Căutare, necăutare şi „selfie” – Carismatici, neo-carismatici sau… altceva? (VI)

Un articol-replică scris de un bun prieten m-a stârnit să scriu rândurile de faţă. Articolul se voia nu atât o replică, cât mai degrabă o completare la un alt articol scris pe acest blog.

Mi-am amintit, citind postarea lui Răsvan, o mulţime de lucruri.
Psalmul 119:9 îmi stăruia însă în minte:
„Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după cuvântul Tău.”

Ca să-mi fie mai bine înţeles demersul acestor articole despre şi pentru tineri, am să vă povestesc trei (doar trei!) întâmplări din tinereţea mea. Veţi constata (sper!) nu doar că n-am fost deloc „uşă de biserică” în tinereţe, dar şi că pot înţelege mult mai bine şi mai uşor o mare parte din ceea ce constituie teribilismul aproape inevitabil al unei vârste.

După renunţarea la liceul militar (Câmpulung Moldovenesc), din cauza unei hepatite recidivate, şi pierderea unui an de şcoală, mi-am reluat studiile liceale la liceul de cultură generală din Buşteni, Prahova (familia mea se mutase în Sinaia în timp ce eram eu „sub armele liceale”, apoi în Buşteni). O clarificare: nu mă pasiona cariera militară când am decis să merg la liceul militar. Nu sunt făcut pentru… disciplină! Planul meu era puţin mai „complex.” Îmi făcusem bine calculele: liceul militar, apoi institutul militar de marină, grad, transfer la marina comercială şi… mare-i lumea! Eh, era planul meu, nu al Domnului! N-a ţinut „şmecheria”! În fine…

Am nimerit în acel liceu din Buşteni în cea mai ciudată clasă posibilă. Cea mai indisciplinată, dar din 30 de elevi câţi am fost, 28 au intrat la facultate „din prima.” N-a intrat un coleg care a făcut o pancreatită în ultima vacanţă şi subsemnatul care n-am primit recomandarea UTC-ului (nu voiam decât la filozofie sau filologie). Deh, chestie de „origine nesănătoasă”; toţi ai mei erau descendenţi de burghezi, cu dosare serioase la comunişti. Singura facultate la care puteam să dau examen era cea de petrol şi gaze! Dacă aş fi ştiut atunci, în ’73 ce urma să însemne Petrom, Eon, petrol, gaze…

Am renunţat. Mi-am spus că, în fond, nu hârtiile contează! Evident, mă înşelam. Orgoliu. Mândria tinereţii. Caracterul rebel.

Dar nu despre asta vreau să scriu.

Învăţasem de la mama mea să dactilografiez suficient de bine, astfel că, după o inspecţie şcolară „de la judeţ”, care avusese sub lupă chiar faimoasa clasă din care cu onor făceam parte (era să spun „gaşcă”, şi nu greşeam!), întrucât secretara liceului era în concediu de naştere, am fost chemat să dactilografiez raportul inspectorului. Am să vă redau doar una dintre concluziile din acel raport: „Este inadmisibil să constat aşa ceva, dar rămân la convingerea că clasa a XI-a B, diriginte… , este CEA MAI TEMBELĂ CLASĂ DIN BALCANI…”. Era o concluzie ce încheia un şir lung de constatări ale unui inspector care asistase, între altele, şi la un „chiul total” – eram atât de uniţi în prostiile noastre încât nu era o problemă să chiulim absolut toţi când hotăram aşa ceva. O biată inspecţie nu ne putea speria, căci gândeam noi „doar n-o să exmatriculeze o clasă întreagă!”

Aceasta este primul lucru despre care am vrut să vă scriu…

Tot în clasa a XI-a îmi făcusem rost de o adeverinţă medicală „grea de tot.” Îmi amintesc doar că scria ceva acolo despre encefalopatie sau encefalită, dar ceea ce era important era că la recomandări scria negru pe alb (mă rog, albastru pe alb!) că nu am voie să mă tund o perioadă (nu-mi amintesc exact cât!) decât cu acordul medicului! Deh, ajunsese şi la noi moda hippie şi urmările curentului power-flower…

