Trei pomi…


bristleconepine-Methuselah

Au fost odată trei pomi. Nu erau toţi la fel, dar toţi trei erau frumoşi, cu coroanele promiţând să ajungă mari şi bogate, trei pomi de care proprietarul era tare mândru. Abia aştepta să crească toţi trei, să se bucure de roadele lor. Primise micuţa livadă cu drag de la Stăpânul care avea toate livezile, se îngrijise de fiecare pom cum ştiuse mai bine şi cum putuse, iar acum, când părul alb ajunsese să-l asemene unui patriarh mic şi uscat, spera să nu închidă ochii înainte să ţină în mâinile obosite de viaţă primul rod.

A venit prima primăvară în care pomii au înflorit. Între timp, soţia stăpânului murise. Ea n-a apucat să vadă altceva decât mugurii. Pomii cresc greu.

Dar proprietarul livezii continua să vină în fiecare dimineaţă, să mai cureţe ce era de curăţat, să mai taie câte o crenguţă mai rebelă sau una ce dădea semne de uscare.

Într-o seară, după ce plecase de lângă ei cu inima îndoită şi împleticindu-se de oboseală şi de ani, bătrânul a ajuns în casă. N-a mai ieşit de acolo decât când l-au dus la groapă. N-a apucat, săracul, să-şi vadă pomii rodind. Mai bine.

Căci peste ani, pomii aceia frumoşi, lipsiţi de mâna grijulie a proprietarului, au crescut fiecare cum a vrut. Sau cum a vrut şi cum a putut…

Unul dintre ei, profitând că proprietarul nu mai era să tundă ce era de tuns, şi-a întins coroana atât de mult încât a ajuns să facă umbră celorlalţi doi. Erau în el multe crengi. Nu toate cu fructe, dar multe. Era de-acum un pom falnic.

Ceilalţi doi pomi au încercat să se descurce şi ei, să crească şi să rodească. Greu când eşti nevoit ca pom să trăieşti doar cu ce-ţi dă pământul, dar fără soare şi lumină destulă. Unul dintre ei a început să se usuce. Încet, încet, până a ajuns mai mult o scoarţă gata să se prăbuşească sub povara propriului lemn.

Cel de-al doilea pom, parcă puţin mai rezistent, a tot căutat să-şi găsească pe ici pe colo câte o rază de lumină. Încerca să supravieţuiască.

Doar pomul cel mare continua să crească falnic, indiferent la răul pe care îl făcea celorlalţi doi. Aşa sunt majoritatea pomilor…

Se spune că a trecut pe acolo un călător. S-a uitat cu milă la cei doi pomi pricăjiţi. Şi cu admiraţie pentru pomul cel mare şi falnic, cu coroana rotundă şi cu crengile pline de fructe. S-a întins şi a luat unul, nerăbdător să-i simtă gustul. Mirosea frumos. Dar… ce păcat! Prima muşcătură n-a făcut altceva decât să lase să iasă capul unui vierme. A aruncat fructul şi a luat altul. Toate miroseau şi arătau minunat. Dar, vai! Toate aveau viermi. La fiecare muşcătură se iţea capul unui vierme… Şi gustul era amar şi acru în acelaşi timp…

Dezamăgit, călătorul a aruncat o privire spre ceilalţi doi pomi. Dându-şi seama că livada aceea era părăsită, a plecat, clătinând din cap şi spunându-şi în gând:

„Ce ciudată e viaţa asta! Nu tot ce pare frumos e şi bun. Dar, uite, din pomii aceia urâţi şi uscaţi, măcar se vor putea face două sicrie folositoare. Din pomul cu coroana aceea mare ce să faci? Poate un decor frumos… Care se va usca şi el într-o zi… Şi-atunci?”

Apoi şi-a amintit cuvintele acestea dintr-o Carte: „…şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic.”

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Acest articol a fost publicat în Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s