Morminte văruite şi alte construcţii social-eclesiale

foto

Moto: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie” – Matei 23:27

„Vei învăța pe cheltuiala ta că de-a lungul vieții vei întâlni mai multe măști decât chipuri” – Luigi Pirandello

Motivele care au generat aceste rânduri sunt multe…

De la ipocrizia unei Europe care se ascunde în dulap de teama radicalismului islamic pe care l-a alimentat prin negocierea păguboasă a propriei identităţi creştine, la ipocrizia feţelor bisericeşti care deplâng moartea tinerilor într-o discotecă, dar care în adâncul inimii se consolează cu un „aşa le trebuie dacă nu vin la biserică.”

De la făţărnicia cu care, deşi în particular nu suntem de acord cu ceea ce se întâmplă în sânul creştinismului, de orice orientare denominaţională, vrem să prezentăm lumii o imagine cosmetizată, dar care arată ca o babă care se ascunde sub tone de farduri şi rujuri, străduindu-se să se dea fecioară.

De la „bine le zici, frate” şi „ai dreptate, frate” până la „nu mai scrie despre asta” şi „vezi că l-ai supărat pe cutare.”

De la „veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” la ameninţătorul plin de avertismente „boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său.”

Aşa este. Boul se pare că nu-şi cunoaşte stăpânul… Degeaba se străduieşte el să-şi cunoască şi să-şi urmeze Stăpânul, Cel care, între altele, este chiar Adevărul. Şi Calea. Şi Viaţa.

Am scris despre multe lucruri în acest blog. Unul care, nu mă sfiesc să spun, mă reprezintă. Cu multele mele imperfecţiuni, cu micile sau marile mele nemulţumiri, unele poate prea personale, dar… măcar sunt EU. Nu un EU pe care aş dori să-l aclame lumea, nu unul care are pretenţia că tot ce spune sau scrie este neapărat perfect, nu unul care se pretinde frumos pe dinafară deşi e găunos pe dinăuntru.

 

Am spus-o suficient de limpede de la bun început. Se pare că degeaba. Căci mi-am dorit ca această „Cetate de piatră” să fie una a adevărului, oricât de incomod ar fi acesta. Da, este adevărat, o „Cetate de piatră” are în zidurile ei şi pietre mai colţuroase. Dar viaţa însăşi e tot mai colţuroasă. Şi adevărul e de multe ori colţuros. De aceea poată că şi doare contactul cu el…

Aşadar…

Vă rog frumos pe toţi cei nemulţumiţi că nu mă îmbrac doar în haine albe când sunt plin de colbul drumului pe care mergem, că nu ridic osanale acolo unde e nevoie de ocări, că nu leşin la muzica proastă doar fiindcă e „religioasă”, că nu „pun botul” la statistici politice, având dreptul la propria orientare, că nu suport să îmbrăţişez trădătorii şi mincinoşii, de orice fel ar fi ei şi de orice motivaţie socială sau evlavioasă pretind a fi mânaţi, că am naivitatea de a crede că bolile nu pot fi vindecate dacă nu sunt întâi de toate diagnosticate pentru a fi tratate…

… pe toţi aceştia, vă rog frumos, daţi-mi libertatea de a fi EU şi nu-mi cereţi să fiu un „mormânt văruit” doar fiindcă „dă bine şi frumos” în pozele de grup!

Cei care mă cunosc ştiu foarte bine cât de mult am pierdut spunând lucrurilor pe nume. Timpul a arătat când am avut dreptate şi când nu, căci nu poţi avea întotdeauna…
Ei bine, acelaşi timp nu-mi permite să mă prefac. Nu-mi permite timpul şi nu-mi permite Adevărul să mă prefac că totul e roz, când roz e culoarea şi când se strică albuşul oului şi nu se mai transformă în auriul pui dorit.

Cele mai triste momente ale vieţii mele creştine au fost acelea în care am văzut oameni dezamăgiţi de ceea ce au găsit în biserici (indiferent de orientare doctrinară) fiindcă au fost lăsaţi (şi, de ce să nu spunem drept, minţiţi) să creadă că raiul începe din biserică. Momente în care mi-am dat seama că, aşa cum citesc eu în Biblia mea, până la desăvârşirea pe care o pretindem mai e cale lungă şi că e mai cinstit să-i oferi noului născut adevărul despre casa în care va locui pentru o vreme, o casă pe care, aşa cum spunea C.S.Lewis, nici Domnul nu vine să o peticească şi să o văruiască, ci mai dărâmă pe ici pe colo, mai rade o tencuială ce stă să cadă, mai schimbă structura, până ce casa ajunge una în care El să poată locui.

Spuneţi-i noului intrat în biserică adevărul. Spuneţi-i că va întâlni şi aici, din păcate, făţarnici, că şi aici e nevoie de curăţenie, că şi aici te mai poţi împiedica de covorul sub care cineva a dosit o grămăjoară de gunoi crezând că păcăleşte inspecţia, că e nevoie şi de aportul lui pentru a spori numărul neprihăniţilor, că biserica nu înseamnă doar o clădire frumoasă cu programe minunate, ci, din nefericire, şi bârfe, intrigi şi nemulţumiri nejustificate. Spuneţi-i adevărul că orice naştere înseamnă şi durere…

Spuneţi-i adevărul şi veţi constata că vă va iubi şi vă va aprecia sincer, fiind mult mai dispus să pună umărul la împodobirea corectă, nu făţarnică a Miresei lui Cristos.

„Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”

Slobozi nu să minţim şi să ne prefacem, ci slobozi să spunem lucrurilor pe nume, slobozi să curăţim şi partea interioară a paharului, nu doar să-l lustruim în exterior…

Dar pentru a fi slobod trebuie să cunoşti adevărul. Şi, ca să-l cunoşti, trebuie să-l vezi. Ca să-l vezi trebuie să laşi să-ţi fie arătat.

Dacă vrei ca în final să cunoşti şi Adevărul. Şi Calea. Şi Viaţa…