O poveste… ca multe, prea multe, altele


O poveste… ca multe altele…
E o poveste inspirată dintr-o alta, dacă bine îmi amintesc, africană. Am adaptat-o pentru „peisajul” românesc, căci românilor li se adresează.
De gândit pentru cei ce sunt dispuşi să-şi depene amintirile, regretele şi, de ce nu… vinovăţiile dosite în spatele amintirilor plăcute…

bristleconepine-methuselah
foto

Se spune că a fost odată un nuc frumos, cu o coroană impresionantă. Şi un copil care obişnuia mereu să vină şi să se joace în preajma lui. Se căţăra în el şi privea din vârf orizontul la care visa. Nucul era foarte fericit de fiecare dată când venea copilul prin preajmă.

Timpul a trecut şi copilul a crescut. O vreme n-a mai dat pe-acolo. Într-o zi, privind în zare, spre sat, nucul s-a bucurat să-l vadă pe copil apropiindu-se. Când a ajuns la poalele lui, nucul i-a spus: „Hai şi joacă-te cu mine.” Copilul a clătinat din cap, îngândurat, şi i-a răspuns: „Nu mai sunt un ţânc prostuţ. Toţi copiii au jucării de tot felul, numai eu n-am!”
„Nu te necăji, dragul meu”, i-a spus nucul. „Uite, culege nuci de pe ramurile mele, vinde-le şi cumpără-ţi şi tu jucării.” Nucul s-a bucurat văzând zâmbetul larg al copilului. Era fericit să-l vadă zâmbind…

Copilul a cules toate nucile din pom, le-a vândut, şi-a cumpărat jucării, dar… a uitat apoi de nuc. Au trecut ani şi n-a mai venit pe acolo. Până într-o zi când. spre marea lui bucurie, nucul l-a văzut pe copilul de altădată apropiindu-se şi aşezându-se la umbra lui.
„Ce e cu tine? De ce eşti necăjit?” l-a întrebat nucul. „Hai mai bine şi joacă-te cu mine!”
„Să mă joc? Eu mai sunt de joacă? Şi cum să nu fiu îngrijorat? Vremea a trecut, de-acum am o familie şi eu n-am fost în stare să le ofer o casă”, a răspuns cel ce era de-acum ditamai flăcăul.
Nucul a stat puţin pe gânduri, apoi i-a spus: „Nu te necăji! Uite, ai putea să tai crengile mele şi să-ţi construieşti din lemnul lor o casă în care să-ţi adăposteşti familia.” Tânărul a zâmbit, încântat de idee, s-a dus şi apoi s-a întors cu un fierăstrău şi a tăiat crengile nucului.

Apoi, din nou, au trecut anii şi băiatul nu s-a mai întors. Nucul simţea că se usucă tot ai mult de dorul lui. Până ce, într-o zi călduroasă de vară, nucul s-a bucurat să-l vadă pe băieţelul de odinioară, de-acum bărbat în toată firea, apropiindu-se. Părea bine dispus, dar îngândurat.
„Ce-i cu tine, băiete? Hai şi joacă-te cu mine ca altădată…”
„Joacă? Joaca e pentru copii! Sunt obosit… aş vrea să mă recreez mai degrabă… viaţa asta e atât de obositoare… responsabilităţi, probleme… Aş pleca undeva, departe… poate peste mări, să uit o vreme…”
„Dragul meu, nuci nu mai am ca să-ţi dau să le vinzi, căci nu mai am ramuri. Dar… uite, am o idee… ce-ar fi să tai trunchiul meu şi să-ţi faci o barcă din el. Ai putea să colinzi mările cu barca asta!”
Ce bucurie pe bătrânul nuc să vadă din nou zâmbetul aşternându-se pe faţa prietenului său de-o viaţă…

Din nuc n-a mai rămas decât o buturugă şi nişte rădăcini răsfirate prin jur… Dorul după băiat era singurul lucru care îl mai ţinea cât de cât în viaţă pe bietul pom…

Şi, într-o zi, nucul s-a bucurat să vadă pe cineva apropiindu-se. Mijindu-şi ochii, căci vederea îi slăbise, nucul abia l-a recunoscut pe copilul, băiatul, tânărul, bărbatul de odinioară. Era de-acum un om cocoşat de ani. Obosit, acesta s-a apropiat de nuc.

„Dragul meu, ce dor mi-a fost de tine! Hai, joacă-te cu mine!”
„Să mă joc? Nici nu mai ştiu ce e jocul. De când mi-au plecat copiii la casele lor am uitat ce e asta. Şi-apoi, sunt prea obosit să mă mai şi gândesc la aşa ceva… Tot ce-mi trebuie e odihna… multă odihnă…”
Nucul l-a privit cu dragoste şi milă, apoi i-a spus: „Nu-i nimic, iubitul meu. Uite, aici, între rădăcinile astea te poţi cuibări şi te poţi odihni oricât de mult vrei…”

Recunoscător, bărbatul s-a întins între rădăcinile nucului.
Apoi a adormit.
Şi el, şi nucul…

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Amintiri, Întrebări întrebătoare, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Pe gânduri, Povestioare cu... mâlc, Sare... amară, Trecător prin lume. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la O poveste… ca multe, prea multe, altele

  1. Cosmin zice:

    Cred că cea mai mare lipsă, în lumea asta, este lipsa de nuci…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s