SINE IRA ET STUDIO – Răul din noi (III)


88104_lacrimi_-_plansulfoto

Nu m-am temut niciodată atât de cuvinte, cât de necuvinte.
Nu îmi mai amintesc acum în ce operă am citit cuvintele acestea: „E întotdeauna ceva meschin în durerea altcuiva.” Parcă Mihail Sebastian, dar nu sunt sigur.
Vauvenargues spunea că „marile dureri sunt mute.” Câtă dreptate avea o spun multele reluări ale ideii de către mari autori…

În spatele ambelor afirmaţii citate mai sus stau necuvintele. Dar nu despre cuvinte voiam să scriu, ci despre durere.

Oare ce înţelegem prin acel „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui…” Majoritatea dintre noi avem obiceiul de a lua din multe versete doar sâmburele metaforei.

Am avut parte de destulă durere în viaţă. Nu m-am plâns decât arareori. De altele m-am plâns… De ce? Pentru că le-am purtat eu? Prea puţin. Ci pentru că ştiu că în durerile pomenite în versetul citat mai sus au încăput şi ale mele. E puţin lucru? E prea uşor spus?

Şi mă întorc la răul din noi şi spun că felul în care privim durerile altora, uneori cu prea multă înduioşare şi prea puţină luciditate şi sinceritate, alteori cu prea mult cinism şi prea puţină compasiune e un rău de care nu putem scăpa singuri.

Iar când suferinţa şi durerea ne afectează direct, răul din noi îşi arată o altă faţă hidoasă: aceea a invidiei pe fericirea celuilalt. Şi a neînţelegerii şi neacceptării acelei fericiri.

Poate să pară scoasă din context o mică istorioară. E absolut reală şi s-a petrecut cu mulţi ani în urmă. N-are importanţă cine sunt protagoniştii. Dar merită să o citiţi şi să cugetaţi la ea în lumina celor scrise mai sus:

E o iarnă grea. Nămeţii depăşesc nivelul genunchiului. În orăşelul acela de munte albul zăpezii era trădat doar de luminile de la ferestre.
Aproape de pădure, poarta de la o curte se deschide încet. E întuneric şi doar o luminiţă de la mansardă arată că acea casă e locuită.
Pe poartă ies doi copii. Unul mai mare şi altul ceva mai mic. Zgribuliţi şi speriaţi se îndreaptă spre marginea pădurii. N-ar fi dorit să iasă din casă, deşi nici acolo nu era cu mult mai cald ca afară. Dar acolo, în mansarda aceea, era fratele lor de doar câteva săptămâni, care avea nevoie de căldură.

Cei doi copii s-au apropiat de marginea pădurii şi abia după ce s-au afundat destul de mult în ea, ţinându-se de mână, au aprins lanterna. Se temeau să nu fie văzuţi, căci ştiau că nu era departe casa în care locuia pădurarul.
Gândindu-se că au ajuns suficient de departe ca să nu se audă zgomotul făcut de ei, au început să rupă crengile care li se păreau mai uscate. Le rupeau, le scuturau bine de zăpadă şi le aşezau într-o grămadă. Şi, deşi zăpada înăbuşea suficient zgomotul pe care îl făceau, lor li se părea că tot oraşul în aude. Nici nu mai ştiau dacă tremură de frig sau de frică.

– Mă, ce faceţi voi aici?

Vocea aproape că a tunat în urechile celor doi. Abia acum au simţit tot frigul cu adevărat. Până în cea mai mică fibră a fiinţei. S-au întors aproape automat şi au apucat să vadă conturul gigantic (aşa li se părea) al celui care vorbise.
Cel mai mare dintre ei a apucat să-l împingă uşor în spate pe fratele lui mai mic. N-ar fi ştiut să spună de ce. Nu era din fire un viteaz. Poate doar instinctiv, ştiindu-se mai mare.
A încercat să spună că vor doar câteva vreascuri. Cuvintele nu ieşeau însă dincolo de buzele crăpate de frig şi uscate de frică.

– Furaţi, ai? Mama voastră de derbedei! Ia să veniţi voi cu mine la miliţie! Cum vă cheamă?

