Marea ghiolbăneală – sau lumea în care nu mai ai loc


Traian Demetrescu scria cândva că înţelege de ce trăia Diogene într-un butoi doar uitându-se la unii dintre proştii care locuiesc în palate…
Eu nu înţeleg. Accept, doar… Şi nu mă deranjează palatele, cât mă deranjează prostia. Poate că nici ea n-ar fi atât de deranjantă dacă n-ar fi agresivă.
În „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului”, Vintilă Mihăilescu reproduce, scriind despre parvenire, un dialog din care reiese, amară, concluzia că mai toate ţările post-socialiste sunt ţări de parveniţi. În mare parte afirmaţia e corectă. Interesantă analiza de după acest dialog reprodus.

Merită reprodus un pasaj amplu, care m-a pus pe gânduri, în lumina unor întâmplări recente pe care le-am trăit…

„… dacă înlăturăm adaosul excesiv de reprobabil din semnificaţia parvenirii, obţinem o definiţie de genul următor: o persoană care a ajuns, prin ambiţie şi un concurs de împrejurări favorabil, la o situaţie socială dorită şi superioară, pentru care nu are însă «modul de utilizare» corespunzător – sau, cum spun francezii în ale lor dicţionare, le savoir-vivre potrivit.”

Scrie mai departe autorul: „Concursul de împrejurări i-a ajutat pe cei mai îndrăzneţi, dar aproape niciunul nu stăpânea «modul de utilizare» a poziţiei sociale la care, eventual, parvenise sau era pe cale să parvină… Cea mai vizibilă a fost, evident, categoria (alt franţuzism!) de nouveaux riches, a «burghezilor gentilomi», a celor «cu bani, dar fără cultură». Poveste veche şi mereu surprinzătoare. De la «cocalari» la «baroni» şi «moguli», ea a împânzit ţara şi a populat imaginarul colectiv… Mult mai puţin evident a fost cazul «oamenilor de cultură», posesori ai unui solid savoir-vivre, dar nu şi al unui savoir-faire potrivit poziţiei sociale în care i-a plasat concursul de împrejurari din 1996… Aceştia au devenit astfel «parveniţii» bine-crescuţi ai celei mai mari ratări naţionale din ultimii douăzeci de ani. De atunci, parvenitismul cu bani, dar fără cultură n-a mai putut fi stăvilit…”

 

Mă gândesc la o mulţime de lucruri. Mă gândesc la oamenii care, în vremurile în care şi cultura se dorea revoluţionară, în sensul socialist şi comunist, erau în stare să sacrifice mult pentru o carte bună, oameni care n-au uitat să adauge în bagajul lor intelectual acele cărţi ale minimei culturi (mă refer la clasici, cu precădere), la acei oameni cu care poţi discuta astăzi lucruri care… nu mai interesează. Acei oameni care, şi astăzi, profită de libertatea, relativă, ce-i drept, de a se cultiva… Ce rol mai joacă ei în societatea actuală? Pe ei îi consider singurii „parveniţi” în sensul pozitiv şi nerelaţionat cu situaţia materială şi socială (am avut ocazia să cunosc oameni cu o cultură impresionantă care trăiesc chiar drame sociale…)

Şi-apoi, mă gândesc la categoria aflată undeva la mijlocul unei scale a parvenirii. Scriam cu ceva vreme în urmă un mic „eseu al disperării”, în fapt o observaţie minimă despre fenomenul unui soi de (iertat să-mi fie termenul!) imbecilizare continuă a societăţii. Evident, nu trec cu vederea excepţiile… Slavă Domnului, ele (încă) există!

Revenind însă la această categorie realizez că devine din ce în ce mai grea „coabitarea” cu cei ce o reprezintă. Dacă, atunci când vine vorba de categoria extremă a „cocalarilor, baronilor şi mogulilor”, poţi să adopţi o atitudine de respingere şi evitare în mare măsură, cu cei din categoria de mijloc te vezi nevoit să trăieşti alături, de multe ori în sensul cel mai strict al cuvântului. Eşti mai puţin ameninţat să trăieşti în vecinătatea unui „cocalar”, dar ai toate şansele să ai printre vecini cel puţin câţiva din această categorie mijlocie, pe care, fără intenţia de a jigni, i-am numit în acel eseu „ţărănoi”, respectiv persoane care nu mai sunt nici ţărani, dar care nu pot (şi mulţi nici nu vor) să fie nici „oameni ai unei minime culturi.”

Sunt acei oameni care au reuşit să urmeze, de exemplu, o facultate, au o specializare şi au ajuns într-o poziţie socială care le-a permis un trai decent. Îi admir. Admiraţia mea încetează însă atunci când aceştia ies din limitele sociale în care i-a aşezat viaţa, propriile ambiţii şi conjunctura materială şi devin agresivi, în sensul unei dorinţe de a se impune în afara limitelor lor. Sunt cei care, şefi fiind la locul lor de muncă, consideră că toţi cei aflaţi undeva sub nivelul lor social trebuie să le fie subordonaţi într-un fel sau altul. Mulţi dintre ei ajung chiar să profite de aproape orice ocazie pentru a-şi arăta „superioritatea” înjosind. Undeva, inlăuntrul lor ei nu se deosebesc prea mult de acele personaje care ajunseseră să urască o persoană doar pentru că era „mai citită.”

Sunt şi situaţii caraghioase, în care, încercând să „reziste” la nivelul unei discuţii „culte”, fac imprudenţa de a dialoga pe teme ce le sunt total sau în mare parte străine. E ca în anecdota aceea în care cineva întreabă pe un interlocutor ce părere are de Toulouse-Lautrec şi i se răspunde că „bate Toulouse cu 2-1.”

Dar, cum spuneam, e tragic atunci când, în sentimentul de „inferioritate culturală”, aceştia devin agresivi. Orice ocazie este folosită pentru a-ţi arăta că „el este”, iar tu „poţi (eventual) să fii.” Dacă te supui… Dacă faci însă greşeala aceasta, ai toate şansele să faci cunoştinţă cu tot bagajul de mitocănie pe care, într-un fel sau altul, să recunoaştem, am început să-l căpătăm tot mai mulţi dintre noi, mitocănia şi ghiolbăneala devenind componente tot mai necesare ale acelui savoir-vivre adaptat zilelor pe care le trăim.

N-aş vrea să insist mai mult asupra subiectului…

Vreau doar să arăt că există o situaţie de un tragism pe care societatea îl ignoră tot mai mult. Situaţia celui care refuză „înregimentarea” în acest sistem. A celui care se încăpăţânează să citească, să asculte muzică bună şi care nu e dispus să facă vreun compromis nici cu „cocalarii, baronii şi mogulii”, dar nici cu „ţărănoii.”

Acest gen de persoană devine pe zi ce trece un soi de „alien” într-o, societate tot mai, culmea!, alienată.

E lumea în care simţi tot mai mult că nu ai loc… O lume şi o vreme de… mare ghiolbăneală…

strangerfoto

Anunțuri

Despre marinelblaj

... surghiunul în viaţă e greu...
Galerie | Acest articol a fost publicat în Întrebări întrebătoare, Întrebări... stânjenitoare, Disperări, Jurnal de luptă şi... de pace, Mioritice, Sare... amară, Simţul civic, Trecător prin lume și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s