Am auzit de toate în ultimul timp, de la plângeri gesticulate stereotip până la reacții oneste și necosmetizate și nemediatizate ale suferinței. Și, la urma urmei, cum alini pierderea cuiva? Cu o vorbă? Sau cu un gest? Nu există, pe moment, accesorii umane să țină loc de viață, de destin… de dor. Încercări, da. Dar atât.
E bine să ne spunem părerea, e bine să plângem, să ne rugăm, să argumentăm diverse luări de poziție, să gândim și să răzgândim, într-atât de mult încât situația prezentă să devină un fel de kilometru zero, o criză ce își găsește revelația, semnul, indicatorul spre Înainte. Post-factum e inutil să debităm soluții ori să punem scenarii în mașina timpului: … dacă erau stingătoare, dacă erau mai multe uși, dacă tinerii stăteau acasă, nu în club… Degeaba, nimic nu mai putem deturna, nimic nu mai putem face pentru victime. Rămâne, salvator, un lucru, un singur lucru – așa văd eu situația – să ne punem problema viitorului.
Adică, să punem viitorul nostru și al altora sub specia întrebărilor pertinente. Tragediile ne fac muți, dar – tot e bine – muți meditativi. Iată câteva întrebări care mi se par bătătoare la ochi. Moartea, infernul, maleficul sunt simple metafore ale unei dezordini cosmice, o proiecție mintală a unui psihic înăbușit, resturi primitive ale discursului eclesiologic, tonul șters al unor predicatori dispăruți demult??
Metafore sau realități? Dacă moartea și infernul sunt simple metafore ale răului, iar incendiul este doar în categoria lucrurilor fizice, atunci așteptăm nerăbdători implicarea Guvernului, ne ajută o mobilizare națională, un urlet terestru, o închisoare pentru inculpați, ajutoare materiale pentru victimile rănite, un bandaj, un comunicat, o lumânare, un gest… Și trece. Viața oricum trece. Mâine mor alții, chiar dacă nu în club, chiar dacă nu arși, dar mor. Și atunci, întreb serios: Moartea e metaforă, proces biologic sau ceva mai mult?
Pe cealaltă față a monedei stau lucrurile cu adevărat importante. Indiferent de extinctoare și norme PSI, toată viața ne ardem, ne facem praf interiorul cu poftele noastre instalate pe post de viaț㸠ne urâm semenii, ne ucidem sentimentele, ne jefuim trupul, timpul, disprețuim veșnicia, revelația unui Creator… suntem morți înainte de moarte! Aceasta e tragedia! Ne jucăm cu focul metafizic ca și cum ar fi o distracție anodină. Nu învățăm să murim pentru lumea de acum în vederea lumii de dincolo. Vrem arestarea inculpaților în timp ce noi stăm în arestul păcatului toată viața, aprindem lumânări, dar nu practicăm Lumina, vrem dreptate, dar nesocotim Ordinea Supremă, vrem explicații, dar respingem Marele Răspuns. Răspunsul că Dumnezeu există, că noi vom plăti pentru păcatele noastre, că iadul nu este o metaforă, că moartea nu este neființă.
Dacă adevăratele realități sunt metafore ale lumii… igonorați totul!
Dacă nu, să ne asumăm Totul!
Adică un Dumnezeu personal!
În caz contrar, toată viață va fi o investiție într-un tavan inflamabil…
cetatea de piatră 
Viata e un paradox. Trairea autentica este o stiinta; stiinta de a muri zilnic pentru semeni. Cei ce au murit odata,rastigniti impreuna cu Hristos,chiar daca ar muri,vor trai,ba mai mult pentru ei moartea biologica este „un castig”,al vietii vesnice,o eliberare a sufletului din inchisoarea materiei,metamorfoza tainica spre viata de slava,slava pierduta de (Adam) prin calcarea poruncii lui Dumnezeu,redobandita prin jertfa de la Golgota,prin harul de care beneficiaza intreaga omenire prin pocainta.
Valorile autentice au disparut,sau sunt pe cale de disparitie.Relatiile si comunicarea naturala sunt tot mai rare.Secolul vitezei ne-a angrenat in valtoarea lumii moarte.Religiile intuneca cerul si credinta autentica a disparut cu desavarsire.Dumnezeu sa se indure de poporul Sau ,sa-Si reverse pacea Sa peste Ierusalim.
Fiti binecuvantati.
Reblogged this on B a r z i l a i – e n – D a n.