SINE IRA ET STUDIO – Pericolul din noi (II)


art_image_333

foto

 

Nişte recente discuţii (ca să nu le spun dispute…) m-au îndemnat să revin cu câteva consideraţii legate de (încă) un subiect care pare că se va tranşa doar în veşnicii.

Pentru a fi clară de la bun început opinia mea, aş putea să o formulez în felul următor: decenţa creştinului este obligatorie, atât în comportament, cât şi în vestimentaţie. În fond, dacă mergem la biserică, avem pretenţia că mergem în prezenţa Domnului (asta dacă ne adunăm în Numele lui Isus Cristos, pentru ca El să Îşi poată ţine promisiunea! Altfel, şi aceste rânduri sunt inutile pentru cei ce nu gândesc aşa).

Li se reproşează, în special tinerilor (dar nu numai) purtarea cerceilor, a lănţişoarelor, brăţărilor şi a altor podoabe. Evident, nu sunt nici eu un fan al acestor accesorii. Dar…

Am câteva întrebări. Cu ce e mai păcătos un cercel sau un lanţ decât o broşă, uneori aproape de dimensiunea unui blid? Ştiu deja un posibil răspuns: e un accesoriu necesar pentru a fixa două părţi din îmbrăcăminte (aşa mi s-a răspuns cel puţin o dată). Serios? Atunci de ce trebuie să fie atât de vizibil şi de mare? Fixează cumva două grinzi?

Există apoi discuţiile legate de îmbrăcăminte. Mai ales cea referitoare la fustele prea scurte ale fetelor şi la pantalonii prea mulaţi ai băieţilor. Corect. O fustă scurtă e o ispită pentru ochiul bărbatului. Numai că… doar fata e de vină? Mă îndoiesc.

Apoi, cu ce e mai decentă o fustă/rochie/deux-pieces pentru care s-a epuizat tot stocul de material de draperie sau de toc de plapumă de la magazin? Eventual, în culorile cele mai stridente sau nepotrivite, gen roz bonbon combinat cu verde crud…

Şi-apoi, să nu uităm învelirea capului! O cordeluţă prea îngustă nu e totuna cu baticul! Legat cu nu-ştiu-câte noduri… Că de pălăriile de toate soiurile, culorile şi mărimile care înlocuiesc baticul n-am auzit încă pe nimeni să se plângă.

De ce se tund fetele scurt ca băieţii, de ce poartă băieţii părul lung, de ce se tund băieţii ca puşcăriaşii etc?

Poate fiindcă fetelor nu le plac cocurile imense sau „sarmalele” pe cap! Zic şi eu… nu ştiu…

Ce să mai vorbim despre inepuizabilul subiect „cu sau fără cravată”. Sincer, cămaşa încheiată la gât până la ultimul nasture îmi aminteşte mereu de fotografia sepia a străbunicului înainte de a merge pe front… Sau, cu ceas-fără ceas, mai ales că acum unii poartă nişte ceasuri care mă fac mereu să verific dacă nu mi-a dispărut cumva ceasul de perete de acasă…

Am dat câteva exemple…

Ceea ce mă frământă de fapt pe mine este ideea aceasta a confundării modestiei cu urâţenia şi a frumuseţii cu împopoţonarea.
Faptul că ne minţim singuri atunci când aderăm la anumite reguli sau, şi mai rău, încercăm să le impunem altora, transformând lungimea fustei, a părului, a cravatei în „sfinţometru.” Nu suntem oare atunci asemeni fariseului? „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni…”

Nu cumva, satisfăcuţi că am văzut pe altcineva mai „urâţi” ca noi, ajungem să ne credem frumoşi şi imaculaţi?

Uităm prea adesea că în acel mult citat pasaj din 1 Petru 3:3-4 există un „ci” care poate presupune un proces, mai lung sau mai scurt. Şi, dacă tot am pomenit de acest pasaj, întreb, n-aţi întâlnit niciodată o soră căreia nu ai, pur şi simplu, ce să-i reproşezi referitor la trăirea creştină, dar care poartă totuşi câteva bijuterii? Sau bijuteriile acelea trădează o fisură imensă în trăirea ei creştină, „fisură” ce anulează tot ce e bun şi corect în viaţa ei?

Încă o dată, nu pledez pentru aşa ceva, după cum sunt împotrivă şi la împopoţonarea „modestă” în draperia din sufragerie sau la modestia dusă până la nivel de… homeless.

Dar mă deranjează teribil faptul că ne împotmolim la nivelul primului verset, uitându-l complet pe al doilea şi dând la iveală toată „blândeţea şi liniştea” duhului care ne mână la adevărate ponegriri ale celor vizaţi şi indirecţi ditirambi la adresa a ceva „sfânt” dar, vai… totuşi urât.

 

Nu este duhul acesta al catalogării şi al judecăţii un rău din noi de care ar trebui să scăpăm?

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Întrebările tinerilor, Biserica, Disperări, Mioritice, Pe gânduri, Sare... amară și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la SINE IRA ET STUDIO – Pericolul din noi (II)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s