Uneori, fără un motiv anume, se întâmplă ca amintirile să se declanşeze din te miri ce întâmplare. Căutam astăzi de dimineaţa nişte hârtii. Şi am dat peste poezia de mai jos. Instantaneu mi-am amintit când şi în ce împrejurare am scris-o. Era la un an de la tragedia care avea să-mi schimbe definitiv destinul…
P.S. Cred că este cel mai potrivit mod de a marca postarea cu numărul 1.ooo din Cetatea de piatră…
 | viorelchis pe V-am spus povestea…? |
 | Silviu Dumea pe V-am spus povestea…? |
 | Iosif pe V-am spus povestea…? |
| Iosif pe V-am spus povestea…? |
| Iosif pe V-am spus povestea…? |
| viorelchis pe V-am spus povestea…? |
| Iosif pe V-am spus povestea…? |
 | fosile pe V-am spus povestea…? |
 | marinelblaj pe Singur… |
| viorelchis pe SÂMBETELE MUZICALE ALE CETĂŢII… |
| viorelchis pe SÂMBETELE MUZICALE ALE CETĂŢII… |
| viorelchis pe CÂTE TIPURI DE PREDICATORI EXI… |
 | Bogdan pe SÂMBETELE MUZICALE ALE CETĂŢII… |
 | Lucian L pe Anestezierea României |
| marinelblaj pe SÂMBETELE MUZICALE ALE CETĂŢII… |
la multe postari, marinel! cu sanatate si fericire.
eu intru zilnic pe aici sa vad ce ai mai scris. 🙂
Mulţumesc, L.I.! Mă bucur că intri zilnic şi citeşti. Păcat că nu-s eu zilnic cu ceva „proaspăt”… 🙂 Deh, de la o vârstă pare că nici ziua nu mai are 24 de ore, nici ora 60 de minute… Par tot mai mici… 😀