În fine, cu excepţia unui profesor, toţi ceilalţi „înghiţiseră” minciuna mea. Unii chiar mă compătimeau! Aşa că purtam părul lung într-o vreme în care asta era ofensă adusă civilizaţiei! Bineînţeles, nu eram chiar prost să mă afişez peste tot aşa! N-aveam chef să scot hârtia aceea mereu la verificat. Umblam cu părul prins în tot felul de agrafe şi îl lăsam liber doar… ca să impresionez pe când cântam la Casa de cultură Sinaia (fostul Casino). Dar, cum spuneam, un singur profesor n-a vrut să ţină cont de acea adeverinţă. Culmea, un arădean de-al meu. Îl chema Taloş şi era profesorul de sport. Ce a făcut? Mi-a spus limpede că la el, la ora de sport, apar doar tuns regulamentar. Degeaba am făcut eu scandal. Profesorul o ţinea pe a lui. Drept pentru care m-am trezit la încheierea anului că nu aveam nici o notă la sport. Cum nu exista corigenţă la sport, ar fi trebuit să rămân repetent! Nu asta era însă intenţia profesorului. El voia să-mi dea o lecţie privind costul minciunii. Aşa că, fără să ştiu eu, se înţelesese cu conducerea liceului să mă examineze… în vacanţa de vară şi să-mi încheie după aceea mediile. Consecinţa? În timp ce colegii mei erau în vacanţă la mare, la bunici sau te miri pe unde, Marinel Blaj sărea ca o capră la groapa cu nisip, alerga ca bezmeticul ca să scoată baremul la nu-ştiu-câte ture de teren şi alte activităţi… relaxante, programate în aşa fel încât din toată vacanţa mi-a mai rămas doar aproximativ o lună liberă! „Scump, dom’le, scump!”, cum zicea o reclamă!

Cea de-a treia întâmplare l-aş putea numi „momentul trezirii.” Nu mai e nimic amuzant în ea. E întâmplarea tragică ce avea să-mi deschidă ochii şi să mă înveţe că viaţa nu este un joc de calculator din genul acela în care ştii că „mai am trei vieţi”, că Dumnezeu are îndelungă răbdare, dar că ea nu este infinită. Eram încă tânăr. Abia împlinisem 31 de ani. Nu de multă vreme căsătorit. Nu vreau să reiau istorisirea acelei tragedii. Ea poate fi citită AICI. Ceea ce vreau să spun este o constatare: da, Răsvan, ai dreptate, „pe tineri nu-i păcăleşti nici cu muzică, nici cu dans, nici cu majorete, nici cu băieţi macho”! Ştii de ce? Fiindcă majoritatea dintre ei se păcălesc singuri. Iar noi, cei maturi, în loc să-i ajutăm, cu dragoste, să înţeleagă că „nu tot ce zboară se mănâncă” dar că e posibil ca „tot ce se mănâncă, poate să zboare”, profităm de multe ori de elanul lor, de bunăvoinţa lor de cele mai multe ori naivă, de dorinţa lor de nou, de schimbare…

Între tinerii cu care relaţionez am parte de atitudini de tot felul. Unii sunt dispuşi să înveţe. Alţii vor să… mă înveţe. Unora le pot da sfaturi. Alţii, dacă le dau, se enervează. Şi dacă o fac „învelind” acel sfat într-o glumă, ca să nu apară ofensator, recurg la ce ştiu mai bine în epoca aceasta a informaţiei: delete!

Şi noi, la vârsta lor, am crezut că reinventăm lumea. Ei s-ar putea chiar să reuşească. Cu o singură condiţie! Ca din ea să nu dispară adevăratul Dumnezeu, înlocuindu-L cu acel „Jesus” cu care pot să ies… la o bere!

E frumoasă muzica? Dar şi ea poate fi la fel cu un cuţit, cu care poţi tăia o felie de pâine ca să-ţi alini foamea sau pe care îl poţi folosi ca să iei o viaţă!

Constat însă, cu durere, că sub motivarea că „numai aşa îi mai aduci pe tineri la Cristos”, cum îmi spunea un… păstor, mulţi oameni maturi nu-şi dau seama că vor reuşi să-i ducă pe tineri la… o bere, dar vor avea supriza să nu-L găsească pe Isus acolo. În schimb, sigur vor găsi o… notă de plată!

„Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după cuvântul Tău.”

După Cuvântul Lui. Nu după interpretarea dată de alţii… Altfel…