FLUTURELE…


butterflyA încercat mereu, cât timp a stat în gogoaşa aceea, să-şi imagineze cum e lumea din jur. Ştia că va ieşi acolo şi spera să fie pregătit. Auzise el nişte şoapte în jur, care spuneau că lumea e urâtă şi că de fapt e tot un fel de gogoaşă, doar că e mult, mult mai mare. Gândindu-se de unde veneau acele şoapte, le-a considerat şi pe acelea ca având la origine tot vreo… gogoaşă.

A venit şi ziua când să iasă din temniţa aceea. Ştia că va fi prima şi ultima zi. Oricum, pentru el era o viaţă. De unde să ştie ce înţeleg alţii prin viaţă?

Primul lui răsărit! O minunăţie, o beţie de lumină şi culoare. Voluptatea zborului… Şi apoi gustul nectarului…

A hoinărit toată ziua, sperând să vadă cât mai mult, înainte să-l apuce apusul. Auzise despre el că ar fi incredibil de frumos, dar nu se grăbea. Oricum s-ar fi contopit cu el. De tot.

A văzut multe în acele ore ale zilei. Destul cât să-şi facă o idee. Dacă n-ar fi fost fiinţele acelea care umblau în două picioare şi n-aveau decât nişte aripi caraghioase, subţiri şi strâmbe, lumea ar fi fost totuşi frumoasă. Iar florile…

Derutat, şi-a adus aminte de şoaptele acelea despre urâţenia lumii. Era contrariat. Nu ştia ce să creadă. Să fie oare adevărat? E drept, aproape că l-a convins gestul uneia dintre acele fiinţe care, tocmai când el se pregătea să se oprească pe o minunăţie de floare, a venit şi a rupt-o cu una dintre aripile acelea caraghioase, a pus-o la piept şi apoi a aruncat-o când floarea a început să pălească. Apoi a strivit-o.

E frumoasă lumea? E urâtă?

Pe când îşi punea întrebarea a nu ştiu câta oară, ceva mare şi încâlcit s-a prăbuşit violent peste el. A încercat să scape. Nicio şansă. Plasa care îl înconjura era mult prea deasă şi aripile lui, atât de utile până atunci, acum îl încurcau.

A mai apucat să vadă una dintre acele fiinţe ciudate apucându-i aripile. Era prizonier. Nu mai putea nici să se zbată.

N-a durat mult. A ajuns într-o altă lume, întunecată atât de mult încât nici nu-i vedea marginile. Avea doar senzaţia că i le simte cu aripile.

După o vreme, din nou lumina, din nou aripile acelei fiinţe şi… durerea fierului acela care i-a străpuns spatele. Aşa e moartea?

Văzul i se înceţoşa tot mai mult. Simţea că nu va mai fi curând nimic. A încercat să mai privească o dată în jur.

Lumea era, într-adevăr, urâtă.

Nu avea de unde să ştie că el, şi mort, va rămâne tot o minune de frumuseţe.

Dacă ar fi putut să se vadă, aşa cum a văzut cât a trăit, poate că ar fi scris undeva un rând: pe unii nu-i poate face urâţi nici moartea; pe alţii nici viaţa nu-i poate face frumoşi.

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Disperări, Frumuseţi, Jurnal de luptă şi... de pace, Picături, Poeme, Povestioare cu... mâlc, Trecător prin lume și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s