Nu poţi să-ţi dai seama ce e mai apăsător acolo: mirosul puternic al florilor sau tăcerea care se rostogoleşte printre cuvinte şi suspine.
Durerea e parcă mai mare când o vezi îngenuncheată…
Copii bolnavi şi soţi înrobiţi de patimi, doruri după oameni dragi plecaţi sau chinul celor care nu pot încă să plece… durerea are multe feţe. Toate scăldate în lacrimi şi lăsate acolo, în faţa mormântului tăcut.
Câţiva paşi mai încolo, un dialog desprins parcă din ireal:
– A fost un om bun. Acum nu mai e. Era credincios. Veneam des aici. Se ruga mereu să-l scape sfântul de patima băuturii. O vreme s-a lăsat. Apoi s-a îmbolnăvit rău şi n-a mai apucat să vină. Înainte să-şi dea duhul zicea că şi dacă nu-l primeşte Dumnezeu la El, măcar să ştie că nu rămâne supărat pe el…
Restul n-a fost decât suspin…
M-am îndepărtat de locul acela, apăsat de ultimele cuvinte auzite…
„… măcar să ştie că nu rămâne supărat pe el…”
cetatea de piatră 