Despre tăcere şi… dragoste


Într-o discuţie avută astăzi mi s-a reproşat (printre multe altele!) că vorbesc prea mult. Chiar şi în scris…

N-am negat niciodată lucrul acesta şi mă voi simţi vinovat doar atunci când la acest reproş se va adăuga şi ideea că nu spun nimic (sau, mă rog, că nu spun ceva care să conteze). Adevărul este că, de cele mai multe ori, vorbind, am stat să cuget întâi la câteva proverbe (10.9… 16.23… 18.23, ca să mă refer doar la câteva). E foarte posibil să nu fi reuşit întotdeauna să aleg corect. De fapt, e sigur. Dar cine e perfect?…
Poate că de aceea nu sunt atât de bogat ca alţii fiindcă nu mi-am însuşit acel „tăcerea e de aur”… E drept, la unii şi faptele bune şi cele ticăloase se fac tot în tăcere. În ambele tot aurul e răsplata. Doar că e vorba despre două feluri total diferite de aur. Din unul se pot face grânare mai mari (Luca 12:18), din altul cetăţi (Apocalipsa 21:18). Probabil din acele comori strânse. Pe pământ sau în ceruri. După caz. Şi la alegere…

Şi pentru că tăcerile m-au preocupat şi fără reproşurile pe care le-am auzit azi, dar fiindcă încă mă dor şi vorbele auzite atunci când am rămas tăcut, mi-am amintit de două piese mai vechi marca Just M.E. Nici prima piesă şi nici a doua nu sunt piese de dragoste, cum s-ar putea crede. Deşi amândouă „transpiră” o dragoste tăcută. Care încă doare…

Poate că, în tăcere, le vom asculta. Apoi mai vedem… ce vorbim şi când…

Şi, oricum, va veni şi vremea în care se va aşterne tăcerea. În fond, mereu am fost convins că răbdarea e cea mai bună formă a tăcerii…

P.S. Dragul meu interlocutor de astăzi, cred că realizezi că despre personajele discuţiei ştim doar noi doi… Asta ca să înlăturăm alte temeri…

TĂCEREA

Se-aşterne tăcerea peste vorbele
ce nu s-au spus,
Se pierd,
se pierd raze calde de soare
sub umbre-n apus,
Te cunosc mult mai bine când îţi ascult
tăcerea dintre două priviri
Când nu şti ce să spui şi taci
Te-nţeleg mult mai mult…

Priveşte pe geam, ploaia încă nu a-ncetat…
Ce lumină străină se frânge
prin stropii ce cad pe asfalt?
E oare ploaia sclipind sub pleoape când clipeşti,
obrazul ce ţi-a brăzdat,
sau e-un strop de tăcere
ce cântă un cântec uitat?

Haide-acum, prin ploaie să fugim,
peste stele albe să păşim,
prin ploaie haide-acum…
O, aş vrea să uit o clipă
că mă ştii şi că te ştiu…

Haide-acum, ascultă ce nu-ţi spun…
S-alergăm desculţi pe nori de scrum,
prin ploaie haide-acum…
O, să simt din nou minunea că exişti!

Se-aşterne tăcerea peste vorbele
ce nu s-au spus,
Se pierd,
se pierd raze calde de soare
sub umbre-n apus,
Te cunosc mult mai bine când îţi ascult
tăcerea dintre două priviri
Când nu şti ce să spui şi taci
Te-nţeleg mult mai mult…

Priveşte pe geam, ploaia încă nu a-ncetat…

CAIN ŞI ABEL

Pe cine ceru-a pedepsit,
pe Abel, cel sărman ucis sau pe Cain ce-a trăit?
Un biet proscris ce-a fost salvat de-un semn divin nescris…
Ce mult aş vrea să ştiu ce vorbe s-au rostit
Să văd iubirea frântă-n ochii trişti când tainic s-au privit…
Să ştiu apoi ce umbre mă-nsoţesc…
Azi Cain umblă printre noi…

Un zbor de fluturi albi s-a stins
O lacrimă pe-oţelul rece, caldă s-a prelins…
Un duh eşti tu…
Cuvintele ce nu s-au spus se-aud…
Cum nu simţim durerea celui ce-a căzut?
Un strop de milă nu se-aşterne-n calea armei ca un scut…
Să ştiţi şi voi, salvat de-un semn nescris
Azi Cain umblă printre noi…

