foto (editat)
Voi lipsi câteva zile din Cetate. Anumite obligaţii mă vor împiedica să mă ocup de Cetatea de piatră. Şi cum îmi place să ştiu că prietenii mă aşteaptă zâmbind, am o solicitare:
… îmi udă cineva florile cât timp lipsesc?
P.S. Ştiu, imaginea a fost cândva virală. Dar nu strică să zâmbim din când în când… cu repetiţie! 🙂
| Din istoria blogosfe… la Cazul Bodnariu – logoreea… | |
 | marinelblaj la O duminică după amiaza mai neo… |
 | Erwin la O duminică după amiaza mai neo… |
 | dininimapentrutine la Dâcoşii*… domnului |
| marinelblaj la Dâcoşii*… domnului |
 | Iosif la De urmărit… |
 | Nicolae Leva la Slujesc sau MĂ slujesc? |
| Nicolae Leva la Pentru că… |
| marinelblaj la Pentru că… |
| marinelblaj la Pentru că… |
 | Eugen blaj la Pentru că… |
 | Valerian la Pentru că… |
| Din istoria blogosfe… la Cazul Bodnariu – logoreea… | |
| marinelblaj la După trei ani… |
 | Oana la După trei ani… |
cetatea de piatră 
Am să chem pompierii… 🙂
Vezi? A avut dreptate cine a spus că „prietenul (l)anevoie se cunoaşte”! 😀
Drumul florilor de toamnă
S-au cățărat florile până la ferestrele tale,
cu scara de pompieri,
ca să te îmbete încete de tot și în cete,
încete ca melcul, la număr ca jienii!
S-au cățărat florile până la streșini,
aproape la fel de-nșirate ca perii tăi albi,
numărând o coamă de leu, de o porți ca haiducul,
când bați nesimțirii cu pumnii în porți!
Unde, bădie, te duci? Unde-ai să pleci?
Te-mpresurară florile reci c-o cingătoare,
când te petreci pe-ale toamnei poteci,
ca să nu uiți, să te întorci!
Au, Daniel, ce m-ai atins cu versurile tale (căci versificări de suflet sunt!)…
Şi-am să-ţi răspund tot în versuri…
Hai mai aproape – sau singur mă-ndemn
cu drumurile care-mi fac cu ochiul semn –
Eterna poveste să tot speri în ceva
sau în lipsă de ceva în Altcineva…
Cum nu mă sperii încă de cuvinte?
Cum nu le pun în lanţuri de-acum înainte?
… şi timpul e şchiop pe mormintele serii
pe care un greier dă glas Învierii…
E-atâta linişte când drumurile vorbesc
– linişte-n mine – şi nu ostenesc…
Doar aripile de-aici dacă n-ar depăşi
giulgiul acesta, şi m-aş linişti.
M-aş linişti undeva, deoparte,
ascunzându-mi tăcerea în câte o carte
mâncată de carii ascunşi după grindă
sau venind flămânzi din spaţii de-oglindă…
Pesemne avem încă frică în trupuri
şi, fără să vrem, preschimbate în ruguri,
mai cedăm câte unul din visele noastre
pentru iluzoriile păsări albastre…
Timpul să tacă, el ştie prea bine
că glasul îmi cere să treacă spre mine,
şi n-are ce face, doar să dea înapoi,
pe vremea când încă EU eram DOI…
… destul cu plânsul, mai daţi-mi o carte…
… să las drumul, singur să stau deoparte,
pe-un uscat mărăcine, inutil răstignit,
să-i spun Călătorului de drumul oprit…
back or not yet? 🙂
Pingback: Am lipsit. Acum m-am întors… | cetatea de piatră