Voi lipsi…


flowerpots

foto (editat)

Voi lipsi câteva zile din Cetate. Anumite obligaţii mă vor împiedica să mă ocup de Cetatea de piatră. Şi cum îmi place să ştiu că prietenii mă aşteaptă zâmbind, am o solicitare:

… îmi udă cineva florile cât timp lipsesc?

P.S. Ştiu, imaginea a fost cândva virală. Dar nu strică să zâmbim din când în când… cu repetiţie! 🙂

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Smile.... Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Voi lipsi…

  1. Am să chem pompierii… 🙂

  2. Daniel zice:

    Drumul florilor de toamnă

    S-au cățărat florile până la ferestrele tale,
    cu scara de pompieri,
    ca să te îmbete încete de tot și în cete,
    încete ca melcul, la număr ca jienii!

    S-au cățărat florile până la streșini,
    aproape la fel de-nșirate ca perii tăi albi,
    numărând o coamă de leu, de o porți ca haiducul,
    când bați nesimțirii cu pumnii în porți!

    Unde, bădie, te duci? Unde-ai să pleci?
    Te-mpresurară florile reci c-o cingătoare,
    când te petreci pe-ale toamnei poteci,
    ca să nu uiți, să te întorci!

    • marinelblaj zice:

      Au, Daniel, ce m-ai atins cu versurile tale (căci versificări de suflet sunt!)…
      Şi-am să-ţi răspund tot în versuri…

      Hai mai aproape – sau singur mă-ndemn
      cu drumurile care-mi fac cu ochiul semn –
      Eterna poveste să tot speri în ceva
      sau în lipsă de ceva în Altcineva…
      Cum nu mă sperii încă de cuvinte?
      Cum nu le pun în lanţuri de-acum înainte?

      … şi timpul e şchiop pe mormintele serii
      pe care un greier dă glas Învierii…

      E-atâta linişte când drumurile vorbesc
      – linişte-n mine – şi nu ostenesc…
      Doar aripile de-aici dacă n-ar depăşi
      giulgiul acesta, şi m-aş linişti.
      M-aş linişti undeva, deoparte,
      ascunzându-mi tăcerea în câte o carte
      mâncată de carii ascunşi după grindă
      sau venind flămânzi din spaţii de-oglindă…

      Pesemne avem încă frică în trupuri
      şi, fără să vrem, preschimbate în ruguri,
      mai cedăm câte unul din visele noastre
      pentru iluzoriile păsări albastre…

      Timpul să tacă, el ştie prea bine
      că glasul îmi cere să treacă spre mine,
      şi n-are ce face, doar să dea înapoi,
      pe vremea când încă EU eram DOI…

      … destul cu plânsul, mai daţi-mi o carte…
      … să las drumul, singur să stau deoparte,
      pe-un uscat mărăcine, inutil răstignit,
      să-i spun Călătorului de drumul oprit…

  3. szromulus zice:

    back or not yet? 🙂

  4. Pingback: Am lipsit. Acum m-am întors… | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s