingură în toate oalele” şi „de m-ar vedea acuma mama”!

– „dorim ca prezența noastră sobră, tăcută și tristă…” Trist e doar faptul că extrem de multe fotografii arată cu totul altceva. Cum am spus… prilej de selfie-uri zâmbăreţe. Cu adevărat asta este trist!

– „nu se vor permite imagini și lozinci cu mesaj extrem, grafic și nedemn”. Din nou, tardiv… de târziu! Circulă deja pe internet tot felul de drapele norvegiene cu zvastici şi imagini cu mesaje nepotrivite.

Cel mai penibil aspect se află însă oarecum „în spatele” comunicatului cu pricina. Frica de a pierde „statuia” ridicată cu atâta migală. Totul trebuie să treacă pe sub ochii „echipei de reprezentare și organizare”, recte pastorul Cristian Ionescu. Din punctul de vedere al echipei nu se admite principiul „tout soldat porte dans sa giberne le bâton de maréchal”.

Ceea ce este cel mai dureros, din punctul meu de vedere, e faptul că la câţi au ieşit în faţă, cu pieptul bombat războinic, în acest caz, tocmai Acela care ar fi trebuit să aibă întâietate a lipsit. Abia acum, de câteva zile, un pastor declara că intră în post şi rugăciune. Bănuiesc că au fost mulţi alţii. Ar fi tragic să nu fie aşa! Mai tragic chiar decât cazul în sine! Dar, poate n-ar fi stricat ca lumea să ştie pe sprijinul cui contăm cel mai mult. Iar ceea ce e cel mai dureros poate fi intuit deja. Când cazul va fi rezolvat (eu aşa cred!), aceleaşi personaje cu „pieptul de oraş” vor striga de pe piedestalele pe care s-au cocoţat: „Dumnezeu a biruit!”

Armata are doar lider social şi pământean.

Cel spiritual a rămas încuiat undeva într-o cămăruţă.

Rugăciunile rostite la începutul unora dintre manifestări au apărut din această cauză doar nişte penibile… petice cusute cu aţă albă.

Bine că Dumnezeu nu-Şi pleacă urechea la logoreea surzilor şi încă mai iartă…

Nu ştim însă cât…