S-a deschis Stagiunea 2014-2015 a Filarmonicii din Arad. Denumirea completă a instituţiei este Filarmonica de Stat Arad. Doar denumirea… A instituţiei. Despre artişti, mai târziu.
De fiecare dată când păşesc în acest adevărat sanctuar artistic al oraşului meu, Mica Vienă, cum este numit Aradul, am o strângere de inimă. E un loc de care mă leagă atât de multe amintiri încât trăiesc cu sentimentul unui adevărat tunel al timpului. Elev fiind, veneam aici la concertele educative. Mai apoi, intrat în lumea muzicii, aveam să urc pe scena Filarmonicii de multe ori, şi de fiecare dată cu emoţia inevitabilă. A urmat prietenia cu maestrul Frandeş, director al acestei instituţii într-o perioadă înfloritoare a ei. Într-un fel, pentru mine ascultarea unui concert în acest loc e cam ca pentru un alt bun prieten albastrul pe care îl are în vecinătate…
Şi, fiindcă tot vorbim despre perioade înfloritoare…
Merită spus că Aradul a fost unul dintre oraşele aflate în linia întâi a culturii muzicale. Cu un Conservator înfiinţat încă din 1833, cu nume uriaşe care au trecut pe aici (să-i amintesc doar pe Franz Liszt, Johann Strauss, Johannes Brahms, Bela Bartok, Pablo Casals, George Enescu, Anton Rubinstein), cu orchestra şi corul Societăţii filarmonice înfiinţate în 1890 şi găzduite mai apoi de bijuteria Palatului Cultural, dat în folosinţă în 1913, Aradul a reuşit să se înscrie între centrele muzicale de referinţă.
Dar…
Astăzi m-am delectat cu Beethoven. Misa în do major op.86 şi Simfonia a VII-a. Am trăit sentimente contradictorii. Încercam să mă simt comod în scaunul de care i-ar fi ruşine şi unui patron de restaurant. Încercam să uit de recentele proteste publice ale artiştilor acestui aşezământ cultural. Încercam să uit felul în care a fost decisă politic noua conducere a Filarmonicii. Am reuşit. Mai precis, au reuşit aceşti artişti extraordinari să o facă. Aceşti artişti cărora noua conducere le-a găsit cea mai aberantă formă de a repeta: studiul individual în grup! Adică, în aceeaşi sală trebuie să repete şi oboiul, şi soprana şi vioara! Pentru o orchestră simfonică ce se străduieşte să rămână simfonică, deşi, datorită faptului că nu se mai fac angajări, începe să semene tot mai mult cu o orchestră de cameră.
Pomenisem mai sus despre scaune. Ei bine, este incredibil ce se poate întâmpla când în privinţa unei asemenea instituţii vin să ia decizii politicienii. Sala de concerte este recunoscută ca fiind între sălile cu cea mai bună acustică din Europa (n-o spun eu, o spun specialiştii!). Toată acustica aceasta a fost gândită în detaliu. Între aceste detalii au intrat şi scaunele. Erau ca în fotografia aceasta. Parte din acustică, parte din arhitectură.
Şi a fost nevoie de o locaţie de excepţie pentru lumea mondenă şi snoabă a Aradului, să organizeze un Bal de Cristal, în 2008. În pofida protestelor, scaunele vechi dar bine conservate au fost demontate şi înlocuite cu ceea ce vedeţi mai jos.
Evident, cu promisiunea că până în toamna acelui an se vor monta altele noi, de aeeaşi calitate. Nu ştiu dacă şi problema acusticii era vizată, căci dintr-o sală cu o acustică gândită într-un fel nu poţi înlocui pur şi simplu elemente de capul te miri cărui designer, oricât de talentat ar fi el. E ca şi cum ai scoate elemente din componenţa cutiei de rezonanţă a unui instrument. Ce să ştie snobii de asta? Ei vin la concerte ca să-i vadă lumea, nu fiindcă ar fi interesaţi de ceea ce se cântă acolo. Preferabile sunt chefurile cu manele!
Revenind la problema scaunelor. Au trecut de atunci cam şase toamne… Evident, scaunele „noi” arată deja jalnic. Noul director, un tânăr de 35 de ani, e departe de ceea ce a fost ca director Dorin Frandeş (nu îl regret doar eu, prietenul, ci toţi melomanii arădeni!). Cam ca prima galaxie de Pământ. Scuze se găsesc. Criză. Nu sunt fonduri. Bine că sunt pentru campanii electorale pe stadioane, ca pe vremea împuşcatului. Bine că există fonduri pentru servicii secrete, cu ofiţeri acoperiţi care se dovedesc nişte amărâţi căprari. Bine că sunt bani pentru toate tâmpeniile posibile pe care le poate coace câte o minte odihnită din guvern.
S-au scos şi automatele de cafea din holurile Palatului. Economie. Pentru ce? Un mic detaliu care arată până unde s-a ajuns…
Nu îndrăznesc să arăt cu degetul înspre nimeni. Ca meloman (nu am pretenţia să mă numesc artist, din respect pentru adevăraţii artişti ai Filarmonicii) mă revolt. Mă revolt privind atentatul continuu la adresa culturii. Mă revolt văzând că lucrul pe care nu l-a reuşit Ceauşescu, căci au fost destui artişti care n-au cedat în faţa „noii revoluţii culturale”, îl reuşesc cei care ne conduc (încotro, oare?) de un sfert de secol.
M-am întors acasă cu un gând sinistru în minte. Îmi imaginam cum ar fi să-i încui o săptămână în sala Filarmonicii din Arad pe alde Băsescu, Ponta, Udrea, Dragnea, Diaconescu (şi nu vreau să irosesc pixelii cu toate numele, că nu merită!), să-i obligi să stea acolo, în acele scaune, şi să asculte orchestra cântând. Beethoven, Brahms, Mozart etc. Vă asigur că ar muri. Şi nu din cauza scaunelor…
Au mai fost şi alte gânduri. Pe acelea nu vi le spun…
numele politicienilor enumerati….ca sa repete individual in grup….
🙂
Draga Marinel, daca te consideri doar meloman, trebuie sa recunosc ca inca mai am multe trepte de urcat pana sa intru pe scena melomanilor 🙂 . Frumosul pe care il transmit, prin muzica, Beethoven, Strauss, Liszt, Brahms, Vivaldi, etc. trebuie inteles cu mintea, dar trebuie sa intre in rezonanta cu inima. Istoria vietii lui Alice Herz-Sommer m-a impresionat foarte mult. Relatia ei cu muzica era dincolo de teorii, de obiceiul de a merge la opera in virtutea unui ritual, o ducea pe o insula unde domneau pacea, frumusetea, iubirea, asa cum ea frumos se exprima. Cred ca asta este adevarata esenta a muzicii. Daca muzica te lasa tot pe scaunul pe care te-ai asezat, atunci inca nu stii ce e muzica.