Punct şi de la capăt. Cu lacrimi, dar zâmbind. Din nou…


11692600_493438910804440_2874874996248612035_n

Astăzi am trăit sentimente amestecate în biserică. Sentimente de grup şi sentimente personale… Tristeţe dar şi bucurie. Bucurie pentru ei, cei care pleacă, tristeţe pentru noi, cei care rămânem fără ei.

O familie dragă, foarte dragă nouă părăseşte biserica, după ani mulţi de bucurie în slujire, îndreptându-se spre alte meleaguri. Meleaguri îndepărtate peste care doar podul iubirii va continua să ne ţină aproape. O familie cu o inimă atât de mare încât a încăput în ea o biserică întreagă. Şi în care, sunt sigur, va încăpea şi o alta, cea care va urma, fără să afecteze cu nimic locul celei din care acum pleacă.

11168921_10205240484825785_7942176343722766842_n

Personal (şi cred că acest „personal” este valabil pentru întreg grupul de laudă şi închinare al bisericii) mă simt teribil de văduvit. În dreptul meu aş putea spune… încă o dată!

Am cântat în multe formule de trupă. De fiecare dată am avut parte de plecări. Nedorite, de fiecare dată. Încorporări în armată, plecări în străinătate, plecări la studii. De fiecare dată am rămas, încercând să reclădesc. Niciodată singur. Ca şi acum, de altfel.

Recent a plecat din Arad fratele meu. Tocmai începusem un nou proiect muzical, de data aceasta în biserică. „N-a fost să fie…” s-ar putea spune. Am reuşit reconstrucţia grupului. Când ai alături oameni care iubesc muzica nici nu e greu.

Însă între toate proiectele muzicale, grupul de laudă al bisericii a fost poate unul a cărui construcţie, şlefuire, a presupus cel mai mult suflet. Şi din acest grup au fost plecări. Dar parcă niciuna nu a fost aşa ca aceea de astăzi. Într-un fel pot spune că pleacă „inima” lui. Sunt convins că grupul nu va muri. „Leviţii” trebuie să strângă rândurile… Şi o vor face, căci inima lor bate pentru Domnul, pentru biserică şi pentru muzică.

Ştiu că Ovidiu, „inima” grupului ne va fi alături, chiar dacă va fi departe. Ştiu că şi Ana va rămâne împreună cu noi, chiar dacă departe. Şi Paul, poate că de acolo se va gândi cu nostalgie la orele petrecute în faţa computerului ca să avem noi textele în faţă. Chiar şi Vicky, cu neastâmpărul ei, ne va trimite de acolo din vivacitatea ei…

11707556_493439427471055_6747211753221833402_n

La revedere, Ana, Ovidiu, Paul şi Vicky! Vă asigur că nu plecaţi singuri.

În primul rând plecaţi cu Domnul.

Apoi, într-un colţ de inimă vă vor însoţi Beni şi Bia, Ovi şi Tabita, David şi Diana, Andreea, Laura, Victor, Ionuţ şi eu.

Ştim că veţi continua slujirea voastră acolo unde veţi merge…

Şi vrem să vă asigurăm că şi noi vom face la fel. Poate cu o strângere inevitabilă de inimă acum, la sfârşitul acesta de drum şi începutul unuia nou.

Dar având şi noi şi voi aceeaşi bucurie: Îl slujim pe Domnul!

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Biserica, Jurnal de luptă şi... de pace, Muzichie, Trecător prin lume și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Punct şi de la capăt. Cu lacrimi, dar zâmbind. Din nou…

  1. frandesdorin zice:

    Ai multa dreptate Marinel. Dacă ar fi să constatăm ce a însemnat familia Frent Ovidiu, Ana, Paul și Viki în biserica Golgota, din Arad, (Romania, Europa) ar trebui scrise multe pagini de către foarte mulți dintre cei pe care aceștia i-au slujit. Liniștea familiei Frent în această privință cred că rezidă în conștiența faptului că toate acele pagini și încă multe altele sunt scrise în altă Carte, în ”Acea Carte”.
    La toate cuvintele frumoase care au fost rostitie la despărțire le-aș adăuga pe cele ale unuia care a colaborat cu Ovidiu pe tărâmul acelei muzici care s-a cântat și se mai cântă de către cea mai mare formație de laudă și închinare: corul și în alternanță, întreaga biserică. Pentru ca Ovidu să mă înțeleagă trebuie să rememorez acea parte a istoriei muzicale a Golgotei pe care o cunosc și la care într-o oarecare măsură am luat parte.Trebuie constatat și recunoscut că și din punct de vedere muzical biserica Golgota (o biserică nu dintre cele mai mari din Arad) a beneficiat de un har deosebit. Doar din ceea ce cunosc pot să constat că pentru jertfa celor 20-25 de coriști Dumnezeu a rânduit atât dirijori cât mai ales ”clăpari” de cea mai aleasă clasă. Nu mai țin minte cine acompania corul când acesta era dirijat de fratele Miki Cherechian dar știu că de cealaltă parte a platformei în spate, lângă perete era o mare orgă electronică din primele generații de instrumente de acest fel. Dani Moțocan era încă foarte mic și avea toate degetele. Nici în vremea în care a dirijat Iacob Brâncovan nu țin minte cine era la ”clape”. Ceea ce-mi stăruie în minte din vremurile ”îndepărtate” este apariția la clape (după programe sau în cursul săptămânii) a lui Daniel Moțocan. Era extrem de curios în legătură cu ce se poate face cu claviatura și încerca în fel și chip singur, într-un mod autodidact, diferitele acorduri, improvizând tot mai îndrăzneț legături ciudate pentru urechile bujecanilor între feluritele acorduri cu care puteau fi acompaniate cântările cunoscute de el probabil deja din leagăn. Atât de mult l-a fascinat pe Dani sunetul încât a plecat la Cluj, la Academia de muzica să devina profesionist. Și a devenit. La un moment dat în peisajul sonor al Golgotei a apărut fratele Vătran și împreună cu dânsul un alt formidabil improvizator Gabi Moloci. Evident că totul s-a schimbat, Acompaniamentul grupului de laudă și închinare care evolua în deschiderea serviciilor de după amiază a devenit mult mai complex, apărând în ”peisaj” chitările electrice și chiar percuția și evident elemente de improvizație nu doar ritmică ci și melodică și armonică.
    Cântul coral a avut un moment de recul dar înțelepciunea conducătorilor a ajutat ca acea formă de închinare muzicală tradițională să-și continue menirea. În astfel de condiții a apărut în biserică Ovidiu. Dani Moțocan era la Cluj, Gabi Moloci slujea la biserica lui și făcea eforturi mari ca să răspundă rugăminților fratelui Vătran la Golgota, sau acolo unde acesta predica din când în când.
    Corul de la Golgota a fost realmente binecuvântat de venirea lui Ovidiu în biserică și de disponibilitatea lui de a sluji la clapele pianului (instrumentul era si este ceva mult mai performant decât un pian tradițional, chiar decit vechea orga electronica). Toti dirijorii care au instruit si condus corul de la Bujac avându-l pe Ovidiu ca si acompaniator au avut un mare sprijin, lucrarea muzicala capatind valente net superioare atunci cind Ovidiu era la clape. Dupa evoluția lui Gabi Moloci am crezut ca in materie de improvizatie si adecvare nu o să întâlnesc o oportunitate similara și pentru cor. Ovidiu a fost -acum îmi dau seama- răspunsul pentru îngrijorările mele.
    (va urma)

    • marinelblaj zice:

      Foarte frumoasă retrospectiva ta, Dorin dragă. Ca unul care ai fost o bună bucată de timp parte determinantă din ceea ce a însemnat muzica de cor la Golgota este evident că poţi aprecia la adevărata valoare contribuţia lui Ovidiu. Nu ştiu câtă lume din biserică (şi nu doar!) realizează faptul că nu doar Golgota pierde un pianiste de excepţia, ci şi Aradul. Ceea ce este însă remarcabil este modestia cu care a slujit Ovidiu în toţi aceşti ani. Oare câtă lume ştie despre orele multe rupte dintr-un timp şi aşa extrem de aglomerat pentru ca Ovidiu să participe la repetiţiile corului, a grupei de copii şi mai ales ale grupurilor de laudă. Ore multe, cel mai adesea în weekend-uri în care alţii stăteau cu familia (îmi amintesc că recent Ovidiu a lăsat pentru câteva ore deoparte până şi o importantă aniversare de familie pentru a participa la repetiţiile grupului de laudă). Vezi tu, noi ştim să ne apreciem valorile de teama de a nu aduce laude unui om. Dar recunoaşterea meritelor, iată, se face în stil românesc, abia la despărţire! Trist…

  2. frandesdorin zice:

    Da. Trist. Probabil ca asa e „stilul”. Dar stilul lui Dumnezeu (ar fi trebuit să scriu stylo căci in greacă înseamna ”obiect de scris”) este cu totul altul. Eu ma bucur ca alături de activitatea lui Mircea Cure și Iacob Brâncovan românii din bisericile baptiste americane din partea de est vor avea de acum parte și de slujirea plina de har a lui Ovidiu Frent. Si dupa cum îl cunosc nu se va implica doar el ci, la rândul său, fiecare membru al familiei sale. În urma lor în Arad și în sufletul a foate mulți aradeni va rămâne un mare gol. Chiar daca modestia sa, smerenia și enormul bun simț de care a dat mereu dovadă nu l-au propulsat în rândul ”protipendadei” muzicii evanghelice ori cine a dorit să-L laude pe Dumnezeu prin cântare a fost încântat să-l aibă ca și acompaniator pe Ovidiu. La revedere și încă mult har de la Domnul în întreaga voastră viață indiferent pe ce meridian se va desfășura !

  3. AnaF zice:

    Dragilor, nu stiu cum mi–a scapat pana acum articolul si comentariile aferente, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Am ramas insa fara cuvinte si cu multe lacrimi…. Domnul a stiut cand sa scoata la iveala „comori” ascunse, si articolul acesta e categoric parte din arsenal! (e Vineri seara, 10:30, si Ovi inca nu este acasa,…acum stiu ce inseamna zile de 14-15 ore de munca!)
    Au trecut deja 7 luni, si in unele zile parca am plecat ieri, in altele parca am plecat acu’ 7 ani… Ciudat sentimentul! Un lucru e insa clar: slujirea familiei noastre continua aici, dar nu exista termen de comparatie cu lucrarea lasata in urma. Ne e dor de toti cei care ne-au ajutat sa devenim ceea ce suntem si va multumim fiecaruia in parte! Frate Marinel, nenea Dorin (acuma spun cum vreau eu, ca nu ma puteti corecta!), ne e dor de Dumneavoastra si va iubim tare mult!
    Si pt. ca scriu eu, Ana, VA PUP!! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s