Să nu-l ucideţi pe Cain,
Pedeapsa lui e să trăiască liber şi meschin,
Un biet proscris, ce-a fost salvat de-un semn divin nescris…
Peste trecut se-aşterne uitarea tuturor,
Şi cine-şi mai aduce-aminte-acum de tainicul omor?
Să ştiţi şi voi, deşi uitat de toţi,
Azi Cain umblă printre noi…

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Amintiri, Dacă doriţi să revedeţi..., Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Sare... amară, Trecător prin lume și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Despre tăcere şi… dragoste

  1. szromulus zice:

    De ceva vreme m-am desprins, din motive de timp, de blogosfera, fapt care m-a ajutat sa observ lucrurile dintr-o alta perspectiva. Cred ca lumea crestina neoprotestanta e formata 80% din politica si doar 20% din interese spirituale, fapt care ma intristeaza foarte tare. Cred ca banuiesti in ce categorie pun sfatul celui care ti-a reprosat 😀

    • marinelblaj zice:

      Da, Romulus, am înţeles…Vezi tu, mi s-au mai reproşat şi altele, care chiar că te duc cu gândul mai mult la o idee de politică eclesială. Dar, asta e… Vine ea şi tăcerea…
      E drept, şi eu am fost cam absent din zona blogosferei, ceea ce le-a dat probabil timp unora să se „regrupeze” 😀

  2. Walden zice:

    Nu-s vinovat faţă de ţara mea
    Andrei Ciurunga

    La ora cand cobor, legat in fiare,
    să-mi ispaşesc osânda cea mai grea,
    cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
    -Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

    Nu-s vinovat ca i-am iubit lumina,
    curată cum în suflet mi-a pătruns,
    nici ca vrăjmaşii i-au prădat grădina
    şi ca sutaşii coasta i-au străpuns.

    Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
    rotundă ca o ţară, hora-n prag,
    sau c-am primit colindători in tindă,
    cum din bunic in tată mi-a fost drag.

    Nu-s vinovat ca toamnele mi-s pline
    cu tot belşugul, de la vin la grâu,
    nici c-am poftit la praznic pe oricine,
    cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

    Dac-am strigat că haitele ne fură
    adâncul, codrii, cerul – stea cu stea,
    şi sfânta noastră pâine de la gură,
    nu-s vinovat faţă de ţara mea.

    Nu-s vinovat c-am indârjit şacalii
    când am răcnit cu sufletul durut
    că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
    şi ca urăsc hotarul de la Prut.

    De-aceea când cobor legat în fiare,
    împovărat de vina cea mai grea,
    cu frunte-n slavă strig din închisoare:
    ‘Nu-s vinovat faţă de ţara mea!’

  3. Walden zice:

    Tăcem din gură
    Radu Gyr

    Din tot, ne-a mai rămas aieve,
    acest zid grav, aceste dreve.
    Crunt ferecaţi in piatra dură
    cu pumnii strânşi, tăcem din gură.

    Tăcem, parc ‘am tăcea de veacuri
    ca nişte funduri vechi de lacuri.
    Şi ferecat în bezna sură,
    de mii de ani, tăcem din gură.

    Ei: ziduri, lanţuri, temnicerii,
    noi, numai cremenea tăcerii.
    Ei, biciuri cu bătăi si ură,
    noi, uriaş inghet pe gură.

    Deasupra vremii si genunii,
    tăcem ca spinii si tăciunii.
    Tăcem ca lama de custură,
    tăcem mereu, tăcem din gură.

    Ne linge frigul pe ciolane,
    ei, foame, cuie si ciocane
    si orice zi e-o muşcătură.
    Scrâşnind din dinţi, tacem din gură.

    Tăcem ca lacătul pe uşe,
    tăcem ca focul sub cenuşe,
    tăcem… dar noaptea sub celule,
    vuiesc torente nesătule.

    Un zgomot bubuie departe,
    se dărmă parcă ziduri sparte
    şi parcă lanţuri cad în zgură.
    Noi asteptăm, tăcem din gură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s