Noi, Europa, Merkel, sirienii şi credinţa creştină…

Am citit o mulţime de articole despre invazia islamului în Europa. Iniţial mi-am spus că nu voi scrie despre acest subiect. Mai ales că subiectul acesta e, într-un fel, asemeni… diamantului. Cu multe feţe. Fiecare dintre autori a văzut o anume faţă a pietrei. Unii au încercat să vadă mai multe. Alţii au privit prin piatra aceasta ca printr-o lupă, văzând lucrurile de dincolo de ea…

Previziuni sumbre, îndemnuri creştine, realităţi crude, viziuni fatidice, compasiune…

Sunt mulţi care văd în această invazie împlinirea unor vremuri prezise. Alţii văd doar raţiunile economice şi politice. Foarte mulţi spun că e începutul victoriei islamului asupra unei Europe care a încetat de mult să mai fie creştină, alegând să fie multiculturală. Şi a reuşit să fie multiculturală cam la fel cum reuşise Ceauşescu să construiască societatea socialistă multilateral (sub) dezvoltată!

Personal, mă alătur celor care, deşi n-o spun direct, consideră că nu e vorba despre o victorie a islamului, ci de un eşec al creştinismului.

Puneţi faţă în faţă cele două atitudini ale celor două mari religii ale lumii actuale. Islamul nu doar că îşi proclamă cu glas tare crezul şi regulile, dar îl impune cu curaj (ca să nu spun tupeu) chiar în sânul comunităţilor (încă pretins) creştine. Islamul îşi respectă legile, bune-rele, indiferent cum le considerăm noi. Deşi mă întreb adeseori cu ce legi creştine le mai comparăm pentru a le cataloga drept bune sau rele, de vreme ce la majoritatea am renunţat? Căci, pe de altă parte, creştinii au ales să-şi încalce propriile legi. Cele referitoare la procreare, cele referitoare la căsătorie, cele referitoare la rolul bărbatului şi al femeii, la educaţie… şi lista e lungă, trist de lungă.

Evident, nu lipsesc cei ce încearcă să minimalizeze impactul demografic al acestei invazii. Ei spun că numărul de imigranţi ce vor pătrunde în Europa va fi de cel mult un procent din totalul populaţiei continentului. Da? Păi, să ne amintim atunci că şi Troia a căzut datorită unui mic grup de soldaţi ascunşi în pântecele unui cal din lemn!

Şi, la fel de evident, nu lipsesc cei ce văd raţiuni economice în spatele îngăduinţei faţă de o asemenea dislocare de populaţie! Frau Merkel s-ar fi gândit, în opinia unora, că e nevoie de forţă de muncă proaspătă într-o Europă în care natalitatea e în cădere liberă, speranţa de viaţă creşte, iar pensionarii devin tot mai mult o povară pentru bugetele ţărilor. Ei, aici mă tem că socoteala e dintre cele mai greşite! Mă tem că va creşte mai degrabă nivelul ajutoarelor sociale!

Dintre toate articolele pe care le-am citit de când a început invazia, două mi-au atras în mod special atenţia:

– prietenul meu, Răsvan, care m-a obişnuit să „taie” fără anestezie în asemenea subiecte, a preferat să ne pună să privim într-un soi de oglindă. Şi abia apoi, îmi pare că spune el printre sau dincolo de rânduri, să ridicăm piatra!

– un alt frate, pe care îmi place să-l consider şi prieten, în pofida unor opinii diferite, e şi mai concesiv. Cu blândeţe, el ne aminteşte că trebuie să fim primitori de oaspeţi. Cu blândeţea pe care i-am remarcat-o la prima noastră întâlnire, el vede îngerii ca oaspeţi. E drept, acceptă că se pot strecura printre ei şi unii mai negri. Dacă aş fi avut posibilitatea să stau faţă în faţă l-aş fi întrebat câţi îngeri ar găzdui în propria casă şi care ar fi criteriile de selecţie (dacă ar fi vreunele!).

Trebuie să recunosc că în privinţa acestui subiect arzător al invadării Europei eu nu subscriu nici la teoria conspiraţiei, nici la multiplele raţiuni economice, nici la scenarii politice avansate şi, poate surprinzător, nici la lozinci creştine aplicate.

Părerea mea e că ne-am trezit târziu, deşi niciodată nu e prea târziu! Dar măcar de ne-am trezi! Şi, dacă tot o facem, să ne trezim la realitatea care trebuie.

Întrebările mele sunt multe. Între ele e şi aceea care ridică, după cum cred eu, problema curajului creştin. Au existat până acum misionari care au mers cu Evanghelia în lumea musulmană. Din nefericire, constatăm abia acum cât de puţini au fost aceştia şi cât de puţin ne-a păsat de ei multora dintre noi, fapt ce a permis şi batjocorirea ideii (amintiţi-vă de un Titel!)

Să admitem că am eşuat la acest capitol şi că ne-a interesat pe noi, creştinii, mai mult petrolul lor decât sufletul lor. Acum îi vom avea printre noi. N-am mers destul noi la ei, iată că au venit ei la noi. De aceea vorbeam despre curaj…

Iar celor care se grăbesc să le plângă de milă miilor de refugiaţi ai acestor zile, o milă care are în vedere trupul acestora şi mai puţin sufletul, le pun la dispoziţie două fotografii. Ele arată două realităţi total diferite. Nu pentru ambele s-au vărsat lacrimi. Şi nici nu s-au gândit strategii pentru ambele.

sursa

sursa

Să mă iertaţi, eu sunt mai sentimental de felul meu şi, înainte de a mă gândi la „îngerii” pe care ar trebui să-i găzduiesc în virtutea principiului creştin absolut valabil, eu mă gândesc la îngerii care continuă să ude cu sângele lor pământul părăsit de cei dintâi pomeniţi. Nu-i detest pe cei veniţi, mi-e milă de mulţi dintre ei, dar nu-mi pot reprima revolta faţă de făţărnicia celor care continuă să ignore că unii dintre cei ce strigă prin Grecia, Macedonia, Ungaria şi Austria cât îi ţin plămânii: „Germania!”, au aruncat peste bordul vaselor cu care au traversat Mediterana tot ce a fost creştin în acea barcă. Între ei şi copii. Asta pe lângă miile de creştini pe care confraţi de-ai lor îi lasă să putrezească, în cazul în care nu le dau foc de vii.

Şi, îngăduiţi-mi să cred că cea mai dulce „răzbunare” ar fi propria lor căinţă din momentul în care Îl vor cunoaşte pe Mântuitorul. Dar până acolo e nevoie să re-creştinăm Europa. Şi, odată cu ea şi noii „locatari”…