Gândul de a ajunge pe mâna miliţiei era un coşmar pe care nu şi-l puteau imagina. Singura amintire despre ei era de atunci de când fuseseră evacuaţi din locuinţa în care au stat în chirie, în urma unui denunţ (aşa le-a explicat mama). Evident că nu era o amintire deloc plăcută. Băiatul mai mare îşi amintea doar mâna aceea păroasă care i se încleştase pe umăr când a încercat să-l împiedice pe unul dintre acei miliţieni să-l ia din pat pe micuţul lor frate de curând născut. Şi privirea lui tulbure…

– Nene, nu furăm! Am luat câteva crengi… uitaţi-vă, sunt toate uscate…, a reuşit fratele mai mic să îngaime, aproape plângând.

– Aşa e, nene… numai câteva uscături… e frig acasă şi avem un frate mic… nou-născut… vă rugăm…, a adăugat cel mai mare

Răspunsul namilei întârzia. Părea că se scurge întreaga veşnicie pe lângă şi prin cei doi. Într-un târziu se auzi din nou glasul celui care îi prinsese. Obişnuindu-se cu lumina palidă a lunii, căci lanterna zăcea, scăpată undeva în zăpadă, ochii celor doi au reuşit să-l recunoască pe pădurar. Îl ştiau, căci nu locuia departe de ei. Dar… îl ştiau de om rău. Beţiv şi rău.

– Băi, voi nu sunteţi a lu’…? Ba voi sunteţi! Mama voastră de bagabonţi! Bă, io vă iert! Da’ cu o condiţie! Io-s boier, mă! D’aia vă iert, mă, pricepeţi? Şi la boier se pupă mâna, mă! Hai, pupaţi aici mâna boierului şi valea! Şi, uite, fincă’s boier vă las să luaţi şi vreascurile alea! Hai, pupaţi mâna şi să nu vă mai văd!

Tremurând şi neîncrezători cei doi copii s-au apropiat de omul acela. Ştiau că n-au scăpare şi că dacă ar fi încercat să fugă tot ar fi avut de-a face cu el a doua zi. Aşa că, pe rând, au pupat mâna aceea pe care ar fi muşcat-o cu ură mai degrabă. Lacrimile de neputinţă li se scurgeau de pe obraz pe mâna aceea aspră.

– Aşa, mă! Hai, luaţi-vă vreascurile şi valea! Şi să-i spuneţi lu’ slăbănoaga aia de mă-ta să nu se mai uite aşa de urât la mine, că uite ce boier îs!

Cei doi copii n-au mai aşteptat al doilea îndemn. Au înşfăcat cât au putut din vreascurile adunate şi au fugit cât îi ţineau picioarele spre casă. Când au intrat în curte cel mai mare i-a spus celui mai mic:

– Nu-i spunem nimic lui mami! Şi-aşa e destul de necăjită! Las’ că nu murim noi din asta!

Erau fericiţi că scăpaseră cu bine şi mai fericiţi că aveau ceva lemne pentru foc. Măcar în seara asta le va fi mai cald…

 

Poate că nu e foarte interesantă povestea. Am ales însă să o scriu aici fiindcă ea provoacă unele întrebări.

Cât o fi înţeles pădurarul acela din durerea acelor doi copii? Mai ales că îi cunoştea şi le ştia cu siguranţă situaţia…

Oare a simţit mama copiilor ceva din durerea din suflet cu care au intrat copiii în casă?

Cât înţelegeau la vârsta aceea copiii din durerea mamei lor?

 

Şi-apoi, să nu uităm un lucru: pădurarul a plecat fericit acasă. Făcuse doi copii să-i pupe mâna lui, celui pe care şefii îl umileau când aveau chef. Cum să nu fii fericit?

Dar şi copiii au plecat acasă fericiţi. Scăpaseră din mâna pădurarului şi aveau şi niscaiva lemne de foc. Chiar aşa… cum să nu fii fericit?

 

Ce ciudată e fericirea asta şi cât de greu e să o măsori! Fericirea ta… fericirea lui…

Poate dacă am scăpa de răul din noi am înţelege-o mai bine…

Reclame

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Amintiri, Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la SINE IRA ET STUDIO – Răul din noi (III)

  1. Daniel zice:

    Potrivită istorioara. De multe ori suntem răi și nu știm asta, dar culmea urâțeniei morale este desăvârșită atunci când cineva batjocorește, de undeva din sferele înalte, amarul și chinul propriilor semeni!

    Dumnezeu să te binecuvânteze pentru istoria asta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.