DUPĂ DOUĂZECI DE ANI… ORI DOI !!!


Astăzi, întorcându-mă acasă după o zi foarte aglomerată (m-am plictisit şi eu să tot spun asta!), am avut parte de o surpriză… de proporţii! Oricum, cuvântul „surpriză” mi se pare extrem de sărac!

Am găsit un mesaj pe Facebook. De la cine? De la o fostă colegă din liceu! Mă anunţa, cu delicateţe, că a avut loc întâlnirea de 40 de ani (cât?!?) a absolvenţilor liceului pe care l-am terminat la Buşteni.

Acum, câteva lucruri care merită menţionate…

N-am participat la niciuna dintre întâlnirile aniversare. Nici de 10, nici de 20, nici de 30 şi, după cum am fost informat, nici la cea de 40 de ani. Credeţi că acum mai am şansa să-mi redescopăr foştii colegi la cea de 50 de ani?

Când am terminat liceul am fost luat destul de repede în armată. Apoi, odată întors acasă, am plecat la foarte scurt timp înapoi, la locurile mele de baştină, respectiv la Arad. Mă chema muzica…

După aceea viaţa m-a purtat în cele mai neaşteptate locuri. Cei care aţi citit acest blog puteţi reface cu uşurinţă „traseul” meu. Din păcate, tot acest pelerinaj al vieţii m-a rupt în totalitate de foştii colegi. Cei cu care am împărţit atâtea bucurii (mă rog, câte permiteau epoca… dar n-au fost puţine!).

Mi-am petrecut toată seara privind, cu ochii umezi, fotografiile pe care le postez aici. Cu ochii umezi fiindcă am aflat că unii dintre foştii mei colegi nu mai sunt printre noi. N-am putut să nu mă întreb ce merit special am eu de nu mă aflu printre ei…

Ce ciudat este să te întorci în timp, brusc, abrupt şi fără avertismente prealabile! Ca un fel de re-asumare a unor lucruri pe care le-ai uitat, de care ai fost rupt din cauza cursului vieţii şi pe care, mea culpa, nu am încercat să le reînvii, convins că… uitarea s-a aşternut nu doar din perspectiva mea, ci şi din perspectiva celor cu care am împărţit… ani de liceu.

Şi brusc, mi-am amintit de fiorii îndrăgostirilor efemere, de rivalităţi prost mascate, de teribilisme acum jenante… de tot.

Şi nu pot să nu spun că pentru tot ceea ce sunt acum trebuie să le mulţumesc profesorilor mei de atunci, dar şi colegilor mei. Fie conştient, fie inconştient, fiecare dintre ei a fost o cărămidă în zidirea celui care încă este… Marinel Blaj!

Mă rog ca Domnul să-i binecuvânteze pe toţi!

„O, tempora”… sau… „fugit irreparabile tempus”? (diriginta mea era profesoară de… latină!)

băieţii

Băieţii… de băieţi 🙂

clasa

Clasa întreagă

Busteni 1

De ce mă ţii de mână?… 😀

echipa

o imbatabilă echipă de handbal…

diriginta

şi o dirigintă care a înţeles mai bine decât mine ce voi fi…

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Amintiri, Frumuseţi, Jurnal de luptă şi... de pace, Trecător prin lume și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la DUPĂ DOUĂZECI DE ANI… ORI DOI !!!

  1. szromulus zice:

    Chiar recent mi-am gasit si eu o parte din fostii colegi. Am rasfoit multe poze printre lacrimi. Unii din fostii colegi au plecat, chiar din cei care pareau cu un viitor promitator. Unii s-au transformat intr-o asa masura incat am exclamat „nu se poate…”, altii in schimb s-au mentinut foarte bine. Timpul trece peste noi si mi-am pus aceeasi intrebare ca si tine, oare de ce sunt printre cei care au ramas si nu printre cei care au plecat? Cu ce eram eu mai bun decat ei? La mine ultima intalnire a fost doar cea de 25 de ani, intamplator sunt tot la fel de multi ani ca de la revolutie. Nu am putut participa nici eu la nici o intalnire, intotdeauna a fost un motiv obiectiv care mi-a suflat in panze din alta directie.

  2. marinelblaj zice:

    Vezi, Romulus, deşi 25 nu prea e totuna cu 40, întrebarea e la fel de valabilă… De ce ei şi nu eu? Poate că dacă n-am avea o altă perspectivă asupra vieţii am putea exclama „ce a fost e mai mult decât ce va fi!” Ce plăcut să poţi spune altfel… Şi totuşi, amintirile dor…

  3. Daniel zice:

    Foarte frumos! Si ca sa-ti adancesc melancolia, frate mai mare, Marinel, sa stii ca te-am pus la blogroll… acum, pe ultima suta de metri! 🙂 Ca in iulie gata cu blogspot! Chipul tau imi aduce aminte de cineva: un suflet frumos, curat si mai ales destept! Dupa o vreme insa, persoana despre care vorbesc, a facut un compromis cu duhul lumii acesteia, de fapt un compromis fortat! Si pentru asta eu raman de-a pururi vinovat! Sa revin la articolul tau: Diriginta ta? Doamne, apara femeile romance! Cata frumusete! Eu sa stii ca plang rar, dar cand plang, plang ca indienii… Ce frumos nene! Dumnezeu a facut multi oameni frumosi in tara asta! Pe vremuri ma faleam ca mai am o cetatenie cu staif, dar acum nu as vrea decat sa fiu ca romanii adevarati. Romanii sunt cei mai frumosi oameni. Si uita-te si tu, tineretea, ea, ce zici, nu este tineretea ingereasca?

    • marinelblaj zice:

      Wow! (ca să mă exprim şi eu… în trend!) Daniel, tu mă faci să mă cutremur cu amintirile pe care ţi le provoc fără să ştiu! Şi de ce sfârşit de blogspot? Don’t give up, vorba lui Peter Gabriel 🙂
      Cât despre diriginta mea… frumuseţea ei (de care, mărturisesc, eram atunci îndrăgostit… deh, adolescenţa nebună în ingenuitatea ei…) am descoperit-o cam tîrziu. Era o femeie extraordinară, cu un suflet atât de mare…
      Ai dreptate, românii sunt cei mai frumoşi oameni… când nu uită că sunt români (iartă-mi patriotismul patetic, dar eu aşa simt…)
      Şi, da, tinereţea e îngerească. Mai ales când o (re)descoperi la… bătrâneţe! 🙂

  4. Daniel zice:

    Am vazut ca in 2015 expira platforma blogspot! Zi buna Marinel!

  5. Pingback: Sâmbăta muzicală a amintirilor | cetatea de piatră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s