Ce îți vine în minte atunci când spui Bucovina? Mănăstiri. Exact! Am fost pe la aproape toate și am încercat să le absorb în toate detaliile posibile. N-ai nimic de zis în ce privește arhitectura locului și a spațiului: ziduri frumoase, chilii moderne cu mușcate în geamuri… termopan, gazon de un verde crud, trandafiri altoiți, la care se adaugă inevitabil buticul religios (sfințit special pentu turiștii curioși). Situația e un pic mai delicată în ce privește contactul uman, mijlocit bineînțeles de fețele bisericești. Știu că lumea nu e curioasă de fața bisericească a gazdei, ci de zidul și lemnăria veche; importantă e materia locului, nu privirea gazdelor îmbrăcate în negru. Dar, curios cum sunt, mă interesează chipul, imaginea, dacă se poate sufletul celui care mă primește dincolo de zidul de piatră. Logica după care evaluezi lucrurile e simplă: oamenii aceștia n-au stresul celor 8 ore de uzină, n-au copii de crescut, n-au soț sau soață, n-au socri de mulțumit, n-au… și rapid tragi concluzia: sunt mai feriți de lume, implicit mai fericiți. Și uite-așa mă trezesc că mă uit în ochii călugărilor… și ai călugărițelor (aici, încerc să fiu mai discret) și ce văd? Oboseala rutinei, pace dar și plictiseală, grijă de loc mai mult decât de suflet, program rigid dar nu exagerat, tipic, orar, siguranța casei dar și deranjul unor turiști prea curioși. Tocmai acum, doamna ghid ceartă un turist că a atins o piatră ce nu trebuia atinsă. A făcut-o cu o vehemență de diriginte ofticat pe elevul neastâmpărat. „E și ea om”, îți zici, „se mai enervează și ea, o fi poate o colerică, totuși, nu trebuia să-i zică așa aspru…”
Concluzii: bogăție de culori, istorie cu parfum, ziduri renovate, viață de obște. Turiștii bifează satisfăcuți o împlinire, toată lumea pare mulțumită, tu vezi, pleci, el sau ea rămâne în loc, duce povestea mai departe. Si Dumnezeu?
Să-l amesteci pe Dumnezeu în viața turiștilor, să le spui de suflet și veșnicie e prea de tot. Nu merge. Strici concedii, creezi indispoziții. Te trezești că nu mai vine nimeni la mănăstire. O mănăstire cu un Ioan Botezătorul ar strica iremediabil, ar fi o prezență incomodă. Dumnezeu să-Şi vadă de ale Lui, de planete, de îngeri, de supravegheat trecerile de pietoni… iar noi să punem poze cu locuri sfinte în albume facebook. Mă tem că zidurile au pervertit fundamental zidirea sufletească. Împărăția lumii de aici a expediat definitiv Împărăția cerurilor.
Ce bine zicea Isus că Împărăția e înlăuntrul omului.
Avem nevoie de mănăstiri și locuri sfinte?
Da.
Fiecare să-și ctitorească în inima lui câte una… câte o inimă nouă!
